Teologul Cottier: Atenţie la capcana "modernităţii". Interviu despre renunţarea papei Benedict al XVI-lea
"Ce aţi simţit? Emoţie şi tristeţe: emoţie datorită marelui dar primit, tristeţe pentru că părintele nostru ne părăseşte. Dar este o tristeţe care în Dumnezeu este plină de speranţă". După renunţarea lui Benedict al XVI-lea care a uimit Biserica şi lumea, vorbeşte cardinalul Georges Cottier, dominican, teolog emerit al Casei Pontificale, mulţi ani colaborator apropiat al lui Joseph Ratzinger. Cottier explică sitului ilsussidiario.net cum şi de ce, prin gestul său, Benedict al XVI-lea a dat Bisericii o alta din lecţiile sale magisteriale formidabile. Şi, cunoscându-l, nu este sigur că este ultima.
Eminenţă, comentând ştirea despre renunţarea lui Benedict al XVI-lea, s-a vorbit despre mare curaj, despre mare umilinţă, dar şi despre "modernitatea" papei. Este o evaluare corectă?
Da, dar numai dacă o înţelegem bine. În învăţătura sa, Benedict al XVI-lea a rezervat mare atenţie modernităţii: despre secularizare a spus şi a scris mult, acelaşi lucru l-a făcut despre criza spirituală a Europei. Dar sunt convins că ziarele intenţionau să se refere la modernitatea actului pe care papa l-a săvârşit. O ipoteză, aşa cum ştim, deja atent luată în considerare în cartea-interviu cu Peter Seewald (Lumina lumii, 2010), aşadar deja făcând parte din modul său de a considera slujirea petrină. A fi succesor al lui Petru pentru Benedict al XVI-lea presupune capacitatea integră de a exercita această slujire.
Nu e vorba, după părerea dumneavoastră, de o cotitură radicală, plină de implicaţii importante, în sens clar "modern"?
Uitaţi-vă, eu văd două lucruri. Primul este acela pe care toţi îl putem constata, adică faptul că astăzi se trăieşte mai mult: este, în mod banal, un fapt statistic. Astăzi ştiinţa şi medicina fac posibile frontiere negândite mai înainte. Până în urmă cu douăzeci-treizeci de ani, se murea la 70 de ani sau puţin mai mult, astăzi nu este rar să se ajungă la vârsta mea (91 de ani). Însă vigoarea şi luciditatea pot să nu mai existe, şi acest lucru Benedict al XVI-lea îl ştie foarte bine. Al doilea lucru este consecinţa celui dintâi: cu gestul său, papa a deschis poarta pentru voinţa succesorilor săi de a permite exercitarea vocaţiei de succesor al lui Petru în plinătatea facultăţilor fizice şi spirituale.
Aşadar, plecând, Benedict al XVI-lea inaugurează un "stil" de pontificat?
Cred că în viitor vom avea adesea figura unui papă numit tânăr care trăieşte mult mai îndelung, până la 85-90 de ani, dar care nu trebuie pentru asta să accepte slujirea petrină până la sfârşit. Rămâne desigur puternic principiul că acela care decide este papa, nu alţii.
Tocmai pentru aceasta, modernitatea ar putea să aibă şi o accepţie diferită: bunătatea gestului lui Benedict al XVI-lea faţă de obiceiul de până acum.
Nu, pentru că ceea ce s-a făcut până acum aparţine istoriei şi nu se poate instrumentaliza punând în opoziţie un presupus progres, început lunea trecută, şi un trecut conservator. Faptul, repet, este că prin progresul ştiinţific şi tehnic se trăieşte mai mult, cel puţin - deocamdată - în ţările occidentale. Biserica ţine cont de asta, şi n-ar putea fi altfel, tocmai pentru că Biserica însăşi este Cristos care acţionează în istorie.
I s-a recunoscut lui Benedict al XVI-lea o mare umilinţă. Papa a renunţat la putere?
Nu, şi această schemă este falsă. În Biserică acela care comandă este un servitor, şi Benedict al XVI-lea a fost aşa încă de la început, de când s-a definit pe sine însuşi "un umil lucrător în via Domnului", adică un umil servitor al turmei lui Cristos. Aceea n-a fost o frază de pragmatică, ci expresia spiritualităţii sale şi a personalităţii sale profunde. Autoritatea care vine de la Cristos este o slujire; umilinţa lui Benedict a fost aceea de a înţelege că pentru a-l sluji pe Cristos a venit momentul de a renunţa.
N-a fost uşor.
Desigur că nu. Cu mare nobleţe, a acţionat ca om simplu, nu ca politician. Mai întâi a ajuns la certitudine în inima sa, în faţa lui Dumnezeu. A format decizia mult timp, păstrând-o în inima sa; s-a rugat, până la convingerea deplină că nu mai are sănătatea necesară pentru a îndeplini pe deplin slujirea sa. Care astăzi, diferit de trecut, este foarte grea. Şi aici se află adevărata modernitate: astăzi masa de pelerini care vine la Pontif este enormă, contactul cu mulţimea este mult mai angajant faţă de cum era în urmă cu cincizeci de ani, activităţile se succed fără încetare, sunt extenuante. Toate acestea odinioară în papalitate nu existau.
Poate un om, cu raţiunea sa şi libertatea sa, să renunţe aşa cum a făcut Benedict al XVI-lea la un mandat care pentru Biserică vine de sus, adică de la Dumnezeu însuşi?
Dar Duhul Sfânt este dat persoanelor muritoare. Dacă el ar fi fost, şi dreptul canonic nu întâmplător aminteşte de această eventualitate, incapabil să înţeleagă, ipso facto Biserica ar fi ştiut că trebuie să aleagă un nou papă. Benedict al XVI-lea, în conştiinţă deplină, a ascultat de Cristos. Actul său nu a fost actul unei persoane căzute pradă descurajării; dimpotrivă, a fost un act dictat de virtutea prudenţei.
Ce a voit să ne spună papa cu renunţarea sa?
Că nu avem în posesie mandatul primit de la Cristos. Darul lui Benedict al XVI-lea a fost un mare dar: a trăit până la capăt, în trupul său, cu acţiunea sa, cuvântul biblic şi evanghelic de servitor. A fost un dar, inimaginabil, făcut întregii Biserici, tuturor episcopilor şi nouă cardinalilor înainte de toate. Un dar care ne educă, făcându-ne să reflectăm, chemându-ne la o examinare a conştiinţei: ce faci, tu, cu ceea ce ai primit ca responsabilitate? Te comporţi ca proprietar sau ca servitor? Nu putem să nu răspundem la această întrebare.
Se vorbeşte despre o ultimă enciclică despre credinţă.
Am auzit şi eu, dar nu ştiu nimic despre asta.
Ce aţi simţit în momentul anunţului?
Am fost invadat de emoţie şi în acelaşi timp am simţit o mare tristeţe: emoţie datorită marelui dar primit, tristeţe pentru că părintele nostru ne părăseşte. Dar este o tristeţe care în Dumnezeu este plină de speranţă.
(Federico Ferraù)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
