Un nou ecumenism
În procesul de reformă al papei Francisc
De Brian Farrell
episcop secretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor
Cuvintele recente ale papei Francisc despre ecumenism, rostite în discursul său de Crăciun adresat Curiei Romane la 21 decembrie 2017, oferă o ramă potrivită pentru a încadra aspectele pe care doresc să le evidenţiez aici. Sfântul Părinte a început prin amintirea că această căutare a unităţii tuturor creştinilor "este o exigenţă esenţială a credinţei noastre, o exigenţă care provine din interiorul nostru de persoane care cred în Isus Cristos". Ea este una dintre "angajările ireversibile" ale Bisericii.
Papa introduce după aceea un criteriu conducător. Fără a recurge la cunoscuta terminologie a "dialogului adevărului" şi a "dialogului vieţii", face oricum o distincţie clară între ele şi, într-un anumit sens, adoptă o opţiune preferenţială faţă de "dialogul vieţii". El este convins că diferenţele teologice şi ecleziologice care încă îi despart pe creştini vor fi depăşite numai de-a lungul unui "drum" împărtăşit. Atunci când, între creştini, "ne întâlnim ca fraţi, ne rugăm împreună, colaborăm împreună în vestirea Evangheliei şi în slujirea celor din urmă, suntem deja uniţi". Apoi indică firul conducător al acestei călătorii împărtăşite: "pentru a desface nodurile neînţelegerilor şi ostilităţilor şi pentru a contrasta prejudecăţile şi frica de celălalt care au împiedicat să se vadă bogăţia diversităţii şi în diversitate şi profunzimea misterului lui Cristos şi al Bisericii care rămâne mereu mai mare decât orice exprimare umană".
Drumul ecumenic propus de papa Francisc este o călătorie de făcut împreună, catolici, ortodocşi şi protestanţi, pentru a depăşi obstacolele şi pentru a căuta unitatea în cadrul diversităţii legitime dintre tradiţiile creştine. Fără a renunţa la scopul ultim al ecumenismului, care constă în comuniunea vizibilă a tuturor celor botezaţi, ci dându-ne seama că acel obiectiv, care va fi până la urmă un dar al lui Dumnezeu, are nevoie de un climat receptiv şi de un teren fertil, papa Francisc vrea să se concentreze asupra drumului însuşi. Creştinii vor putea să se apropie unii de alţii dacă vor da prioritate elementelor esenţiale care deja îi unesc şi dacă nu vor continua să se folosească de diferenţele lor ca pretext pentru a continua să trăiască şi să acţioneze separat. Ca prim pas, deci, diferitele comunităţi creştine nu vor mai trebui să fie în competiţie una cu alta, ci să se angajeze să lucreze împreună pentru a realiza obiectivul fundamental: predicarea Evangheliei la toată făptura. Acesta este ecumenismul în scopurile misiunii.
Un instrument deosebit în slujba acestei peregrinări ecumenice este Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Ar fi necesar biblioteci întregi pentru a relata istoria angajării ecumenice a Consiliului Pontifical începând de la instituirea sa în 1960. În afară de a favoriza şi a organiza relaţii inter-ecleziale, vizite, celebrări, întâlniri ecumenice, Consiliul Pontifical duce înainte şaptesprezece dialoguri bilaterale formale şi ia parte la diferite activităţi multilaterale. Deoarece cauzele şi consecinţele teologice ale dezbinării, precum şi natura şi metodologia dialogului, sunt diferite pentru Bisericile din Orient faţă de cele referitoare la Bisericile din Occident, munca acestui Consiliu Pontifical este structurat în două secţiuni: secţiunea orientală şi secţiunea occidentală. În zilele trecute, "L'Osservatore Romano" a publicat o serie de articole despre starea actuală şi despre provocările diferitelor dialoguri bilaterale. Aici în continuare voi expune câteva observaţii generale, având convingerea că schimbarea de perspectivă cu privire la ecumenism sugerată de papa Francisc reprezintă cea mai bună oportunitate pentru a realiza un progres substanţial în refacerea unităţii creştinilor.
Anul 2017 a avut Consiliul Pontifical implicat pe deplin în comemorarea celor cinci sute de ani ai Reformei. În 1521, papa Leon al X-lea l-a excomunicat public pe Luther ca eretic. Succesorul lui Leon, papa Francisc, după patru sute nouăzeci şi cinci de ani după ce a mers la Lund, în Suedia, pentru a comemora solemn, împreună cu Federaţia Luterană Mondială, al cincilea centenar al Reformei, în locul în care s-a reunit pentru prima dată, în 1967, Comisia de Dialog Catolico-Luteran. Cum a fost posibil acest lucru? A avut loc după ani de pregătire care au condus la elaborarea a trei texte: documentul fundamental intitulat De la conflict la comuniune, Serviciul liturgic de rugăciune pregătit în manieră comună înadins pentru această ocazie (acum numită Liturgia de la Lund) şi Declaraţia comună semnată de papa Francisc, în numele Bisericii catolice, şi de episcopul Munib Younan, în numele Federaţiei Luterane Mondiale. Toate cele trei documente subliniază cele trei sentimente care au animat comemorarea comună: recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru rezultatele pozitive ale Reformei, căinţa pentru dezbinarea Bisericii, speranţa pentru o nouă eră de colaborare în slujire şi în misiune.
Conciliul al II-lea din Vatican a recunoscut că, în istoria Bisericii, diviziunile sunt cauzate "nu fără vina unor oameni de ambele părţi" şi că aceia "care acum se nasc şi sunt instruiţi în credinţa lui Cristos în astfel de comunităţi nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii" (Unitatis redintegratio, 3). Această admitere a deschis calea spre o profundă purificare a amintirii, mergând dincolo de unilateralitatea modului în care, timp de secole, catolicii şi protestanţii au prezentat Reforma, fiecare din propriul punct de vedere. Amintirea socială funcţionează stereotipându-l pe adversar şi selecţionând acele aspecte ale istoriei care confirmă viziunea noastră despre noi înşine, ca "cei buni" şi ca aceia care au fost trataţi şi răniţi pe nedrept. A-l asculta cu atenţie pe celălalt ajută la corectarea percepţiilor unilaterale şi să se recunoască faptul că, în spatele ciocnirii, a rămas o unitate substanţială în diversitate. Dialogul ecumenic este un efort menit să vadă lucrurile aşa cum le vede partea cealaltă şi să adune binele prezent în fiecare tradiţie, învăţând unii de la alţii. Nu este vorba de un simplu exerciţiu de cordialitate, nici de naivitate. Purificarea amintirii poate fi obţinută numai pornind de la înţelegere mai profundă a adevărului lucrurilor şi depăşind deformările adevărului transmise din generaţie în generaţie în apărarea identităţii şi a autoafirmării fiecărei confesiuni.
Pe baza unor studii solide, catolicii au ajuns să recunoască dreptul just pe care l-a avut Luther să se supere în faţa ideii că mântuirea veşnică a sufletelor, între care înainte de toate a sa, era subordonată unui "sistem" asemănător cu un schimb, inclusiv indulgenţele, gestionat de ecleziastici care nu erau mereu exemple de bună conduită şi de competenţă teologică. Nu surprinde că criticile sale, care se îndreptau spre inima acelui sistem, au provocat o reacţie viguroasă. Luteranii au ajuns să recunoască faptul că excesele de temperament ale lui Luther şi tulburările religioase, sociale şi politice pornite de el au condus nu la reforma Bisericii, ci la dezbinarea ei. Declaraţia comună, semnat în timpul rugăciunii comune la Lund, afirmă: "În timp ce trecutul nu poate să fie schimbat, amintirea şi modul de a comemora pot să fie transformate". Acesta, în dialogul ecumenic, este principiul de la baza procesului de "purificare a amintirii": căutarea unei înţelegeri şi a unei judecăţi mai adevărate a divergenţelor profunde care au dat naştere la despărţire, în procesul dificil dar ireversibil menit să le depăşească.
Totuşi procesul trebuie să înfrunte provocări serioase. O importanţă puternică o au, de exemplu, conceptele divergente de unitate în cadrul diferitelor dialoguri. Cu mai mult de cincizeci de ani în urmă, Unitatis redintegratio putea să afirme: "Însă, aproape toţi, deşi în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibilă, care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă" (nr. 1). După treizeci de ani, sfântul Ioan Paul al II-lea, în marea sa enciclică despre ecumenism, a început cu afirmaţia optimistă: "Apelul la unitatea creştinilor, pe care Conciliul ecumenic al II-lea din Vatican l-a repropus cu angajare aşa de pasionată, răsună cu vigoare tot mai mare în inima celor care cred" (Ut unum sint, 1). Acest optimism se baza pe supoziţia că toţi vor urmări acelaşi obiectiv definit clar al unităţii creştinilor. Nu mai este aşa.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor, instituit în 1948, avea un concept la fel de clar despre obiectivul mişcării ecumenice, adică unitatea deplină şi vizibilă a tuturor creştinilor. Totuşi, documentul mai recent al lui Credinţă şi Constituţie, Biserica: spre o viziune comună, prezintă o vastă gamă de opinii cu privire la obiectivul ecumenismului, demonstrând că creştinii de astăzi nu mai au o viziune comună despre ceea ce comportă unitatea. Dacă, pe de o parte, Biserica catolică recunoaşte că unitatea nu înseamnă uniformitate şi că diversitatea este o exprimare a darurilor Duhului (o diversitate reconciliată), pe de altă parte nu poate accepta o diversitate care să îmbrăţişeze contradicţia. Există o mare diferenţă de vederi cu privire la ceea ce este diversitate legitimă şi despre ceea ce este motiv de dezbinare a Bisericii. Acest dezacord este un obstacol semnificativ de-a lungul drumului.
O altă provocare serioasă în dialogul ecumenic este reprezentată de problemele morale şi etice reieşite în multe contexte. Unitatis redintegratio nu trata tematici morale, acestea nefiind problematice în acea epocă. După un consens aproape universal, a doua jumătate a secolului al XX-lea a văzut o revoluţie în gândirea morală. Poziţiile schimbate şi schimbătoare despre probleme care ţin de viaţa şi de sexualitatea umană pun la grea încercare comuniunile, la nivel intern, şi au ridicat noi provocări pe drumul spre unitate. În timpuri nedepărtate, creştinii erau de acord cu privire la faptul că o căsătorie era o unire între un bărbat şi o femeie. Astăzi, problema unirilor homosexuale este una dintre problematicile etice care dezbină societăţile şi Bisericile. Rezultatul este o serie de fracturi dureroase în cadrul comuniunilor cu care Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor este în dialog. Dată fiind importanţa considerabilă a problemelor morale şi etice pentru unitatea creştinilor, comisia Credinţă şi Constituţia din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, al cărei membru cu drept deplin este Biserica catolică, studiază actualmente modul în care Bisericile ajung la decizii în domeniul etic. Şi dialogul cu Comuniunea Anglicană este angajată într-un proiect asemănător, în tentativa de a clarifica procesele prin care Biserica catolică şi Comuniunea Anglicană au ajuns la respectivele lor poziţii. Aceste probleme vor continua desigur să apese asupra relaţiilor ecumenice şi în viitor.
Este uşor de văzut paiele din ochii celorlalţi. Dar ce să spunem despre paiele ecumenice din ochii catolici? Cu alte cuvinte, în cadrul Bisericii catolice, ce anume este în măsură să ofere o speranţă solidă mişcării menite pentru refacerea unităţii? În multe cazuri lipseşte o viziune globală a îndatoririi ecumenice. Totul fiind superior părţii, cum explică Evangelii gaudium (234-237), angajarea ecumenică cere capacitatea de a contempla şi a admira întreaga importanţă a mântuirii lui Dumnezeu în acţiune în orice loc şi în orice timp. Îi cheamă pe catolici să vadă întreaga lume creştină ca habitatul lor natural şi să înveţe să împărtăşească cu ceilalţi creştini responsabilitate legată de misiunea - niciodată terminată - a evanghelizării şi a slujirii aduse familiei umane. Mult timp, partea catolică s-a prezentat ca totul, cu consecinţe apăsătoare asupra relaţiilor cu ceilalţi creştini şi cu Bisericile lor. Şi astăzi, o parte marginală a lumii catolice nu înţelege că această catolicitate a Bisericii catolice însăşi este defectuoasă atât timp cât botezaţii rămân divizaţi. Şi unele cercuri ortodoxe sunt reticente în a admite legăturile spirituale cu non-ortodocşii; şi anumite grupuri protestante se prezintă ca unica adevărată Biserică "restaurată", înlocuind Bisericile istorice care, după părerea lor, s-au îndepărtat de Evanghelie. Ideea ca o parte să pretindă că este totul este încă una dintre principalele surse de conflict şi de dezbinare în lumea creştină.
Mulţi dintre prelaţii care au venit la Roma pentru Conciliul al II-lea din Vatican în 1962 aveau poziţii decise hotărâte cu privire la exclusivismul catolic. Minunea a fost că, în perioada de trei ani, cvasi-totalitatea episcopilor s-a mişcat spre o clară recunoaştere nu numai a faptului că ceilalţi creştini sunt fraţii noştri şi surorile noastre în Cristos în virtutea botezului nostru comun şi a altor elemente de har şi de credinţă, dar şi de faptul că Dumnezeu se foloseşte de comunităţile lor în vederea mântuirii (cf. Unitatis redintegratio, 3). În asta trebuie văzută o adevărată schimbare de perspectivă, care nu este altceva decât întoarcerea la o ecleziologie mai pronunţat biblică, patristică, sacramentală. Aşadar, conciliul n-a inventat o nouă Biserică sau o nouă ecleziologie; pur şi simplu a readus la lumină o idee despre viaţa şi despre misiunea Bisericii înrădăcinată mai fidel în tradiţie. Această viziune mai amplă a tradiţiei lungi a Bisericii a provocat puncte de vedere parţiale şi unilaterale, chemând comunitatea catolică, la orice nivel, la reînnoire şi la reformă. Cu această schimbare de perspectivă s-a deschis o uşă rămasă închis mult timp, permiţând Bisericii catolice să coboare pe teren cu determinare în mişcarea ecumenică.
În lumina celor amintite, este clar că eforturile pe care le face papa Francisc pentru a introduce reforme în viaţa şi în conducerea Bisericii nu generează o revoluţie ecleziologică, ci vor să realizeze în manieră mai fidelă schimbarea de perspectivă realizată de Lumen gentium, Unitatis redintegratio şi de celelalte documente conciliare care vorbesc despre ceea ce Biserica este şi despre cum ar trebui să se organizeze pentru a-şi îndeplini misiunea. Eforturile papei Francisc se mişcă în direcţia unei împărtăşiri mai ample a autorităţii şi a responsabilităţii: cu alte cuvinte, spre o adevărată exercitare a naturii colegiale şi sinodale a Bisericii, cum et sub Petro. El favorizează nu o revoluţie, ci reaproprierea unor dinamici care sunt parte constitutivă a naturii Bisericii înţelese ca o comuniune şi o comunitate: sinodalitate şi colegialitate, respectare a structurilor intermediare şi discernământ pastoral. La cincizeci de ani distanţă de la conciliu, anumite aspecte fundamentale ale viziunii conciliare a Bisericii sunt prezentate din nou ca elemente ale unei reforme care nu poate să fie amânată. Faptul este că această schimbare de perspectivă este un proces în devenire, un muncă în desfăşurare. Papa Francisc oferă oportunitatea de a accelera unele aspecte ale reformei necesare şi, prin urmare, de a intensifica ritmul drumului ecumenic. Acest lucru are repercusiuni semnificative asupra mişcării ecumenice. Această reînnoire, oricât de dificilă ar fi, contribuie la instaurarea unui nou climat de relaţii ecumenice, ba chiar un nou ecumenism: nou în atenţia îndreptată spre realităţile de pe teren, nou în curaj, nou în disponibilitatea de a porni la drum, nu singuri, ci împreună cu ceilalţi creştini. Acest tip de reformă a Bisericii catolice este una dintre principalele surse de speranţă pentru ecumenismul din secolul al XXI-lea.
(După L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 2018)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
