Predica părintelui Raniero Cantalamessa din Vinerea Sfântă 2010 în bazilica "Sfântul Petru"
Justificaţi gratuit prin intermediul credinţei în sângele lui Cristos
"Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său [...], ca să arate dreptatea lui în timpul de acum, aşa încât să fie drept şi să-l justifice pe cel care crede în Isus" (Rom 3,23-26).
Am ajuns la apogeul anului credinţei şi la momentul său hotărâtor. Aceasta este credinţa care mântuieşte, "credinţa care învinge lumea" (1In 5,5)! Credinţa - apropriere prin care ne însuşim mântuirea realizată de Cristos, ne îmbrăcăm cu mantia dreptăţii sale. Într-o parte este mâna întinsă a lui Dumnezeu care-i oferă omului harul său; în cealaltă este mâna omului care se întinde pentru a-l primi prin credinţă. "Noul şi veşnicul legământ" este sigilat cu o strângere de mână între Dumnezeu şi om.
Avem posibilitatea să luăm, în această zi, decizia cea mai importantă din viaţă, aceea care deschide larg în faţă porţile veşniciei: să credem! Să credem că "Isus a fost dat la moarte pentru fărădelegile noastre, dar a înviat pentru ca noi să fim justificaţi" (Rom 4,25)! Într-o omilie pascală din secolul al IV-lea, episcopul rostea aceste cuvinte extraordinar de moderne şi existenţiale: "Pentru orice om, începutul vieţii este acela, pornind de la care Cristos a fost jertfit pentru el. Dar Cristos este jertfit pentru el în momentul în care el recunoaşte harul şi devine conştient de viaţa dobândită lui de acea jertfire" (Omilie pascală din anul 387, în: SChr 36, pag. 59 şu).
Lucru extraordinar! Această Vinere Sfântă celebrată în anul credinţei şi în prezenţa noului succesor al lui Petru ar putea să fie, dacă vrem, începutul unei vieţi noi. Episcopul Ilariu de Poitiers, convertit la creştinism la vârstă adultă, regândindu-se la viaţa sa trecută spune: "Înainte de a te cunoaşte, eu nu existam". Ceea ce se cere este numai ca să nu ne ascundem ca Adam după păcat, ca să recunoaştem că avem nevoie să fim justificaţi; ca să nu ne auto-justificăm. Vameşul din parabolă a urcat la templu şi a făcut o rugăciune foarte scurtă: "O, Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul". Şi Isus spune că acel om s-a întors acasă "justificat", adică făcut drept în faţa lui, iertat, făcut creatură nouă, cred cântând cu veselie în inima sa (cf. Lc 18,14). Ce lucru extraordinar a făcut? Nimic, a stat în adevăr înaintea lui Dumnezeu şi este singurul lucru de care Dumnezeu are nevoie pentru a acţiona.
* * *
Ca acela care, escaladând un perete alpin, trecând peste un pasaj periculos, se opreşte o clipă pentru a-şi trage răsuflarea şi a admira noua panoramă care s-a deschis în faţa lui, tot aşa face apostolul Paul la începutul capitolului 5 din Scrisoarea către Romani, după ce a proclamat justificarea prin credinţă: "Aşadar, justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obţinut, în credinţă, posibilitatea de a ajunge la acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în încercări, ştiind că încercarea aduce răbdare, răbdarea virtute, virtutea speranţă, iar speranţa nu înşală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,1-5).
Sunt efectuate astăzi, din sateliţii artificiali, fotografii cu raze infraroşii ale unor întregi regiuni ale pământului şi ale întregii planete. Cât de diferită apare panorama văzută de sus, în lumina acelor raze, faţă de ceea ce vedem în lumina naturală şi stând înăuntru! Îmi amintesc una dintre primele fotografii satelitare difuzate în lume; reproducea întreaga peninsulă Sinai. Erau foarte diferite culorile, eram mai evidente reliefurile şi depresiunile. Este un simbol. Şi viaţa umană, văzută cu razele infraroşii ale credinţei, din înălţimea Calvarului, apare diferită de ceea ce se vede "cu ochiul liber".
"Totul - spune înţeleptul din Vechiul Testament - se întâmplă la fel celui drept şi celui păcătos... Am observat că, sub soare, îl locul dreptului este fărădelegea şi în locul dreptăţii este nelegiuirea" (Qoh 3,16; 9,2). Şi de fapt, în toate timpurile s-a văzut fărădelegea triumfătoare şi nevinovăţia umilită. Dar pentru ca să nu se creadă că în lume există ceva fix şi sigur, iată, notează Bossuet, că uneori se vede contrariul, adică nevinovăţia pe tron şi fărădelegea pe lemn. Dar ce anume concludea Qohelet? "Atunci m-am gândit: Dumnezeu îl va judeca pe cel drept şi pe cel păcătos, pentru că este un timp pentru orice lucru" (Qoh 3,17). A găsit punctul de observaţie care reaşează sufletul în pace.
Ceea ce Qohelet nu putea să ştie şi ceea ce noi în schimb ştim este că această judecată deja a avut loc: "Acum - spune Isus îndreptându-se spre pătimirea sa - are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,31-32).
În Cristos mort şi înviat lumea a ajuns la ţinta sa finală. Progresul omenirii înaintează astăzi într-un ritm vertiginos şi omenirea vede cum se deschid în faţa ei orizonturi noi şi negândite, rod al descoperirilor sale. Şi totuşi, se poate spune că deja a venit sfârşitul timpurilor, pentru că în Cristos, înălţat la dreapta Tatălui, omenirea a ajuns la ţinta sa ultimă. Deja au început cerurile noi şi pământul nou.
În pofida tuturor lipsurilor, nedreptăţilor, monstruozităţilor existente pe pământ, în El s-a inaugurat deja noua ordine definitivă în lume. Ceea ce vedem cu ochii noştri poate să ne sugereze contrariul, însă răul şi moartea în realitate sunt învinse pentru totdeauna. Izvoarele lor sunt secate; realitatea este că Isus este Stăpânul lumii. Răul a fost învins radical de răscumpărarea realizată de El. Lumea nouă deja a început.
Mai ales un lucru apare diferit, văzut cu ochii credinţei: moartea! Cristos a intrat în moarte aşa cum se intră într-o închisoare întunecoasă; dar a ieşit prin peretele opus. Nu s-a întors înapoi pe unde a venit, ca Lazăr care se întoarce la viaţă pentru a muri din nou. A deschis o breşă spre viaţă pe care nimeni n-o va putea închide şi prin care toţi pot să-l urmeze. Moartea nu mai este un zid de care se loveşte orice speranţă umană; a devenit o punte spre veşnicie. O "punte a suspinelor", probabil, pentru că nimănui nu-i place să moară, dar o punte, nu un abis care înghite totul. "Iubirea este tare ca moartea", spune Cântarea Cântărilor (Ct 8,6). În Cristos a fost mai tare decât moartea!
În "Istoria ecleziastică a poporului englez", Beda Venerabilul relatează că credinţa creştină şi-a făcut intrarea în nordul Angliei. Când misionarii veniţi de la Roma au ajuns în Northumberland, regele locului a convocat un consiliu al demnitarilor pentru a decide dacă să le permită sau nu să răspândească noul mesaj. Unii dintre cei prezenţi erau favorabili, alţii contrari. Era iarnă şi afară era zăpadă şi viscol, dar sala era luminată şi caldă. La un moment dat o vrabie a intrat printr-o gaură din perete, a zburat un pic înspăimântată în sală şi apoi a dispărut printr-o gaură din peretele opus.
Atunci s-a ridicat unul dintre cei prezenţi şi a spus: "Sire, viaţa noastră în această lume se aseamănă cu această vrabie. Nu ştim de unde venim, un pic de timp de bucurăm de lumina şi de căldura din această lume şi apoi dispărem din nou în întuneric, fără a şti unde mergem. Dacă aceşti oameni sunt în stare să ne dezvăluie ceva din misterul vieţii noastre, trebuie să-i ascultăm". Credinţa creştină ar putea să se întoarcă în continentul nostru şi în lumea secularizată pentru acelaşi motiv pentru care şi-a făcut intrarea în el: adică, singura care are un răspuns sigur de dat la marile întrebări ale vieţii şi ale morţii.
* * *
Crucea îi separă pe credincioşi de necredincioşi, deoarece pentru unii ea este scandal şi nebunie, pentru alţii este putere a lui Dumnezeu şi înţelepciune a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,23-24); dar în sens mai profund ea îi uneşte pe toţi oamenii, credincioşi sau necredincioşi. "Isus trebuia să moară [...] nu numai pentru un popor, ci şi pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu" (cf. In 11,51 şu). Cerurile noi şi pământul nou sunt ale tuturor şi sunt pentru toţi, deoarece Cristos a murit pentru toţi.
Urgenţa care se naşte din toate acestea este evanghelizarea: "Iubirea lui Cristos ne constrânge pe noi care ne gândim că unul singur a murit pentru toţi" (2Cor 5,14). Ne constrânge la evanghelizare! Să anunţăm lumii vestea cea bună că "nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieţii în Cristos Isus ne-a eliberat de legea păcatului şi a morţii" (Rom 8,1-2).
Există o relatare a evreului Kafka Franz care este un puternic simbol religios şi asumă o nouă semnificaţie, aproape profetică, ascultată în Vinerea Sfântă. Este intitulată "Un mesaj imperial". Vorbeşte despre un rege care, pe patul de moarte, cheamă lângă el un supus şi-i şopteşte la ureche un mesaj. Este atât de important mesajul acela încât îl pune să-l repete, la rândul său, la ureche. Apoi îi face semn să plece, iar mesagerul porneşte la drum. Dar să ascultăm direct de la autor continuarea relatării, caracterizată de tonul oniric şi aproape de coşmar tipic acestui scriitor: "Înaintând când cu un braţ, când cu celălalt, mesagerul îşi deschide drum prin mulţime şi înaintea uşor ca nimeni altul. Însă mulţimea este imensă, locuinţele sale sunt interminabile. Cum ar zbura dacă ar avea cale liberă! În schimb, se trudeşte în zadar; continuă încă să se zbuciume prin camerele palatului interior, din care nu va ieşi niciodată. Şi dacă ar reuşi şi acest lucru, n-ar însemna nimic: ar trebui să traverseze curţile; şi după curţi, al doilea cerc de clădiri. Dacă ar reuşi, în sfârşit, să dea buzna afară pe ultima poartă - dar acest nu se va putea întâmpla niciodată, niciodată - iată în faţa lui cetatea imperială, centrul lumii, unde sunt îngrămădite munţii gunoaielor sale. Acolo în mijloc nimeni nu reuşeşte să înainteze, nici măcar cu mesajul unui mort. Tu, între timp, şezi la fereastra ta şi visezi acel mesaj, când vine seara" (F. Kafka, Un mesaj imperial, în: Racconti, Milano 1972, pag. 146 şu).
De pe patul său de moarte şi Cristos a încredinţat Bisericii sale un mesaj: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura" (Mc 16,15). Există încă atâţia oameni care stau la fereastră şi visează, fără să ştie asta, un mesaj ca al său. Ioan, tocmai am ascultat, afirmă că soldatul i-a străpuns coasta lui Cristos pe cruce "pentru ca să se împlinească Scriptura care spune: «Vor privi la cel pe care l-au străpuns»" (In 19,37). În Apocalips adaugă: "Iată că vine pe nori şi orice ochi îl va vedea chiar şi cei care l-au străpuns şi vor izbucni în plâns din cauza lui toate triburile pământului" (Ap 1,7).
Această profeţie nu anunţă ultima venire a lui Cristos, când de acum nu va mai fi timpul de convertire, ci de judecată. Descrie în schimb realitatea evanghelizării popoarelor. În ea are loc o misterioasă, dar reală venire a Domnului care le aduce lor mântuirea. Plânsul lor nu va fi un plâns de disperare, ci de corectare şi de consolare. Acesta este sensul scripturii profetice pe care Ioan o vede realizată în străpungerea coastei lui Cristos, adică din Zah 12,10: "Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns".
Evanghelizarea are o origine mistică; este un dar care vine din crucea lui Cristos, din acea coastă deschisă, din acel sânge şi din acea apă. Iubirea lui Cristos, ca iubirea trinitară pentru care este manifestare istorică, este "diffusivum sui", tinde să se extindă şi să ajungă la toate creaturile, "mai ales cei care au mai mare nevoie de milostivirea sa". Evanghelizarea creştină nu este cucerire, nu este propagandă; este darul lui Dumnezeu oferit lumii în Fiul său Isus. Înseamnă a da Capului bucuria de a simţi curgând viaţa din inima sa spre trupul său, ajungând să dea viaţă mădularelor celor mai îndepărtate.
Trebuie să facem posibilul pentru ca Biserica să nu devină niciodată acel castel complicat şi încurcat descris de Kafka, iar mesajul să poată ieşi din ea liber şi bucuros ca atunci când şi-a început cursa. Ştim care sunt piedicile care-l pot reţine pe mesager: zidurile despărţitoare, începând de la cele care separă diferitele Biserici creştine între ele, excesul de birocraţie, reziduurile de ceremoniale, legi şi controverse trecute, devenite de acum numai nişte gunoaie.
În Apocalips, Isus spune că stă la uşă şi bate (Ap 3,20). Uneori, aşa cum a afirmat papa nostru Francisc, nu bate pentru a intra, ci bate dinăuntru pentru că vrea să iasă. A ieşi spre "periferiile existenţiale ale păcatului, ale durerii, ale nedreptăţii, ale ignoranţei şi ale indiferenţei religioase, ale oricărei forme de mizerie".
Se întâmplă asemenea unor anumite clădiri vechi. În decursul secolelor, pentru a se adapta la exigenţele momentului, s-au umplut cu pereţi despărţitori, cu scări, cu camere şi cămăruţe. Vine momentul în care se constată că toate aceste adaptări nu mai răspund la exigenţele actuale, ba chiar sunt piedici, şi atunci trebuie avut curajul de a le dărâma şi a readuce edificiul la simplitatea şi liniaritatea de la originile sale. A fost misiunea pe care a primit-o într-o zi un om care se ruga în faţa crucifixului din Sfântul Damian: "Mergi, Francisc, repară Biserica mea".
"Cine este pregătit pentru aceasta?", se întreba uluit Apostolul în faţa misiunii supraomeneşti de a fi în lume "mireasma plăcută a lui Cristos"; şi iată răspunsul său care este valabil şi astăzi: "Nu că am fi noi în stare de la noi înşine să gândim ceva, ca şi cum ar veni de la noi, ci competenţa noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a făcut vrednici să fim slujitori ai noii alianţe, nu ai literei, ci ai Duhului, pentru că litera ucide, pe când Duhul dă viaţă" (2Cor 2,16; 3,5-6).
Fie ca Duhul Sfânt, în acest moment în care se deschide pentru Biserică un timp nou, plin de speranţă, să retrezească în oamenii care sunt la fereastră aşteptarea mesajului şi în mesageri voinţa de a-l duce lor, chiar şi cu preţul vieţii.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
