Măreţia pontificatului lui Benedict al XVI-lea
A deschis o poartă
"Ecclesiasticus" din creştet până în tălpi
De Wolfgang Beinert
Un bilanţ al pontificatului în ajunul sfârşitului său? În 2005 mass-media şopteau: un Papă de tranziţie! Afirmaţia era pe cât de banală pe atât de corectă. Conform înţelegerii catolice, orice Papă este un om de trecere, care pentru o anumită perioadă conduce Biserica în drumul său prin timp, pentru a fi înlocuit apoi de următorul succesor al lui Petru, care va fi responsabil pentru perioada următoare (fie ea mai lungă sau mai scurtă). Pentru aceasta, în imediata apropiere temporară a unei schimbări de pontificat nu se pot da ştiri de o oarecare importanţă referitoare la un bilanţ al perioadei tocmai încheiate. Un astfel de bilanţ ar trebui să poată sonda importanţa pe care o îmbracă perioada de timp tocmai parcursă faţă de drumul în ansamblu, adică în istorie.
În orice caz, înainte ca Benedict al XVI-lea să înceapă slujirea sa petrină, ultima dată când s-a vorbit despre un Papă de trecere a fost în 1958. Panorama era asemănătoare: după un pontificat lung, exista exigenţa unei schimbări care să poată fi susţinută, a căutării unui Papă pe cât de bătrân pe atât de merituos ca soluţie pentru apropiata continuitate, conform modului propriu de a pune problema al succesorului. Atunci răspunsul a fost Ioan al XXIII-lea. însă la sfârşit el s-a ritmat în mod foarte diferit de cum se crezuse. Şi foarte repede au putut să vadă toţi că planul său conciliar avea să fie o trecere de calitate extraordinară. Însă importanţa exactă n-a putut să fie stabilită nici măcar la sfârşitul acelui pontificat.
Aşadar, în prezent nu este posibil să se traseze un bilanţ, totuşi se pot recunoaşte elementele pentru o viitoare evaluare istorică. Vor fi mereu foarte subiective, dar probabil tocmai pentru asta, împreună cu altele, nu vor fi inutile.
Prima dată când l-am întâlnit pe Joseph Ratzinger a fost în 1962, la Roma, în curtea Colegiului Pontifical Germanic şi Ungar, la începutul primei faze conciliare. Institutul oferise un prânz pentru toţi participanţii germani. După aceea s-au reunit toţi pentru recepţie: episcopi, experţi, studenţi. Între ei era - tânăr, cu părul alb, de toţi, în secret, considerat deja o stea - profesorul din Bonn, care deja în acea vreme era foarte vestit. Noi studenţii nu îndrăzneam să-i ne adresăm lui.
În schimb, la a doua întâlnire a mea cu el, tocmai acest lucru a fost inevitabil. S-a întâmplat acasă la el la Tübingen. Mă primise graţie mijlocirii episcopului meu. I-am cerut să mă asiste pentru abilitarea la predare pe care trebuia s-o susţin. Colocviul a avut pentru mine un rezultat pozitiv. A început o perioadă de apropiere constantă. Ne întâlneam aproape în fiecare zi la concelebrare în Edith-Stein-Heim, aveam schimburi de idei de-a lungul parcursului comun de la şi spre universitate. Din când în când îl duceam pe el şi pe fraţi cu maşină în împrejurimi, ca să vizităm Suabia.
Am putut cunoaşte un om care era extraordinar de înrădăcinat în ţinutul său, vechea Bavarie, cu evlavia sa locală sănătoasă, dar care în acelaşi timp strălucea prin minunata sa cunoaştere a tradiţiei teologice. Graţie cunoaşterii ambientului roman din partea mea, aveam o anumită familiaritate cu scolastica şi Ratzinger mi-a deschis lumea mai puţin cunoscută de mine, dar pe care repede am simţit-o fascinantă, a monahismului contemporan şi, îndeosebi, a comorilor patristicii. Cu dicţia sa strălucitoare analiza prezentul, în mod critic fie faţă de societate fie faţă de Biserică, şi tot mai preocupat pentru dezvoltările, care după aceea au culminat - sau mai bine zis: au explodat - în acela care a fost anul tragic pentru Germania, adică 1968.
Revoluţia studenţilor chiar la Tübingen a zguduit respectabilul edificiu al înţelegerii de sine a profesorilor, chiar şi a sensibilului, delicatului şi vulnerabilului profesor de dogmatică din Marktl. Apogeu absolut al predării sale din acei ani a fost Introducere la creştinism. Aula magna plină până la ultimele locuri pe scaune şi cu toate treptele ocupate, aulele vecine legate via radio pline şi ele: un adevărat eveniment, s-ar spune astăzi.
Joseph Ratzinger a publicat zeci de mii de pagini; numai bibliografia depăşeşte 400 de pagini. În mod straniu, printre acestea sunt relativ puţine opere monografico-sistematice. Este posibil de găsit elemente comune, un fir roşu în labirint, un mod de a gând care evidenţiază personalitatea sa? Cred că, precum pentru Goethe, toate publicaţiile sale sunt şi "fragmente ale unei mari mărturisiri". Baza istoriei gândirii este fără îndoială platonismul, transmis prin Augustin şi Bonaventura, protagonişti ai tezelor sale de doctorat şi de abilitare la predare. De aici derivă pe de o parte profunzimea spiritualităţii sale şi pe de altă parte profunda neîncredere în faţa fenomenelor timpurilor, care ies în evidenţă din ultimul său discurs de cardinal în faţa conclavului în anul 2005 şi din recenta întâlnire cu clerul roman.
Centrul interesului lui Ratzinger, care poate fi recunoscut cu uşurinţă în opera omnia, este Biserica. El este, din creştet până în tălpi, ecclesiasticus, personalitate a Bisericii.
A-i promova binele, cu toate forţele proprii, este avântul gândirii sale şi al acţiunii sale literalmente încă din copilărie. Apogeul extraordinar al acestui lucru a fost declaraţia sa de renunţare la 11 februarie. Este exact ca şi conciliul pentru Ioan al XXIII-lea: faptul că era vorba de un act istoric la acea vreme se putea intui cu uşurinţă; în schimb importanţa pe care o va avea pentru comunitatea credincioşilor nu se putea intui. Astfel, deja acum observatorii au decis că prima renunţare la propria slujire din partea unui episcop de Roma din perioada modernă va conferi acestei slujiri o faţă nouă, chiar dacă detaliile nu sunt deloc previzibile.
În orice caz, pentru binele Bisericii, cel care este servus servorum, slujitorul tuturor slujitorilor comunităţii, abandonează în mod curajos căsătoria discutabilă, fie din punctul de vedere teologic fie din cel dogmatic, şi aproape mitic, dintre slujire şi cel care o desfăşoară. Eclezialitatea lui Benedict străluceşte. Şi acelaşi lucru îl fac curajul său şi libertatea sa în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Însă eclezialitatea nu este o atitudine protocolară. Ea are un centru concret şi mai ales o intenţie concretă. De fapt, conform Constituţiei despre Biserică de la ultimul conciliu, Biserica este "semnul şi instrumentul unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (Lumen gentium, nr. 1). În prima sa enciclică Deus caritas est, Benedict al XVI-lea a chemat pe nume această, prin natura sa, "instrumentalitate": "principiul eclezial fundamental" este iubirea (nr. 21). "Şi Biserica, în calitate de comunitate, trebuie să practice iubirea. În consecinţă, iubirea are nevoie şi de organizare ca suport pentru o slujire comunitară ordonată" (nr. 20). Slujirea cheilor are deci misiunea de a dezvolta, a concretiza şi a face plauzibil acest principiu fundamental din punct de vedere spiritual, teologic şi organizator.
Mersul pontificatului arată câteva idei pozitive în această direcţie, dar şi acele lipsuri care au devenit o povară insuportabilă pentru Papa, căreia nu-i mai putea face faţă. Liberalitatea curajoasă a gândirii, pe care numeroşii săi studenţi au admirat-o şi din care au scos profit, se ciocneşte cu profunda îngrijorare datorită păstrării "jenante" a unei tradiţii care vrea să îmbrăţişeze multele curente ale spiritualităţii creştine; evlavia profundă a fiinţei sale creştine se ciocneşte cu limitările responsabilităţii apostolice. Faptul de a o fi purtat şi de a voi să continue s-o poarte până la plinătate exprimă tragica măreţie a acestui pontificat care merge cu mult dincolo de timpul său.
Tensiunea dintre unitate şi catolicitate, dintre reprezentarea sfinţeniei şi apostolicităţii în mod reformator şi în acelaşi timp continuativ, şi a fi tocmai în asta garant al înaintării Bisericii pe drumul timpului, va continua să fie şi în viitor povara celui care poartă cheile, şi a viitorului Papă. Cel care acum predă cheile lui Petru făcând aşa a deschis o poartă.
(După L'Osservatore romano, 23 februarie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Notă
Wolfgang Beinert (1933), devenit preot în 1959, după ce a predat dogmatică la Bochum (Germania), din 1978 până la sfârşitul activităţii sale academice în 1998 a fost profesor de dogmatică şi istoria dogmelor la Universitatea din Regensburg, unde a fost coleg al lui Joseph Ratzinger. Pentru editura Queriniana a condus Lessico di teologia sistematica (1990), şi este autor al lucrării Creştinismul. Respiraţie de libertate (2003) şi Aş avea o întrebare... Informaţie despre credinţa creştinilor.
