Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către poporul lui Dumnezeu care peregrinează în Germania (29 iunie 2019)

Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către poporul lui Dumnezeu care peregrinează în Germania (29 iunie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori,

Meditarea lecturilor din cartea Faptele Apostolilor care ne-au fost propuse în timpul pascal m-a determinat să vă scriu această scrisoare. Acolo găsim prima comunitate apostolică impregnată de această viaţă nouă pe care Duhul le-a dăruit-o transformând fiecare circumstanţă într-o ocazie bună pentru vestire. Ei îl pierduseră în întregime şi în dimineaţa primei zile a săptămânii, între dezolare şi amărăciune, au ascultat din gura unei femei că Domnul era viu. Nimeni şi nimic nu putea să reţină erupţia pascală în vieţile lor şi ei nu putea să nu vorbească despre ceea ce ochii lor au contemplat şi mâinile lor au atins (cf. 1In 1,1).

În acest climat şi având convingerea că Domnul „poate mereu, cu noutatea sa, să reînnoiască viaţa noastră şi comunitatea noastră”[1], vreau să mă apropii şi să împărtăşesc preocuparea voastră în privinţa viitorului Bisericii din Germania. Suntem conştienţi că nu trăim numai un timp de schimbări fără o schimbare de timp care trezeşte întrebări noi şi vechi cu care este drept şi necesar să ne confruntăm. Situaţii şi întrebări pe care am putut să le discut cu păstorii voştri la ultima vizită Ad limina şi care cu siguranţă continuă să răsune în sânul comunităţilor voastre. Ca şi cu acea ocazie, aş dori să-mi ofer sprijinul, să fiu mai aproape de voi pentru a merge alături de voi şi să încurajez căutarea pentru a răspunde cu parresia la situaţia actuală.

1. Cu recunoştinţă mă uit la această reţea capilară de comunităţi, parohii, capele, şcoli, spitale, structuri sociale pe care au ţesut-o de-a lungul istoriei şi sunt mărturie a credinţei vii care i-a susţinut, i-a hrănit şi le-a dat viaţă în timpul diferitelor generaţii. O credinţă care a trecut prin momente de suferinţă, confruntare şi necazuri, dar, de asemenea, de perseverenţă şi vitalitate, care şi astăzi se arată bogate în roade în atâtea mărturii de viaţă şi fapte de caritate. Comunităţile catolice germane, în diversitatea şi pluralitatea lor, sunt recunoscute în întreaga lume pentru simţul lor de coresponsabilitate şi de o generozitate care a reuşit să întindă mâna lor şi să însoţească procesul de implementare a evanghelizării în regiuni destul de submerse şi lipsite de posibilităţi. O astfel de generozitate nu numai că s-a manifestat în istoria recentă ca ajutor economic şi materiale, ci, de asemenea, împărtăşind, de-a lungul anilor, numeroase carisme şi persoane: preoţi, călugăriţe, călugări şi laici care şi-au îndeplinit cu fidelitate şi neobosit slujirea şi misiunea lor în situaţii adesea dificile[2]. Ei au dat Bisericii universale mari sfinţi şi sfinte, teologi şi teologe, precum şi păstori şi laici care au ajutat ca întâlnirea dintre Evanghelie şi culturi să ajungă la noi sinteze capabile să trezească ceea ce este mai bun din ambele[3] şi să fie oferite noilor generaţii. cu aceeaşi ardoare de la începuturi. Acest lucru a permis un efort remarcabil pentru a identifica răspunsurile pastorale la înălţimea provocărilor care li se prezentau.

Trebuie subliniat drumul ecumenic pe care îl realizează şi ale cărui roade le-am putut vedea în timpul comemorării celei de-a 500-a aniversări a Reformei, un drum care să permită încurajarea exemplelor de rugăciune, de schimb cultural şi exercitare a carităţii capabilă să depăşească prejudecăţile şi rănile din trecut, permiţând să se celebreze şi să se mărturisească mai bine bucuria Evangheliei.

2. Astăzi, cu toate acestea, sunt de acord cu dumneavoastră cât de dureros este de constatat erodarea crescândă şi decăderea credinţei, cu tot ceea ce acest lucru implică nu numai la nivel spiritual, ci şi social şi cultural. Situaţie care se poate vedea şi constata, după cum a ştiut deja să remarce papa Benedict al XVI-lea, nu numai „în est, unde, după cum ştim, cea mai mare parte a populaţiei nu sunt botezaţi şi nu au niciun contact cu Biserica şi de multe ori nu-l cunosc deloc pe Cristos”[4], ci şi în aşa-numita „regiune tradiţională catolică [unde există] o scădere foarte puternică de participare la Liturghia duminicală, ca şi a vieţii sacramentale”[5]. Deteriorare cu siguranţă, cu multiple faţete şi fără o soluţie rapidă şi uşoară, care necesită o abordare serioasă şi conştientă, care să ne stimuleze să ne întoarcem, în pragul istoriei prezente, ca acel cerşetor pentru a asculta cuvintele apostolului: „Argint şi aur nu am, dar ceea ce am, aceea îţi dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă” (Fap 3, 6).
3. Pentru a face faţă acestei situaţii, păstorii voştri au sugerat o drum sinodal. Ce înseamnă concret şi cum se va desfăşura este ceva ce este cu siguranţă încă în vedere. Din partea mea, mi-am exprimat reflecţiile asupra sinodalităţii Bisericii cu ocazia celebrării celor cincizeci de ani ai Sinodului Episcopilor[6]. În esenţă, este vorba de un sinod sub îndrumarea Duhului Sfânt, adică să mergem împreună şi cu întreaga Biserică sub lumina, îndrumarea şi erupţia sa ca să învăţăm să ascultăm şi să discernem orizontul mereu nou pe care vrea să ni-l dăruiască. Deoarece sinodalitatea presupune şi cere erupţia Duhului Sfânt.

La recenta Adunare plenară a episcopilor italieni am avut ocazia de a reitera această realitate centrală pentru viaţa Bisericii oferind perspectiva dublă pe care aceeaşi operă: „sinodalitate de jos în sus, adică datoria de a îngriji existenţa şi buna funcţionare a diecezei: consiliile, parohiile, participarea laicilor… (CIC 469-494), începând cu dieceza, pentru că nu se poate face un mare sinod fără a merge la bază…; şi apoi sinodalitatea de sus în jos” care permite să se trăiască într-un mod specific şi singular dimensiunea colegială a slujirii episcopale şi a fiinţei ecleziale[7]. Numai în acest fel putem ajunge şi lua decizii cu privire la chestiuni esenţiale pentru credinţa şi viaţa Bisericii. Acest lucru va fi posibil efectiv dacă ne încurajăm să mergem împreună cu răbdare, ungere şi cu convingerea umilă şi sănătoasă că nu vom putea niciodată să răspundem în acelaşi timp la toate întrebările şi problemele. Biserica este şi va fi întotdeauna un peregrină în istorie, purtătoare a unei comori în vase de lut (vezi 2Cor 4, 7). Acest lucru ne aminteşte că nu va fi niciodată nu va fi perfectă în această lume şi că vitalitatea şi frumuseţea sa se înrădăcinează în comoara pe care o poartă în mod constitutiv[8].

Prezentele întrebări, precum şi răspunsurile pe care le dăm cer, astfel încât să se poată crea o actualizare sănătoasă, „o fermentare lungă a vieţii şi colaborarea întregului popor timp de ani de zile”[9]. Acest lucru stimulează generarea şi demararea de procese care să ne construiască drept popor al lui Dumnezeu, mai degrabă decât căutarea unor rezultate imediate care generează consecinţe rapide şi mediatice, dar efemere din cauza lipsei de maturizare sau pentru că nu răspund vocaţiei la care suntem chemaţi.

4. În acest sens, implicaţi în analize serioase şi inevitabile, se poate cădea în ispite subtile cărora consider că este necesar să le acordaţi o atenţie şi grijă deosebită, deoarece, departe de a ne ajuta să mergem împreună, ne vor păstra agăţaţi şi instalaţi în schemele şi mecanismele care ajung să denatureze sau să limiteze misiunea noastră; şi, în afară de asta, cu circumstanţa agravantă că, dacă nu suntem conştienţi de ele, vom putea ajunge să ne învârtim în jurul unui joc complicat de argumentări, discursuri şi rezoluţii care nu fac altceva decât să ne distanţeze de contactul real şi zilnic cu poporul credincios al Domnului.
5. A asuma şi a suferi situaţia actuală nu înseamnă pasivitate sau resemnare şi cu atât mai puţin neglijenţă, dimpotrivă presupune o invitaţie de a intra în contact cu ceea ce este necrozat în noi şi în comunităţile noastre şi trebuie să fie evanghelizat şi vizitat de Domnul. Iar acest lucru necesită curaj, deoarece ceea ce avem nevoie este mult mai mult decât o schimbare structurală, organizaţională sau funcţională.

Îmi amintesc că la întâlnirea pe care am avut-o cu păstorii voştri în 2015, le-am spus că una dintre primele şi marile ispite de la nivelul eclezial era aceea de a crede că soluţiile la problemele prezente şi viitoare ar proveni exclusiv din reforme pur structurale, organice sau birocratice însă care, la sfârşitul zilei, nu vor atinge deloc nucleele vitale care necesită atenţie. „Acesta este un nou pelagianism, care ne face să punem încrederea în structurile administrative şi organizaţiile perfecte. O centralizare excesivă care, în loc să ne ajute, complică viaţa Bisericii şi dinamica ei misionară (Evangelii gaudium, 32)”[10].

Ceea ce stă la baza acestei ispite este aceea de a gândi că, în faţa numeroaselor probleme şi neajunsuri, cel mai bun răspuns ar fi reorganizarea lucrurilor, efectuarea de schimbări şi mai ales de „cârpeli” care fac posibilă punerea în ordine şi armonie a vieţii Bisericii, adaptând-o la logica actuală sau la cea a unui anumit grup. În felul acesta s-ar părea că totul este rezolvat şi lucrurile se vor întoarce pe făgaşul lor dacă viaţa eclezială intră într-o ordine „determinată” nouă sau veche care să pună capăt tensiunilor proprii ale fiinţei noastre umane şi ale celor pe care Evanghelia doreşte să le provoace[11].

Pe această cale, viaţa eclezială ar putea să elimine tensiunile, să fie „în ordine şi în sintonie”, însă numai ar provoca, în timp, adormirea şi domesticirea inimii poporului nostru şi diminuarea şi chiar reducerea la tăcere a forţei vitale şi evanghelice pe care Duhul doreşte să o dăruiască: „acesta ar fi cel mai mare păcat de mondenitate şi de spirit monden anti-evanghelic”[12]. Ar exista un bun corp eclezial şi chiar „modernizat”, dar fără suflet şi noutate evanghelică; am trăi un creştinism „gazos” fără muşcătura evanghelică[13]. „Astăzi suntem chemaţi să gestionăm dezechilibrul. Nu putem face ceva bun, evanghelic dacă ne este frică de dezechilibru”[14]. Nu putem uita că există tensiuni şi dezechilibre care au aroma Evangheliei şi care sunt esenţiale să fie menţinute, deoarece acestea reprezintă un anunţ al vieţii noi.

6. De aceea mi se pare important să nu pierdem din vedere ceea ce „Biserica a învăţat de numeroase ori că nu suntem justificaţi de faptele noastre sau de eforturile noastre, ci de harul Domnului care ia iniţiativa”[15]. Fără această dimensiune teologică, în diferitele inovaţii şi propuneri care sunt făcute, vom repeta acelaşi lucru care astăzi împiedică comunitatea eclezială să anunţe iubirea milostivă a Domnului. Modul în care trebuie să vă asumaţi situaţia actuală va fi determinant pentru roadele care se vor dezvolta ulterior. De aceea, fac apel să fie făcută într-o cheie teologică, astfel încât Evanghelia harului cu revărsarea Duhului Sfânt să fie lumina şi ghidul pentru a face faţă acestor provocări. De fiecare dată când comunitatea eclezială a încercat să iasă singură din problemele sale încrezându-se şi focalizându-se exclusiv pe forţelor sale sau pe metodele, inteligenţa, voinţa sau prestigiul ei, a ajuns să mărească şi să perpetueze relele pe care încerca să le rezolve. Iertarea şi mântuirea nu este ceva ce trebuie să cumpărăm sau „ce ar trebui să obţinem cu faptele noastre sau cu eforturile noastre. El ne iartă şi ne eliberează gratuit. Dăruirea sa pe cruce este ceva aşa de mare încât noi nu putem nici nu trebuie să plătim, trebuie numai să primim cu recunoştinţă imensă şi cu bucuria că suntem iubiţi aşa de mult mai înainte de a ne putea imagina”[16].

Scenariul prezent nu are dreptul să ne facă să pierdem din vedere faptul că misiunea noastră nu se bazează pe previziuni, calcule sau cercetări ambientale încurajatoare sau descurajatoare nici la nivel eclezial, nici la nivel politic, economic sau social. Nici pe rezultatele reuşite ale planurilor noastre pastorale[17]. Toate aceste lucruri sunt importante de a fi preţuite, ascultate, reflectate şi de a fi atenţi, dar în sine nu ne epuizează fiinţa noastră credincioasă. Misiunea şi raţiunea noastră de a fi se înrădăcinează în faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). „Fără o viaţă nouă şi un spirit evanghelic autentic, fără «fidelitatea Bisericii faţă de vocaţia ei», orice structură nouă va fi coruptă într-un timp scurt”[18].

Prin urmare, transformarea care urmează să fie realizată nu poate răspunde exclusiv ca o reacţie la date sau cerinţe externe, cum ar putea fi scăderea bruscă a naşterilor şi îmbătrânirea comunităţilor care nu permit să fie vizibilă o schimbare de generaţii. Motive obiective şi valide, dar care, văzute separat din  afara misterului eclezial, ar favoriza şi stimula o atitudine reacţionară (atât pozitivă, cât şi negativă) faţă de probleme. Adevărata transformare răspunde şi cere şi exigenţe care se nasc din faptul că suntem credincioşi şi din propria dinamică evanghelizatoare a Bisericii, cere convertirea pastorală. Ni se cere o atitudine care căutând să trăiască şi să transpară Evanghelia să termine cu „pragmatismul cenuşiu al vieţii zilnice a Bisericii, în care totul aparent merge în normalitate, în timp ce în realitate credinţa se uzează şi degenerează în meschinărie”[19]. Convertirea pastorală ne aminteşte că evanghelizarea trebuie să fie criteriul-ghid al nostru prin excelenţă asupra căruia să discernem toate mişcările pe care suntem chemaţi să le oferim ca o comunitate eclezială; evanghelizarea constituie misiunea esenţială a Bisericii[20].

7. Este necesar, prin urmare, aşa cum bine au subliniat păstorii voştri, să se recupereze primatul evanghelizării pentru a privi spre viitor cu încredere şi speranţă, deoarece „evanghelizatoare, Biserica începe prin a se evangheliza pe ea înseşi. Comunitate credincioasă, comunitate de speranţă trăită şi comunicată, comunitate de iubire fraternă, trebuie să asculte fără încetare ceea ce trebuie să creadă, motivele de speranţă, noua poruncă a iubirii”[21].

Evanghelizarea, astfel trăită, nu este o tactică de repoziţionare eclezială în lumea de astăzi sau a un act de cucerire, de stăpânire sau de expansiune teritorială; nici o „retuşare” care o adaptează la spiritul timpului dar care o face să-şi piardă originalitatea şi profeţia; nici nu este căutarea pentru a recupera obiceiurile sau practicile care dădeau sens într-un alt context cultural. Nu. Evanghelizarea este un drum de ucenicie de răspuns şi convertire în iubire faţă de Cel care ne-a iubit mai întâi (1In 4,19); un drum care să permită o credinţă vie, trăită, celebrată şi mărturisită cu bucurie. Evanghelizarea ne duce la recuperarea bucuriei Evangheliei, a bucuriei de a fi creştini. E adevărat, există momente grele, timpuri de cruce, dar nimic nu poate distruge bucuria supranaturală care se adaptează, se transformă şi întotdeauna rămâne, cel puţin ca un focar de lumină care vine din certitudinea personală de a fi iubit infinit, dincolo de orice. Evanghelizarea generează siguranţa interioară, o seninătate plină de speranţă care oferă satisfacţia sa spirituală incomprehensibilă pentru parametrii umani[22]. Indispoziţia, apatia, amărăciunea, defetismul, precum şi tristeţea nu sunt semne bune sau consilieri; mai mult, există momente când „tristeţea este legată cu nerecunoştinţa, cu faptul de a sta aşa de închişi în noi înşine încât să devenim incapabili de a recunoaşte darurile lui Dumnezeu”[23].

8. Prin urmare, principala noastră preocupare ar trebui să fie în privinţa modului de a împărtăşi această bucurie şi ieşind pentru a-i găsi fraţii noştri mai ales pe cei care sunt aruncaţi în pragul templelor noastre, pe străzi, în închisori şi spitale, pieţe şi oraşe. Domnul a fost clar: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33). A ieşi pentru a unge cu spiritul lui Cristos toate realităţile pământeşti, în multiplele sale intersecţii, mai ales acolo „unde se formează noile relatări şi paradigme, să se ajungă cu Cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului oraşului”[24]. A ajuta ca Pătimirea lui Cristos să atingă în mod real şi concret multiplele pătimiri şi situaţii în care Faţa lui continuă să sufere din cauza păcatului şi a inegalităţii. Pătimire care poate demasca sclaviile vechi şi noi care rănesc bărbatul şi femeia mai ales astăzi când vedem regenerându-se discursurile xenofobe şi promovează o cultură bazată pe indiferenţă, pe închidere, precum şi pe individualism şi expulzarea. Şi, la rândul său, Pătimirea Domnului să fie cea care să trezească în comunităţile noastre şi, mai ales, în cei mai tineri, pasiunea pentru Împărăţia sa.

Acest lucru ne cere „să dezvoltăm şi gustul spiritual de a rămâne apropiaţi de viaţa oamenilor, până acolo încât să descoperim ceea ce devine izvor al unei bucurii superioare. Misiunea este o pasiune pentru Isus dar, în acelaşi timp, este o pasiune pentru poporul său”[25].

De aceea, noi ar trebui să ne întrebăm ce spune Duhul astăzi Bisericii (Ap 2,7), să recunoaştem semnele timpurilor[26], care nu este sinonim cu simpla adaptare la spiritul timpului, fără a mai fi nevoie de alte lucruri (Rom 12,2). ). Toate aceste dinamici de ascultare, reflecţie şi discernământ vizează să facă Biserica din zi în zi tot mai credincioasă, disponibilă, agilă şi transparentă pentru a vesti bucuria Evangheliei, bază pe care se pot găsi lumină şi răspuns la toate întrebările[27]. „Provocările există pentru a fi depăşite. Trebuie să fim realişti, însă fără a pierde bucuria, îndrăzneala şi dedicarea plină de speranţă. Să nu lăsăm să ni se fure forţa misionară!”[28].

9. Conciliul al II-lea din Vatican a marcat un pas important în conştiinţa pe care Biserica o are atât despre ea înseşi, cât şi despre misiunea ei în lumea contemporană. Această călătorie începută în urmă cu peste cincizeci de ani continuă să ne stimuleze în primirea şi de dezvoltarea sa şi care încă nu au ajuns la capăt, în special în ceea ce priveşte apelul la sinodalitate care urmează să fie realizată la diferite niveluri ale vieţii ecleziale (parohie, dieceză, în ordinea naţională, în Biserica universală, ca şi în diferite congregaţii şi comunităţi). Acest proces, mai ales în aceste vremuri de puternică tendinţă spre fragmentare şi polarizare, cere să se dezvolte şi să se asigure că şi sensus Ecclesiae trăieşte în fiecare decizie pe care o luăm şi hrăneşte toate nivelurile. Este vorba de a trăi şi de a simţi cu Biserica şi în Biserică, ceea ce, în multe situaţii, de asemenea ne fac să suferim în Biserică şi cu Biserica. Biserica Universală şi trăieşte în şi din Bisericile particulare[29], aşa cum şi Bisericile particulare trăiesc şi înfloresc în şi din Biserica universală, iar dacă acestea sunt separate de întregul trup eclezial, slăbesc, se ofilesc şi mor. De aici necesitatea de a menţine mereu vie şi efectivă comuniunea cu întregul trup al Bisericii, care ne ajută să depăşim anxietatea care ne închide în noi înşine şi în particularităţile noastre pentru a putea privi în ochi, a asculta sau a renunţa la urgenţe pentru a-l însoţi pe cel care a rămas pe marginea drumului. Uneori, această atitudine se poate manifesta în cel mai mic gest, ca acela al tatălui fiului risipitor, care rămâne cu uşile deschise, astfel încât, atunci când se întoarce, să poată intra fără dificultate[30]. Acest lucru nu este sinonim cu a nu merge, a înainta, a schimba şi inclusiv a nu dezbate şi a nu fi de acord, ci este pur şi simplu consecinţa de a şti că suntem parte în mod constitutiv a unui trup mai mare, care ne cheamă, aşteaptă şi are nevoie şi pe care şi noi îl chemăm, îl aşteptăm şi avem nevoie de el. Este plăcerea de a ne simţi parte din sfântul şi răbdătorul popor credincios al lui Dumnezeu.

Provocările pe care le avem în mână, diferitele probleme şi întrebări cărora trebuie să le facem faţă nu pot fi ignorate sau ascunse: acestea trebuie să fie asumate însă având grijă să nu fim prinşi în ele, pierzând perspectiva, limitând orizontul şi fragmentând realitatea. „Atunci când ne oprim în conjunctura conflictuală, pierdem sensul unităţii profunde a realităţii”[31]. În acest sens, sensus Ecclesiae ne oferă acel orizont larg de posibilităţi din care să căutăm să răspundem la întrebările urgente şi, în afară de asta, ne aminteşte de frumuseţea chipului pluriform al Bisericii[32]. Chip pluriform nu numai dintr-o perspectivă spaţială în satele, rasele, culturile lor[33], ci şi din realitatea sa temporară care ne permite să ne cufundăm în izvoarele celei mai vii şi depline tradiţii care are misiunea de a menţine viu focul, mai degrabă decât a păstra cenuşa[34] şi permite tuturor generaţiilor să revigoreze, cu ajutorul Duhului Sfânt, prima iubire.

Sensus Ecclesiae ne eliberează de particularisme şi tendinţe ideologice pentru a ne face să gustăm din acea siguranţă a Conciliului al II-lea din Vatican II, când a spus că Ungerea Sfântului (1In 2,20 şi 27) aparţine tuturor credincioşilor[35]. Comuniunea cu sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, purtător al Ungerii, menţine vie speranţa şi certitudinea de a şti că Domnul merge alături de noi şi este Cel care susţine paşii noştri. Un sănătos a merge împreună trebuie să arate această convingere căutând mecanismele pentru ca toate vocile, în special cea a celor mai simpli şi umili, să aibă spaţiu şi vizibilitate. Ungerea Sfântului care a fost vărsat tot trupul eclezial „«împărţindu-şi fiecăruia darurile după cum voieşte» (1Cor 12,11), dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul sfântului Paul: «Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor» (1Cor 12,7)”[36]. Acest lucru ne ajută să fim atenţi la această ispită veche şi mereu nouă a promotorilor gnosticismului care, dorind să-şi facă un nume propriu şi să extindă propria doctrină şi faimă, căutau să spună ceva mereu nou şi diferit de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu le oferea. Este ceea ce descrie sfântul Ioan cu termenul proagon, cel care este înainte, cel avansat (2In v. 9) şi pretinde să meargă dincolo de acel noi eclezial care fereşte de excesele care ameninţă comunitatea[37].

10. De aceea, vegheaţi şi fiţi atenţi în faţa oricărei ispite care duce la reducerea poporului lui Dumnezeu la un grup luminat care nu permite să se vadă, să se savureze şi să se aprecieze această sfinţenie împrăştiată care trăieşte „în poporul lui Dumnezeu răbdător: în părinţii care-i cresc cu atâta iubire pe copiii lor, în bărbaţii şi în femeile care lucrează pentru a duce pâine acasă, în bolnavi, în călugăriţele bătrâne care continuă să zâmbească. În această statornicie pentru a merge înainte zi de zi văd sfinţenia Bisericii militante. Aceasta este de atâtea ori sfinţenia „de la uşa vecină”, a celor care trăiesc aproape de noi şi sunt o reflexie a prezenţei lui Dumnezeu”[38]. Aceasta este sfinţenia care protejează şi a păzit mereu Biserica de orice reducere ideologică scientistă şi manipulatoare. Sfinţenia care evocă, aminteşte şi invită să se dezvolte acest stil marian în activitatea misionară a Bisericii capabil să articuleze dreptatea cu milostivirea, contemplarea cu acţiunea, duioşia cu convingerea. „Pentru că de fiecare dată când privim la Maria credem din nou în forţa revoluţionară a duioşiei şi a afectului. În ea vedem că umilinţa şi duioşia nu sunt virtuţi ale celor slabi ci ale celor puternici, care nu au nevoie să-i maltrateze pe alţii pentru a se simţi importanţi”[39].

În ţara mea natală, există o expresie sugestivă şi puternică ce poate lumina: „fraţii să fie uniţi pentru că aceasta este prima lege; să aibă adevărată unire în orice moment, pentru că dacă se luptă între ei, sunt devoraţi de cei din afară”[40]. Fraţi şi surori să ne îngrijim unul de celălalt şi să fim atenţi la ispita tatălui minciunii şi a dezbinării, la maestrul separării care, stimulând la căutarea unui bun aparent sau răspuns la o anumită situaţie, sfârşeşte prin fragmentarea de fapt a trupului sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Ca trup apostolic să mergem şi să mergem împreună, ascultându-ne sub îndrumarea Duhului Sfânt, chiar dacă nu gândim la fel, din convingerea înţeleaptă că „Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu”[41].

11. Perspectiva sinodală nu anulează antagonismele sau perplexităţile, nici conflictele nu sunt subordonate rezoluţiilor sincretiste de „bun consens” sau care rezultă din elaborarea de recensăminte sau sondaje despre o temă sau alta. Acest lucru ar fi foarte reductiv.

Sinodalitatea, cu fundalul şi centralitatea evanghelizării şi a sensus Ecclesiae ca elemente determinante ale ADN-ului nostru eclesial, cere să ne asumăm în mod conştient o modalitate de a fi Biserică în care „întregul este mai mult decât partea şi este şi mai mult decât simpla lor sumă… Trebuie lărgită mereu privirea pentru a recunoaşte un bine mai mare care ne va aduce beneficii nouă tuturor. Însă trebuie făcută asta fără a evada, fără dezrădăcinări… Se lucrează în ceea ce este mic, cu ceea ce este aproape, însă cu o perspectivă mai amplă”[42].

12. Acest lucru cere tuturor oamenilor lui Dumnezeu şi, mai ales, păstorilor lor, o stare de veghe şi de convertire care să permită să se menţină vii şi active aceste realităţi. Vegherea şi convertirea sunt daruri pe care numai Domnul ni le poate oferi. Este suficient pentru noi să cerem harul său prin rugăciune şi post. Mereu m-a impresionat cum în timpul vieţii, mai ales în momentele marilor decizii, Domnul a fost deosebit de ispitit. Rugăciunea şi postul au avut un loc special ca determinant al oricărei acţiuni ulterioare (vezi Mt 4,1-11). Nici sinodalitatea nu poate scăpa de această logică şi trebuie să fie însoţită întotdeauna de harul convertirii pentru acţiunea noastră personală şi comunitară să poată reprezenta şi să se asemene tot mai mult cu kenosis a lui Cristos (cf. Fil 2,1-11 ). A vorbi, a acţiona şi a răspunde ca Trup al lui Cristos înseamnă de asemenea a vorbi şi a acţiona în felul lui Cristos cu aceleaşi sentimente, tratamente şi priorităţi ale sale. Prin urmare, harul convertirii, urmând exemplul Învăţătorului, care „s-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (Fil 2,7), ne eliberează de protagonisme false şi sterile, ne dezinstalează de ispita de a rămâne în poziţii protejate şi aranjaţi şi ne invită să mergem în periferii pentru a ne întâlni şi a-l asculta pe Domnul.

Această atitudine de kenosis ne permite de asemenea să experimentăm forţa creatoare şi întotdeauna bogată de speranţa care se naşte din sărăcia evanghelică la care suntem chemaţi, care ne face liberi să evanghelizăm şi să mărturisim. În acest fel, permitem Duhului să reîmprospăteze şi să reînnoiască viaţa noastră, eliberând-o de sclavii, inerţii şi facilităţi circumstanţiale care împiedică să mergem şi în special să adorăm. Deoarece în adorare, omul îşi îndeplineşte datoria sa supremă şi este capabil să întrezărească claritatea viitoare, cea care ne ajută să gustăm noua creaţie[43].

Fără această dimensiune riscăm să pornim de la noi înşine sau de la dorinţa de autojustificare şi de autoconservare care ne va conduce la schimbări şi aranjamente, dar la jumătatea drumului, care, departe de a rezolva problemele, se va încheia ducându-ne într-o spirală fără fund care ucide şi sufocă cea mai frumoasă, eliberatoare şi promiţătoare veste pe care o avem şi care dă sens existenţei noastre: Isus Cristos este Domnul. Avem nevoie de rugăciune, pocăinţă şi adoraţie care să ne pună în situaţia de a spune ca vameşul: „Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18,13); nu ca o atitudine prefăcută, puerilă sau fricoasă, ci cu curajul de a deschide uşa şi de a vedea ce este în mod normal acoperit de superficialitate, de cultura bunăstării şi de aparenţă[44].

Practic, aceste atitudini, adevărate medicamente spirituale (rugăciunea, pocăinţa şi adoraţia) ne vor permite să experimentăm din nou faptul că a fi creştin înseamnă a ne şti binecuvântaţi şi, prin urmare, un purtători ai fericirii pentru alţii; a fi creştin înseamnă a aparţine Bisericii fericirilor pentru binecuvântaţii de astăzi: săracii, cei care sunt flămânzi, cei care plâng, cei care sunt urâţi, excluşi şi insultaţi (cf. Lc 6,20-23). Să nu uităm că „în fericiri Domnul ne arată drumul. Mergând pe ele putem ajunge la fericirea cea mai autentic umană şi divină. Fericirile sunt oglinda în care să ne privim, ceea ce ne permite să ştim dacă mergem pe o cale dreaptă: este o oglindă care nu minte”[45].

13. Dragi fraţi şi surori, ştiu despre perseverenţa voastră şi despre ceea ce aţi suferit şi suferiţi fără a vă descuraja pentru numele Domnului; ştiu, de asemenea, despre dorinţa şi voinţa voastră de a reînsufleţi eclezial prima iubire (Ap 2,1-5) cu puterea Duhului, care nu rupe trestia frântă nici nu stinge fitilul care fumegă (Cf. Is 42,3), pentru ca să hrănească, să vivifice şi să facă să înflorească tot ce este mai bun din poporul vostru. Vreau să merg şi să merg alături de voi cu certitudinea că, dacă Domnul ne-a considerat vrednici să trăim această oră, nu a făcut asta pentru a ne face de râs sau a ne paraliza în faţa provocărilor, ci pentru a lăsa ca al său Cuvânt încă o dată să provoace şi să aprindă inima aşa cum a făcut cu părinţii voştri, pentru ca fiii şi fiicele voastre să aibă viziuni şi bătrânii voştri să aibă din nou vise profetice (cf. Il 3,1). Iubirea lui „ne permite să ne ridicăm capul şi să începem din nou, cu o duioşie care nu ne dezamăgeşte niciodată şi care poate întotdeauna să ne redea bucuria. Să nu fugim de învierea lui Isus, să nu ne considerăm niciodată învinşi, orice s-ar întâmpla. Nimic nu poate mai mult decât viaţa sa care ne împinge înainte!”[46].

Şi, cu rugăminte, vă cer ca să vă rugaţi pentru mine.

Vatican, 29 iunie 2019.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Evangelii gaudium, 11.

[2] Cf. Benedict al XVI-lea, Întâlnirea cu episcopii din Germania, Köln, 21 august 2005.

[3] Cf. Evangelii gaudium, 58.

[4] Benedict al XVI-lea, Întâlnirea cu episcopii din Germania, Köln, 21 august 2005.

[5] Francisc, Vizita ad Limina, 20 noiembrie 2015.

[6] Cf. Episcopalis communio, 2018.

[7] Lumen gentium, 23; Christus Dominus, 3. Citând Comisia Teologică Internaţională în publicaţia sa Sinodalitatea în viaţa şi misiunea Bisericii le spunea episcopilor italieni: „de aceea, colegialitatea este forma specifică în care sinodalitatea eclezială se manifestă şi se realizează prin slujirea episcopilor la nivelul comuniunii dintre Bisericile particulare într-o regiune şi la nivelul comuniunii dintre toate Bisericile în Biserica universală. Fiecare manifestare autentică de sinodalitate cere prin natura sa exercitarea slujirii colegiale a episcopilor”.

[8] Cf. Lumen gentium, 8.

[9] Yves Congar, Vera e falsa riforma nella Chiesa, 259.

[10] Francisc, Vizita ad Limina, 20 noiembrie 2015.

[11] Până la urmă este logica paradigmei tehnocratice care se impune în toate deciziile, relaţiile şi accentuările din viaţa noastră (cf. Laudato si’, 106-114). De aceea, logică ce afectează, de asemenea, maniera noastră de a gândi, a simţi şi a-l iubi pe Domnul şi pe ceilalţi.

[12] Francisc, Întâlnirea diecezei de Roma, mai 2019.

[13] „Dumnezeu să ne elibereze de o Biserică mondenă sub falduri spirituale sau pastorale! Această mondenitate asfixiantă se vindecă gustând aerul curat al Duhului Sfânt, care ne eliberează să rămânem centraţi în noi înşine, ascunşi într-o aparenţă religioasă goală de Dumnezeu. Să nu lăsăm să ni se fure Evanghelia!” (Evangelii gaudium, 97).

[14] Idem.

[15] Gaudete et exsultate, 52.

[16] Christus vivit, 121.

[17] Atitudine care ar dezlănţui un spirit de „succes” atunci când vântul este favorabil sau de „victimizare” atunci când „este necesar să fugi cu vântul împotrivă”. Logici ce nu aparţin spiritului evanghelic şi din care transpar o experienţă elitistă de credinţă. Nici succesul, nici victimizarea, creştinul este persoana recunoştinţei.

[18] Evangelii gaudium, 26.

[19] Evangelii gaudium, 83.

[20] Cf. Evangelii nuntiandi, 14.

[21] Evangelii nuntiandi, 15.

[22] Cf. Gaudete et exsultate, 125.

[23] Gaudete et exsultate, 126.

[24] Evangelii gaudium, 74.

[25] Evangelii gaudium, 268.

[26] Cf. Gaudium et spes, 4; 11.

[27] Cf. Evangelii gaudium, 46.

[28] Evangelii gaudium, 109.

[29] Lumen gentium, 23.

[30] Cf. Evangelii gaudium, 46.

[31] Evangelii gaudium, 226.

[32] Cf. Novo millennio ineunte, 40.

[33] Cf. Lumen gentium, 13.

[34] Gustav Mahler: „tradiţia este salvgardarea viitorului şi nu păstrarea cenuşii”.

[35] Cf. Lumen gentium, 12.

[36] Lumen gentium, 12.

[37] Cf. Joseph Ratzinger, El Dios de Jesucristo, Salamanca 1979, 104-105.

[38] Gaudete et exsultate, 7.

[39] Evangelii gaudium, 288.

[40] José Hernandez, Martin Fierro.

[41] Dei Verbum, 8.

[42] Evangelii gaudium, 235.

[43] Cf. Romano Guardini, Pequeña Suma Teológica, Madrid 1963, 27-33.

[44] Cf. J. M. Bergoglio, Sobre la acusación de sí, 2.

[45] Francisc, Convenio Florencia, 2015.

[46] Evangelii gaudium, 3.