|
| © Vatican Media |
Unitatea ca un drum
Nu se poate privi spre viitorul Bisericii fără a purta lentilele ecumenismului şi misionarităţii. Ultima adunare sinodală din octombrie 2024 pare să fi asumat această perspectivă în mod hotărât şi fără ezitări. Chiar şi primii paşi ai slujirii petrine a Papei Leon al XIV-lea, încă de la primele cuvinte din seara alegerii, par orientaţi decisiv spre sublinierea acestor dimensiuni constitutive ale vieţii Bisericii. De altfel, în zorii mişcării ecumenice, la începutul secolului trecut, odată cu Conferinţa de la Edinburgh (1910), a existat tocmai o preocupare misionară: cum putem vesti evanghelia în mod credibil dacă noi continuăm să ne prezentăm divizaţi ca creştini?
O considerare mai convinsă a dimensiunii sinodale în cadrul Bisericii Catolice poate reprezenta cu siguranţă un factor de facilitare a progresului relaţiilor fraterne şi al discuţiilor teologice pe diverse fronturi ecumenice. Fără a nega faptul că procesul sinodal aflat în desfăşurare în Biserica Catolică a stârnit interes, atenţie şi admiraţie din partea unor sectoare largi ale celorlalte confesiuni creştine. De fapt, perspectiva sinodalităţii poate reprezenta un orizont hermeneutic în care să fie cuprinse cele mai dezbătute probleme privind exercitarea autorităţii în Biserică şi, nu în ultimul rând, prin urmare, chiar slujirea episcopului de Roma. De aici, se pot iniţia parcursuri concrete de implementare a acelui impuls de a elabora noi modalităţi de exercitare concretă a slujirii episcopului de Roma, venit de la Ioan Paul al II-lea în Ut unum sint (cf. nr. 95), reluat şi relansat de Papa Francisc în Evangelii gaudium. În această direcţie, ultimul Sinod pare să fi continuat pe calea deschisă cu hotărâre reînnoită.
Însă, mergând mai departe în timp, perspectiva sinodală poate arunca o nouă lumină asupra consideraţiilor actuale despre motivaţiile care ne determină să "mergem împreună" ca şi creştini. Într-adevăr, dacă dorim să ne lărgim şi mai mult perspectiva, însuşi drumul ecumenic, considerat în sine, ar putea fi recitit ca drum sinodal al Bisericilor şi comunităţilor. Aşa cum a afirmat Papa Francisc lapidar, "drumul sinodalităţii, pe care îl parcurge Biserica catolică, este şi trebuie să fie ecumenic, aşa cum drumul ecumenic este sinodal". Aceasta se aplică nu numai practicilor concrete de gestionare a vieţii interne a fiecărei Biserici şi raporturilor dintre ele, ci şi mai mult modului cel mai "radical" de a înţelege Biserica drept popor de fraţi şi surori aflaţi pe cale, până la punctul de a considera însăşi "nota" unităţii Bisericii din unghiuri parţial inedite. Şi tocmai unitatea Bisericii apare ca motiv dominant al magisteriului şi al angajării Papei Leon, inspirându-se şi din carisma sa augustiniană. Nu este o coincidenţă faptul că în omilia sa de la începutul slujirii petrine a voit să ofere această imagine sintetică a vieţii Bisericii: "O Biserică unită, semn de unitate şi de comuniune, care să devină ferment pentru o lume reconciliată".
De altfel, chiar cea de-a 1700-a aniversare a Conciliului din Niceea reprezintă o ocazie preţioasă pentru a redescoperi valoarea unităţii tuturor creştinilor, pornind de la unicul botez "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19). Şi tocmai referinţa la Dumnezeul trinitar, în al cărui mister fiecare creştin este "cufundat" încă din ziua botezului, reprezintă un izvor inepuizabil pentru a regândi unitatea în raport cu pluralitatea. De fapt, vestirea Dumnezeului lui Isus Cristos ne determină să vedem pluralitatea nu ca pe ceva ce neagă unitatea, ci ca prin ceea ce ea se exprimă, se realizează. Într-adevăr, ne referim la "acea unitate care nu anulează diferenţele, ci - subliniază Leon al XIV-lea - valorizează istoria personală a fiecăruia şi cultura socială şi religioasă a fiecărui popor".
Putem afirma, de asemenea, că unitatea, din perspectiva sinodală, nu este prezentată ca depăşirea deplină a tuturor diviziunilor prin încorporarea într-un întreg abstract, ci este înţeleasă şi prezentată într-un sens dinamic şi experienţial.
Datorită acestei schimbări de paradigmă, unitatea, aşa cum a reamintit în repetate rânduri Papa Francisc, nu constă numai în atingerea unui "obiectiv", cum ar fi depăşirea tuturor diviziunilor doctrinale, liturgice şi instituţionale, ci este "experimentată" chiar pe drum: "Unitatea, înainte de a fi scop, este drum". Da, unitatea se realizează mergând. Riscul, de fapt, este de a proiecta unitatea numai spre obţinerea unui acord unanim şi incluziv asupra tuturor problemelor "divizatoare".
Aşadar, ecumenismul viitorului nu poate decât să continue să valorizeze practica împărtăşirii şi a schimbului de bune practici, împreună cu consolidarea unei spiritualităţi ecumenice. Pentru ca această dimensiune dinamică şi experienţială să devină din ce în ce mai distinctivă, implicarea comunităţilor înseşi este decisivă. De fapt, iniţiativa ecumenică nu poate fi delegată "liderilor" Bisericilor individuale sau delegaţilor, care sunt consideraţi aproape "ecumenişti profesionişti". Viitorul ecumenismului va fi cu atât mai solid cu cât va fi mai capabil să implice sectoare largi ale comunităţilor creştine, "de jos", de la bază, astfel încât să ne regăsim cu adevărat ca fraţi şi surori în unitate printre diferenţele noastre, o unitate în diversitate, pentru a împrumuta expresia fericită propusă de Oscar Cullmann în anii 1980. Efortul pentru unitate poate astfel să influenţeze tot mai mult în sensibilitatea comună şi împărtăşită. Pe scurt, un ecumenism "al poporului".
Totuşi, pentru ca această viziune să nu cedeze în faţa unui irenism facil, trebuie să recunoaştem necesitatea unui proces de reconciliere răbdătoare şi lentă, care să înceapă cu membrii diferitelor confesiuni creştine care recunosc că şi-au provocat "răni" unii altora. Din acest motiv, diversitatea trebuie înţeleasă ca "reconciliată". Pentru aceasta Biserica, ferment de unitate, este chemată să lucreze pentru "reconciliere" în lume, aşa cum a mai afirmat Papa Prevost.
Viitorul Bisericii nu poate veni decât dintr-un nou elan misionar, înţeles ca o exigenţă interioară de a mărturisi şi de a comunica experienţa iubirii gratuite şi mântuitoare în întâlnirea cu Cristos. Iar vestirea evangheliei nu poate găsi o forţă mai mare decât dacă se adoptă o abordare ecumenică, aşa cum s-a subliniat la ultimul Sinod. De fapt, privind spre viitor, dialogul ecumenic "ne împinge să imaginăm practici sinodale ecumenice, până la forme de consultare şi discernământ asupra unor probleme de interes comun şi urgent, cum ar putea fi celebrarea unui Sinod Ecumenic despre Evanghelizare". Pe scurt, sinodalitate, spirit misionar şi ecumenism: o împletire rodnică în măsură să genereze parcursuri de speranţă pentru viitorul Bisericii, "o Biserică întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu şi semn de unitate, o Biserică misionară, care îşi deschide braţele către lume".
Armando Nugnes
(După L'Osservatore Romano, 8 august 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
