Cu paşi mici, dar ceva se mişcă
Interviu cu cardinalul Kurt Koch despre dialogul ecumenic şi relaţiile cu ebraismul
De Nicola Gori
Se merge cu paşi mici, dar ceva se mişcă. Progresul în dialogul ecumenic adesea costă sacrificiu şi cere răbdare. Şi uneori preţul cel mai mare de plătit este sângele vărsat de martiri. Vorbeşte despre asta cardinalul Kurt Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii dintre Creştini, în acest interviu acordat ziarului nostru.
Există ceva nou în dialogul ecumenic dintre catolici şi ortodocşi?
Lumea ortodoxă este foarte variată în interiorul ei, pentru că Bisericile sunt multiple. Actualmente situaţia cea mai dificilă se înregistrează în Ucraina, deoarece patriarhia ortodoxă de Moscova reproşează Bisericii catolice că nu face o distincţie clară între credinţă şi politică. Dimpotrivă, relaţiile cu Patriarhia ecumenică de Constantinopol sunt foarte bune. Avem o lungă istorie de prietenie, care se exprimă mai ales în vizitele reciproce în timpul sărbătorii sfinţilor patroni Petru şi Paul la Roma şi a sfântului Andrei la Constantinopol. Aceasta este o tradiţie care cu siguranţă va favoriza mai mult comuniunea în viitorul apropiat. Dată fiind această apropiere cu ortodocşii care sunt deţinute de patriarhia de Constantinopol este posibil să se trăiască o comuniune spirituală cu ele. Din păcate, din cauza contrastelor existente acest lucru nu este posibil, în acelaşi mod, cu alte Biserici ortodoxe cu care nu se poate imagina deocamdată să ne rugăm împreună. Consider pentru aceasta deosebit de necesar să primim ca o mare provocare căutarea unităţii dintre ortodocşi şi catolici.
Gesturile şi cuvintele dintre Papa Francisc şi Bartolomeu nu pot să fie interpretate ca un semnal nou?
Întâlnirea Papei Francisc cu Patriarhul Bartolomeu, la Ierusalim, n-a fost numai un moment de comemorare a vizitei lui Paul al VI-lea la Patriarhul Atenagora, ci şi un pas important pentru viitorul ecumenismului, necesar pentru a aprofunda legătura şi unitatea. Observ cu amărăciune că mulţi astăzi sunt obişnuiţi să vorbească despre două Biserici, dar există numai o Biserică. Este aceeaşi Biserică în Orient şi în Occident. Tocmai pentru aceasta, este absolut indispensabil să se regăsească unitatea şi comuniunea deplină şi în Euharistie. Aceasta era marea dorinţă a lui Paul al VI-lea şi a Patriarhului Atenagora şi astăzi încă n-am realizat-o. Pentru că încă n-au fost rezolvate toate problemele teologice. Există încă o mare muncă de făcut, în special în comisia internaţională mixtă pentru dialogul teologic. Tratăm ca temă principală raportul dintre sinodalitate şi primat. Nu vrem să facem un compromis între cele două realităţi, ci o sinteză între marea forţă a ortodoxiei, sinodalitatea, şi marea forţă a catolicismului, primatul. Există şi alte probleme. Dar mai întâi este absolut necesar să se clarifice aceea a primatului.
Va rămâne încă îndelung o piedică?
Deja Paul al VI-lea spunea că primatul episcopului de Roma este cea mai mare piedică pentru ecumenism. Comisia internaţională reunită la Ravenna în 2007 a publicat un document final, semnat împreună de catolici şi ortodocşi, în care se evidenţia clar că Biserica are nevoie de un pr?tos, la nivel local, regional şi universal. Acesta a fost un mare pas înainte, pentru că şi ortodocşii au recunoscut că Biserica are nevoie de un primus la nivel universal. Şi numai dacă Biserica are o dimensiune universală primatul are un sens, ca semn şi instrument de unitate. Trebuie să regăsim o practică a primatului episcopului de Roma care poate să fie comună şi pentru celelalte Biserici. Papii veniţi după Conciliul al II-lea din Vatican au făcut şi fac mult pentru ecumenism. Este o realitate de fapt că diferiţi conducători ai altor Biserici vor să vină la roma. Acest lucru dă impresia că Papa exprimă şi trăieşte deja un primat ecumenic, făcut din prietenie, din fraternitate, din frăţietate. Mă gândesc şi la zilele de rugăciune, de reflecţie şi de dialog care s-au desfăşurat la Assisi. Cine poate să invite celelalte religii la o întâlnire mondială pentru a se ruga pentru pace? Aceasta este deja o practică bună a primatului ecumenic al episcopului de Roma.
Există şi o angajare comună pentru a încerca să se oprească fenomenul secularizării în lumea occidentală, în Europa îndeosebi?
În această privinţă Biserica catolică a demarat proiectul noii evanghelizări. Ea trebuie să aibă şi o dimensiune ecumenică pentru că secularizarea este o provocare pe care o putem înfrunta numai împreună. În ţara mea, Elveţia, de exemplu, 37% dintre locuitori sunt catolici şi 29% protestanţi. Se celebrează multe căsătorii mixte. Această realitate trebuie considerată ca un început de înţelegere ecumenică, pentru că a trăi împreună între catolici şi protestanţi şi a nu participa la aceeaşi Biserică şi la Euharistie devine o mare problemă.
Dialogul cu alte Biserici şi confesiuni creştine poate favoriza pacea şi reconcilierea?
Înainte de toate trebuie să fim mai curajoşi în a denunţa persecuţiile faţă de creştini, pentru că astăzi avem mai multe persecuţii decât în primele secole după Cristos. Se calculează că optzeci la sută dintre persoanele persecutate sunt creştine. Cred că noi tăcem prea mult. Toate comunităţile, toate Bisericile au martirii lor. Sângele nu desparte ci uneşte. În Biserica antică se spunea că martirii sunt sămânţa noile creştini. Astăzi putem spune că martirii sunt sămânţa ecumenismului şi a unităţii pentru viitor. În continuitate cu Ioan Paul al II-lea, Papa Francisc vorbeşte despre ecumenismul suferinţei. Acesta este fundamentul cel mai profund şi spiritual al angajării ecumenice. Acest lucru este valabil mai ales în ţările de origine a creştinismului, în Orientul Mijlociu, unde creştinii fug, sunt constrânşi să plece, pentru că dacă rămân sunt ucişi. Este trist să vezi cum numai structurile goale rămân şi nu oamenii. Şi dacă asta se întâmplă am pierdut mult. Văd şi semnale pozitive: în unele zone, ca în Siria, persecuţia îi uneşte pe creştini.
Cum de dialogul cu ebraismul este încredinţat Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor?
În curia romană există într-adevăr două Consilii Pontificale pentru dialog, al nostru şi cel pentru dialogul interreligios. Acesta din urmă se ocupă de raporturile cu celelalte religii. Găsesc că este o idee bună faptul de a fi încredinţat dicasterului nostru dialogul cu evreii. Ebraismul nu este o religie tout court ca toate celelalte, ci este mama creştinismului sau, cum a spus teologul catolic Erich Przywara, prima diviziune pe care o avem în istoria creştinismului este aceea dintre Sinagogă şi Biserică. Aşadar, mi se pare naturală implicarea noastră. Trebuie să parcurgem încă mult drum pentru a ajunge la reconcilierea dintre ebraism şi creştinism. Dialogul pe care-l ducem înainte este foarte important deoarece scoate în evidenţă ceea ce avem în comun şi ceea ce ne diferenţiază. Apoi trebuie recunoscut că lumea ebraică este foarte variată în interiorul său şi nu putem avea o întâlnire bilaterală cu toate grupurile şi toate instituţiile. Pentru aceasta, evreii au creat un comitet care se numeşte International Jewish Committee on Interreligious Consultations (IJCIC) care reuneşte diferitele exprimări ale ebraismului din toată lumea. Am instaurat şi un dialog deschis cu rabinii şefi de la marele rabinat din Ierusalim.
Dacă primatul este o piedică în drumul ecumenic, în dialogul cu evreii care este cea mai importantă problemă aflată astăzi pe tapet?
Cea mai mare problemă este despre cum să se reconcilieze convingerea despre validitatea perpetuă a alianţei lui Dumnezeu cu poporul lui Israel cu convingerea despre noutatea noii alianţe aduse de Isus. Trebuie să lucrăm mult na nivel teologic despre această temă şi sunt bucuros că şi mulţi evrei vor să reflecteze asupra temei.
La care alte proiecte lucraţi pentru viitorul apropiat?
Anul acesta este a cincizecea aniversare a promulgării decretului despre ecumenism Unitatis redintegratio şi în noiembrie îi vom dedica adunarea plenară. Cu acea ocazie, vom încerca să reflectăm asupra provocărilor la ecumenism care în acest moment sunt foarte diferite şi vom reparcurge un pic istoria noastră. De la început, dicasterul nostru are două secţiuni: este şi vest. Ştim că în decursul secolelor au existat multe diviziuni în Biserică, dar două au fost principalele: aceea dintre Occident şi Orient în secolul al XI-lea şi aceea în creştinismul occidental în secolul al XVI-lea. Problemele sunt foarte diferite în funcţie de omolog. Dialogul cu Bisericile orientale şi orientale ortodoxe este mai ales despre probleme de ecleziologie, cum este primatul. În dialogul cu comunităţile ecleziale născut din reformă, problematicile sunt foarte diferite. Actualmente, în lumea protestanţilor nu reuşim să vedem nicio tendinţă la o unitate mai mare între ele. De fapt, există o mare fragmentare. Asta comportă că nu mai există un obiectiv comun al ecumenismului. Este important să înţelegem unde vrem să ajungem. O altă provocare astăzi este marea creştere a mişcărilor evanghelice şi penticostale. Penticostalismul este numeric a doua realitate după Biserica catolică. Trebuie să vorbim despre o penticostalizare a creştinismului sau despre un al patrulea tip de creştinism: catolic, ortodox, protestant şi penticostal. Aceasta este o provocare importantă pentru viitor. Sunt convins că în acest sens Papa Francisc va putea deschide vreo poartă care încă este închisă.
(După L'Osservatore Romano, 20 iulie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
