Umilinţa şi îndrăzneala
Benedict al XVI-lea: la şapte ani de la alegerea la pontificat (19 aprilie 2005)
De Marco Doldi
Care este natura şi misiunea teologiei? Joseph Ratzinger prezenta acest lucru prin descrierea unui basorelief antic, care se află în vechea catedrală a oraşului Troia din Puglia. Sculptorul a reprezentat ca ornament al pupitrului o scenă înfricoşătoare, care are ca protagonişti trei animale. În partea de jos este un sărman miel, asaltat de un leu feroce, care se află în centrul scenei. Se pot vedea oasele şi se vede, ici şi colo, şi carnea mielului sfâşiată în bucăţi şi devorată de fiară. Deşi trist, mielul încă trăieşte şi îndreaptă o privire blândă, dar demnă, spre cel care observă scena. Explica teologul Ratzinger: "Este clar că mielul este Biserica, sau mai bine zis, credinţa Bisericii şi în Biserică". Tabloul apare pesimist: "Adevărata Biserică, Biserica credinţei, pare deja pe jumătate devorată de leu". Şi totuşi nu poate să fie învinsă. În basorelief este reprezentat un al treilea animal, un mic câine alb, care se năpusteşte cu putere asupra leului. Cât priveşte forţele el apare în mod disproporţionat inferior leului şi, totuşi, se năpusteşte asupra fiarei folosindu-se de dinţi şi de gheare. Dacă semnificaţia mielului este suficient de clară, leul reprezintă probabil erezia, care smulge carnea de pe Biserică, o sfâşie şi o devorează. Micul câine alb este simbol al fidelităţii şi al grijii bunului păstor (cf. In 10,11). Este învăţătura sacră, teologia care salvează credinţa de asalturile necredinţei, ereziei, erorilor.
Acestei interpretări Joseph Ratzinger îi adaugă alta absolut originală. Câinele curajos şi leul feroce indică cele două posibilităţi ale teologiei, cele două căi opuse pe care ea poate să meargă. Leul "simbolizează tentaţia istorică a teologiei de a se face stăpână a credinţei", prin folosirea greşită a raţiunii, de exemplu punând ştiinţele umane ca interpretare şi verificare a transcendenţei. Câinele curajos este calea opusă: indică "o teologie care ştie că este în slujba credinţei şi care acceptă să se facă ridicolă, nelăsând să-i ia locul raţiunea pură, intemperantă şi despotică". Teologia lui Joseph Ratzinger aparţine acestei a doua căi; el a scris cu intenţia de a sluji şi a păzi credinţa celui care îl ascultă. Nu impune gândirea sa, ci o supune judecăţii interlocutorului, încrezându-se în forţa de adevăr a expresiilor oferite de el. Aşa a făcut şi ca Papă propunând primul volum din cartea "Isus din Nazaret". Acolo, deşi cerând cititorului său acea anticipare de simpatie fără de care nu există înţelegere, îl lasă liber să-l contrazică. Transpare din cuvintele sale umilinţa intensă a studiosului, pasionat de adevăr şi nu preocupat să găsească în studiu confirmări pentru poziţiile sale. În acest sens el este profund liber de linii de gândire dominante, de mode intelectuale, de tradiţionalisme sau modernisme. Probabil, nu este un autor "sistematic" în sensul clasic al termenului, pentru că el scrie în funcţie de necesitatea momentului. Le revine altora misiunea de a aduna şi a sistematiza multiplele sale scrieri. Ocazionalitatea scrierii nu cedează în faţa nici unei superficialităţi, pentru că el încadrează mereu problema în dezbaterea teologică, folosindu-se de numeroase studii, şi aprofundează tema în mod original.
Una din cele mai semnificative cărţi din secolul al XX-lea teologic a fost "Introducere la creştinism", publicată de Joseph Ratzinger în anul 1968. Aici autorul schiţa situaţia de dificultate care s-a creat lent în jurul cunoaşterii umane: ce anume este adevărul? În ce anume se poate crede? Gândirea antică învăţase că adevărul este entitatea, adică fiinţa însăşi este adevărată deci cognoscibilă, deoarece a făcut-o însuşi Dumnezeu; Giambattista Vico (1688-1744) introduce o noutate: este cognoscibil ca adevărat numai ceea ce noi am făcut. Se pun bazele pentru mentalitatea ştiinţifică, care obligă spiritul uman să reflecteze numai asupra faptului împlinit. Dar nu se termină aici, în secolul al XIX-lea, graţie marilor descoperiri ştiinţifice, se înţelege că nu există limite pentru ceea ce se poate face! Se ajunge la supremaţia lui "de făcut" asupra lui "deja făcut".
Toate acestea au repercusiuni asupra credinţei, care trăieşte o logică diferită şi are conţinuturi spirituale. "Credinţa - explica tânărul Ratzinger - nu este preorânduită pentru domeniul a ceea ce este făcut şi a ceea ce poate fi făcut, ci pentru domeniul deciziilor fundamentale, de care omul trebuie să-şi asume responsabilitatea în mod precis şi specificat". Aşadar, ce este credinţa? "Este forma, care nu poate fi redusă la ştiinţă şi incomensurabilă faţă de parametrii săi, asumată de poziţia omului în ansamblul realităţii; este interpretarea fără de care întregul om ar rămâne atârnat în aer; este atitudinea care precede calculul şi acţiunea omului, fără de care el în definitiv n-ar putea nici să calculeze nici să acţioneze. De fapt, omul nu trăieşte numai cu pâinea a ceea ce poate fi făcut, ci trăieşte în schimb ca om, şi, tocmai în configuraţia cea mai tipică a omenităţii sale, trăieşte din cuvânt, din iubire, din simţ al realităţii".
Teologia, acel mic câine alb curajos, îl salvează astăzi pe om ca să nu fie absorbit de acel "a face"; nu-l discreditează, ci îl aşează în dimensiunea corectă, aceea a lui Dumnezeu.
(După agenţia SIR, 18 aprilie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
