Umilinţă şi determinare în viaţa şi în misiunea lui Joseph Ratzinger
În căutarea continuă a adevărului
de cardinalul Mario Grech
secretar general al Sinodului Episcopilor
Într-un sat din Danemarca era un circ. S-a întâmplat că într-o noapte circul a luat foc. Proprietarul circului i-a spus unuia dintre clovni să meargă în sat şi să le dea de ştire locuitorilor despre incendiu şi să-i roage să vină în ajutorul lucrătorilor de la circ care încercau să stingă focul. Însă clovnul şi-a dat seama imediat că în pofida strigătelor sale nimeni nu-i dădea ascultare. Nu pentru că nu oamenii nu-l auzeau, ci pentru că văzând că acela care striga era un clovn, l-au tratat ca atare. Credeau că era vorba de un soi de publicitate pentru a stimula persoanele să viziteze circul. Oamenii nu l-au crezut şi l-au ignorat. Clovnul n-a fost înţeles.
Această relatare se află într-una din scrierile filozofului danez Kierkegaard. Însă este şi relatarea cu care Joseph Ratzinger deschide ceea ce este una din cărţile sale cele mai frumoase, Introducere la creştinism. Ratzinger, în continuitate cu Kierkegaard, consideră că persoana credincioasă, sau chiar Biserica, se aseamănă un pic cu clovnul din relatare. Ei strigă, dar nimeni nu acordă atenţie. Omul credincios de astăzi este omul care este în mod constant neînţeles.
În istoria clovnului şi în faptul că însuşi Ratzinger în 1968, pe atunci tânăr teolog, a ales să înceapă cartea sa cu această relatare, întrevăd o sugestie: istoria clovnului şi istoria personală a lui Joseph Ratzinger au afinităţi. Chiar dacă Ratzinger n-a spus-o niciodată în mod explicit, eu întrevăd o identificare sau măcar o asemănare, întocmai, între istoria clovnului şi istoria personală a papei teolog bavarez.
Asemenea clovnului, şi Joseph Ratzinger avea un mesaj important de transmis. Nu era vorba de distrugerea circului, ci de distrugerea metaforică pe care denominaţiunea relativismului o aducea în cultura europeană. Şi vai, aşa cum i s-a întâmplat clovnului, tot aşa Ratzinger a rămas adesea o voce neînţeleasă. Şi aceasta a fost o constantă în viaţa sa, în teologia şi în pontificatul lui Joseph Ratzinger.
Joseph şi familia Ratzinger n-au fost înţeleşi atunci când, în contextul nazist din Germania, au exprimat o rezistenţă pasivă.
Joseph Ratzinger n-a fost înţeles ca teolog, când în perioada de după Conciliul al II-lea din Vatican s-a întrebat dacă anumite reforme propuse de unii prieteni ai săi erau cu adevărat pentru binele Bisericii. Pentru acest motiv, a plătit un preţ scump. Nu numai că a trebuit să lase catedra prestigioasă pe care o avea la universitatea din Tübingen, ci a trebuit să sacrifice prietenia sa cu diferiţi colegi teologi.
Ratzinger n-a fost înţeles în perioada în care a trăit la Roma ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, unde avea reputaţia de a fi o persoană rigidă şi inflexibilă - "Panzerkardinal".
Ratzinger nu a fost înţeles nici ca papă. Ca un exemplu amintesc aici la discursul pe care el l-a ţinut în universitatea din Regensburg şi insistenţa sa asupra apropierii între raţiune şi credinţă.
Ratzinger nu a fost înţeles nici atunci când şi-a dat demisia. Figura sa şi amintirea sa au fost uneori utilizate şi politizate pentru a crea un antagonism între papa Benedict şi papa Francisc.
Aceste puţine exemple arată clar cât de mult neînţelegerea a fost un factor constant în viaţa şi în misiunea acestui om. Istoria clovnului şi istoria lui Joseph Ratzinger sunt paralele şi asemănătoare în atâtea puncte. Asta nu înseamnă, pe de o parte, că Ratzinger nu era conştient că istoria sa era ca aceea a clovnului lui Kierkegaard, şi nici, pe de altă parte, că dorea să se asemene cu clovnul neînţeles de toţi.
În faţa sa, Ratzinger a avut o dublă alegere: să rămână în căutarea adevărului şi numai a adevărului - şi pentru el adevărul nu era altcineva decât însuşi Isus - cu riscul pe care acest lucru îl aduce, de a nu fi înţeles de lumea contemporană; sau, în schimb, pentru a înceta să fie văzut ca un clovn, să coboare la compromisuri cu adevărul, să înceteze să caute ceea ce este drept, bun şi adevărat. Pentru Ratzinger răspunsul a fost clar. Nu a fost niciodată dispus să coboare la compromisuri cu adevărul, să înceteze să caute adevărul, oricât ar costa. Cu siguranţă Ratzinger n-ar fi voit să fie clovnul, dar uneori a fi clovnul este preţul de plătit dacă se vrea să se trăiască după adevăr.
Ratzinger a fost un om care a căutat adevărul mai presus de orice, însă a fost şi omul umil care n-a pretins niciodată că ştie tot, că a găsit întregul adevăr. De fapt, viaţa sa este în întregime o căutare continuă a adevărului, o dorinţă continuă de a intra în misterul lui Dumnezeu. Şi atunci când nu l-a înţeles pe Dumnezeu, nu i-a fost frică să întrebe, aşa cum a făcut când a vizitat lagărul de concentrare de la Auschwitz: "De ce, Doamne, ai tăcut? De ce ai putut tolera toate acestea?" (Discurs la Auschwitz-Birkenau, 28 mai 2006). Căutarea lui Ratzinger pentru adevăr nu era lipsită niciodată de acea umilinţă în faţa misterului tot mai mare al lui Dumnezeu.
În sfârşit, pentru Ratzinger, cu toate că era un teolog strălucitor, adevărul pe care-l căuta nu era niciodată un adevăr abstract. Pascal făcea distincţie între Dumnezeul filozofilor şi Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi Iacob. Acelaşi lucru l-a făcut Ratzinger. Nu căuta concepte filozofice, ci pe Dumnezeul lui Isus Cristos. Iubirea faţă de acest Dumnezeu, întâlnirea sa cu Isus a condus toată viaţa sa. De fapt, aşa cum obişnuia să spună: "La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă" (Deus caritas est, 1). Această Persoană este Isus Cristos.
Am celebrat de puţin timp Epifania. Magii au lăsat totul pentru a merge în căutarea pruncului. T.S. Eliot, în poezia sa The Journey of the Magi, spune "this was all folly" - "toate acestea erau nebunie". Este nebunie a lăsa totul pentru a merge în căutarea unui prunc. Nebunia magilor se asemănă cu nebunia lui Ratzinger. Căutarea lui Isus Cristos, adevărul întrupat, astrul strălucitor al vieţii sale, l-a determinat să facă lucruri uluitoare, aparent nebune, şi pentru ele a trebuit să plătească un preţ scump, inclusiv acela de a apare ca un clovn neînţeles.
Joseph Ratzinger trebuie să ne pună în criză pe noi. Pentru că şi noi, cu trecerea anilor, devenim tot mai asemănători cu acel clovn neînţeles. Consider că în acest context este necesar să ne întrebăm pentru ce apărem ca nişte clovni. Oare am golit mesajul lui Cristos? În acest caz, atunci este necesar că să revedem ceea ce spunem şi modul în care îl exprimăm şi îl trăim. Dar poate să existe o altă motivaţie. Apărem ca nişte clovni pentru că încercăm să fim discipoli autentici ai adevărului evangheliei; pentru că în lume a existat mereu şi va exista mereu o ostilitate faţă de mesajul evangheliei (cf. In 15,18). Dacă aceasta este motivaţia pentru care apărem ca nişte clovni, atunci putem să privim la figura papei Benedict şi să-l luăm ca model. El care nu a coborât niciodată la compromisuri cu adevărul, oricare ar fi fost preţul de plătit. El a crezut că mântuirea, până la urmă, provine de din nebunie: pentru că suntem discipoli ai lui Isus Răstignit, clovnul pironit pe lemn, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni (cf. 1Cor 1,23).
Aceasta este alegerea pe care a făcut-o Ratzinger. O alegere grea, care are un preţ ridicat. Aceasta este alegerea pe care noi suntem invitaţi s-o facem ca Biserică şi creştini. Şi dacă uneori vine un moment de descurajare, să ne amintim de ceea ce Benedict al XVI-lea a spus la începutul pontificatului său: "nu vă fie frică de Cristos! El nu ia nimic şi dăruieşte totul. Cine i se dăruieşte Lui, primeşte de o sută de ori mai mult. Da, deschideţi, deschideţi larg porţile lui Cristos - şi veţi găsi viaţa adevărată" (Omilie de la începutul slujirii petrine, 24 aprilie 2005).
(După L'Osservatore Romano, 17 ianuarie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Secţiune specială: In memoriam Benedict al XVI-lea
