A şti să se dezvolte relaţii de încredere
de Alessandro De Carolis
A şti să se dezvolte "relaţii de încredere". Nu este o atitudine care se învaţă din cărţi, ci este una din acele dispoziţii "fundamentale", împreună cu competenţele teologice şi lingvistice, cerută celui care lucrează în domeniul ecumenic în cadrul dicasterului vatican care se ocupă de această misiune. Cardinalul Kurt Koch - care conduce din 2010 Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, dar era deja membru din 2002 - ştie bine care este stilul unei instituţii care, pentru a spune cu Sfântul Ioan Paul al II-lea, respiră cu cei "doi plămâni" ai Bisericilor din Orient şi Occident. Un grup de lucru care nu este mare în numere, cu un bilanţ de misiune a cărui entitate, în calculul oficial al Sfântului Scaun 2021, figurează ca parte din cele 21 de milioane de buget care cuprinde bilanţurile a altor treizeci de dicastere şi instituţii vaticane.
Dicasterul vostru este unul dintre roadele mai semnificative ale Conciliului al II-lea din Vatican. Cum se menţine vie astăzi moştenirea unei experienţe care are de acum aproape şaizeci de ani?
Este adevărat că dicasterul nostru este într-un fel unul din roadele mai semnificative ale Conciliului al II-lea din Vatican. Fără îndoială, unul din scopurile principale ale Conciliului, aşa cum a fost conceput de Sfântul Ioan al XXIII-lea, era restabilirea unităţii creştinilor pentru care a fost creat un secretariat anume. Dar este adevărat şi că însuşi Conciliul este, în numeroase aspecte, un rod al muncii fostului Secretariat pentru unitate. Este suficient să ne gândim că Secretariatul a avut un rol determinant în pregătirea schemelor unor documente cheie ale Conciliului, cum sunt constituţia despre revelaţia divină Dei Verbum, decretele Unitatis redintegratio şi Nostra aetate şi declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae. După şaizeci de ani învăţătura conciliară, în mod deosebit constituţia dogmatică Lumen gentium şi decretul Unitatis redintegratio, rămâne sursa de inspiraţie şi ghidul activităţii noastre.
Anul trecut a fost celebrată a XXV-a aniversare a lui "Ut unum sint", cu care Ioan Paul al II-lea confirma "în mod ireversibil" angajarea ecumenică a Bisericii. Cât mai rămâne de făcut pentru a realiza pe deplin apelul evanghelic la unitate?
Ut unum sint, unica enciclică dedicată unităţii creştinilor, a confirmat marile intuiţii ecumenice ale Conciliului afirmând calea unităţii drept cale indispensabilă a Bisericii. A echivalat îndeosebi dialogul dublu al carităţii şi al adevărului întreprins imediat după Conciliu cu toate comunităţile creştine diferite, dar a subliniat şi importanţa ecumenismului spiritual ca suflet al mişcării pentru unitate. În ultimul său capitol, intitulat Quanta est nobis via, enciclica tratează despre drumul care rămâne de parcurs. Este clar că unitatea este un dar al Duhului, un dar care ne este dat în timp ce mergem împreună, aşa cum repetă adesea Papa Francisc. Pentru a primi acest dar este indispensabil nu numai să cerem ca el să fie dat, ci să devenim disponibili, rugându-ne pentru ca Domnul să mărească dorinţa noastră de unitate, aşa cum o dorea el.
De unde provine personalul vostru şi cum este compus? Ce experienţe şi competenţe specifice sunt cerute?
Pentru a face faţă misiunii noastre la nivel mondial suntem un mic grup de douăzeci şi patru de persoane care provin din treisprezece ţări diferite, între care şapte oficiali experţi care se ocupă de diferitele desk. Pentru munca noastră sunt cerute cel puţin trei dispoziţii fundamentale: desigur, competenţe teologice specializate, cunoştinţe lingvistice şi capacitate de a dezvolta relaţii de încredere, de vreme ce prietenia şi fraternitatea sunt o dimensiune importantă a ecumenismului. Dar mai ales slujirea noastră cere o pasiune pentru unitate şi o iubire faţă de Biserica una aşa cum a fost întemeiată şi voită de Cristos. Această pasiune ne determină să studiem încontinuu, ne permite să învăţăm "în timp ce mergem", să găsim noi drumuri posibile, precum şi să exercităm virtutea răbdării, pentru că timpurile nu sunt ale noastre ci sunt timpurile Duhului Sfânt. Lucrarea Consiliului Pontifical implică şi pe membrii şi consultanţii săi, precum şi pe experţi, bărbaţi şi femei, clerici, călugări şi laici, care participă la numeroasele dialoguri teologice şi la alte iniţiative, duse înainte cu aproape toate celelalte confesiuni creştine.
Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor reprezintă în fiecare an o întâlnire centrală pentru viaţa Consiliului Pontifical. Care este astăzi starea de sănătate a mişcării ecumenice mondiale şi care sunt perspectivele sale?
Săptămâna de rugăciune pentru unitate este, desigur, un moment important, nu numai pentru dicasterul nostru, dar, îmi doresc, pentru toţi creştinii. Totuşi nu este unica ocazie de rugăciune pentru unitate. De fapt, în timpul Sfintei Liturghii cerem mereu Domnului să dăruiască Bisericii "unitatea şi pacea". În afară de asta, ecumenismul spiritual constă nu numai în rugăciunea pentru unitate, ci şi în "convertirea inimii şi sfinţenia vieţii", aşa cum spune Conciliul al II-lea din Vatican. Aş adăuga cel puţin alte trei aspecte importante ale ecumenismului spiritual: citirea în rugăciune comună a Sfintelor Scripturi, purificarea memoriei istorice şi ecumenismul sfinţilor, şi în mod deosebit al martirilor. De toate aceste rădăcini spirituale depinde sănătatea mişcării ecumenice la nivel local precum şi la nivel mondial.
Organismul pe care îl prezidaţi este împărţit în două secţiuni: orientală şi occidentală. Cum înaintează drumul ecumenic pe ambele fronturi de angajare?
Această distincţie corespunde structurii decretului conciliar despre ecumenism, care ţine cont de specificul originilor şi de realităţile creştinismului. De fapt, chiar dacă mişcarea ecumenică este una singură, problemele tratate în diferitele dialoguri sunt diverse. În timp ce cu Bisericile ortodoxe şi orientale împărtăşim una şi aceeaşi tradiţie apostolică şi avem una şi aceeaşi structură eclezială şi sacramentală, cu comunităţile ecleziale din Occident situaţia este destul de variată şi trebuie să facă faţă lipsei unei concepţii comune despre unitate. Totuşi dialogul dintre creştini în ultimii şaizeci de ani a permis să se facă mai multe progrese ca oricând în istorie. De exemplu se pot cita declaraţiile cristologice cu Bisericile ortodoxe orientale care au pus capăt la o mie cinci sute de ani de controverse, sau declaraţia comună despre doctrina justificării care a rezolvat problemele fundamentale la baza Reformei din secolul al XVI-lea. Nu în cele din urmă faptul că toţi creştinii nu se mai recunosc ca duşmani, ci fraţi şi surori în Cristos.
"Vademecum ecumenic", intitulat "Episcopul şi unitatea creştinilor", publicat la sfârşitul anului 2020, reprezintă cel mai recent document produs de Consiliul Pontifical. Ce primire a avut în Biserica Catolică? Dar în celelalte Biserici şi confesiuni creştine?
Acest document corespunde primei misiuni a Consiliului Pontifical, adică să promoveze ecumenismul în cadrul Bisericii Catolice, în care episcopul este primul responsabil al promovării unităţii în dieceza sa. Suntem bucuroşi să constatăm că textul a fost bine primit, fie în Biserica Catolică, unde diferite conferinţe episcopale pregătesc diferite ediţii locale, fie în celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale, care au reacţionat foarte pozitiv la iniţiativă.
O comisie "ad hoc" se ocupă de raporturile religioase cu ebraismul (CRRE). Care sunt principalele rezultate obţinute cu "fraţii mai mari"?
Intuiţia Papei Paul al VI-lea de a constitui această comisie în 1974 în sânul dicasterului nostru s-a revelat oportună, dată fiind relaţia specială, "intrinsecă", între creştinism şi ebraism, aşa cum afirma Papa Ioan Paul al II-lea. Patru documente importante au fost publicate de comisie, contribuind fiecare dintre ele la sensibilizarea mai mare a catolicilor cu privire la relaţiile cu "fraţii mai mari". Ultimul, intitulat Pentru că darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile, este o reflecţie despre probleme teologice privitoare la relaţiile catolico-ebraice, publicat cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a lui Nostra aetate. Acest text a permis să se îmbogăţească şi să se intensifice dimensiunea teologică a dialogului ebraico-catolic, deosebit de necesară pentru că relaţiile noastre au mai ales un fundament religios.
(După L'Osservatore Romano, 6 septembrie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
