11 februarie 2013 în media internaţionale
După un an
"Luni, 11 februarie 2013: totul s-a împlinit". Acestea sunt primele rânduri din relatarea lungă pe care Gian Guido Vecchi, vaticanist de la "Corriere della sera", a dedicat-o duminica trecută aniversării în cotidianul milanez. "Pontiful, la 10.55, părăseşte apartamentul, coboară cu liftul la loja a doua şi intră în salon, pasul scurt şi un pic şovăielnic, faţa obosită, dar privirea determinată. La 11.41, cardinalii pălesc. Cinci minute mai târziu, la 11.46, lansarea ANSA a vaticanistului Giovanni Chirri informează lumea despre demisie. Iterum atque iterum, silabiseşte Benedict al XVI-lea.
"Ratzinger explică faptul că a luat decizia sa după ce şi-a examinat în mod repetat propria conştiinţă, «iarăşi şi iarăşi», în faţa lui Dumnezeu. În alegerea pontifului trebuie să se distingă lunga formare a deciziei, alegerea datei şi momentul în care o comunică persoanelor mai apropiate".
Ratzinger, continuă Vecchi, se gândea de mult timp la asta. "Cu precizie de studios, a calculat şi a programat de mult timp fiecare mişcare". În cartea Lumina lumii (2010), "prospectase ipoteza: «Când un papă ajunge la conştiinţa clară că nu mai este în măsură fizic, mintal şi spiritual să desfăşoare funcţia încredinţată lui, atunci are dreptul şi în unele circumstanţe chiar obligaţia de a-şi da demisia». Însă atunci eram în miezul scandalului pedofiliei în cler, pe care Benedict al XVI-lea a combătut-o ca nimeni altul înaintea lui şi astfel a adăugat: «Chiar într-un timp ca acesta trebuie să rezistăm şi să suportăm». Şi asta face şi în primăvara din anul 2012. Izbucneşte scandalul Vatileaks, este arestat şi judecat majordomul «corb» Paolo Gabriele care îi fura documente rezervate din birou. Nu este momentul, sunt luni dificile de otrăvuri şi lupte de putere în Curie, Ratzinger a decis deja, dar nu vrea să dea senzaţia că fuge. A spus asta la 24 aprilie 2005, la Liturghia de început al pontificatului: «Rugaţi-vă pentru mine, pentru ca eu să nu fug, de frică, din faţa lupilor». Astfel aşteaptă ca procesul să se încheie, aşteaptă ca o comisie de cardinali pe care a numit-o pentru a investiga cu privire la ciocnirile din Curie să-i încredinţeze lui şi numai lui raportul secret care indică manevre şi responsabilităţi. În decembrie are toate elementele pentru a acţiona şi a face curăţenie, ştie că este urgent dar simte că nu mai are forţa. Va încredinţa succesorului dosarul".
"Istoria în mai puţin de trei rânduri": este în schimb începutul articolului lui Carlo Marroni în "Il Sole 24" din 9 februarie. "La articolul («canonul») 332, paragraful 2, din Codul de Drept Canonic, unde se prevede că «dacă se întâmplă ca Pontiful Roman să renunţe la funcţia sa, pentru validitate este necesar ca renunţarea să fie făcută în mod liber şi manifestată în mod regulamentar, fără însă să fie acceptată de cineva». Trei rânduri care au permis Bisericii să schimbe cursul istoriei sale".
După ce a comentat că "demisia lui Ratzinger, oricât ar fi fost trecută prin sită, rămâne unul dintre misterele istoriei Bisericii, chiar dacă însuşi papa teologul a făcut totul pentru a o face clară lumii". Marroni încheie: "În demisia papei german, teologul conciliar pus ca să păzească ortodoxia wojtyliană şi urcat pe catedra lui Petru în pragul vârstei de optzeci de ani, este probabil toată măreţia lui Joseph Ratzinger, care cu acest gest a indicat Bisericii sale un nou drum".
Şi dacă Franca Giansoldati în "Il Messaggero" din 10 februarie vorbeşte despre "o decizie meditată, un act de conducere revoluţionar de o luciditate impresionantă", Rubén Gómez del Barrio în "La Razón" din 8 februarie a ales să amintească şocul renunţării prin ochii fratelui Georg, relatându-i momentele de bucurie şi de preocupare împărtăşită.
Marco Ansaldo în "La Repubblica" din 7 februarie dedică în schimb articolul său zilei tip a lui Ratzinger astăzi. "Papa emerit, aşa cum a promis, trăieşte «ascuns de lume», şi totuşi nu ascuns de Biserică. Adesea primeşte vizite: cardinali, episcopi, preoţi pe care-i cunoaşte demult, prieteni intelectuali, mereu cu discreţie şi prudenţă". Şi continuă: "Cu un an în urmă, mulţi se temeau că prezenţa inedită a doi Papi în Vatican ar putea să se dovedească destul de problematică. Nu a fost aşa. În fostul convent de patru etaje (inclusiv demisolul), şi dotat cu lift, Benedict se fereşte să intervină în gestionarea Bisericii. Francisc l-a căutat de mai multe ori. Şi, în afară de a demonstra respect şi deferenţă, priveşte la el ca la o figură cu care să se sfătuiască şi să schimbe păreri". Şi încheie: "Ultima fotografie a sa, publicată la 17 ianuarie în L'Osservatore romano, îl arată aşezat împreună cu fratele în timp ce în Grădinile vaticane ascultă o fanfară muzicală. Pe el, de acum obişnuita jachetă albă, dar pe cap o bască, albă şi ea".
Multe comentarii se opresc tocmai asupra preocupării de anul trecut, când mulţi se întrebau cum avea să fie convieţuirea inedită între cei doi Papi. Desigur rămâne astăzi în unii tentaţia superficială - stigmatizată şi de Eusebio Val în "La Vanguardia" din 10 februarie - de a-l descrie pe unul ca un supererou modern şi pe celălalt ca păzitorul sever al ortodoxiei, însă preocuparea convieţuirii dintre cei doi papi s-a dovedit complet nefondată. Foarte clar în această privinţă este părintele Federico Lombardi care, lui Alessandro Gisotti de la Radio Vatican, aminteşte tocmai "semnul foarte frumos şi încurajator al continuităţii slujirii petrine în slujba Bisericii. Dacă se trăiesc problemele în cheie de putere, atunci este clar că două persoane pot să aibă dificultăţi să convieţuiască. Dar dacă se trăieşte totul exclusiv ca slujire, atunci o persoană care şi-a împlinit slujirea sa în faţa lui Dumnezeu şi în conştiinţă deplină predă ştafeta acestei slujiri unei alte persoane care cu atitudine de slujire şi de deplină libertate de conştiinţă desfăşoare această misiune, atunci problema nu se pune deloc! Există o solidaritate spirituală profundă între slujitorii lui Dumnezeu care caută binele poporului lui Dumnezeu în slujirea Domnului".
De altfel, însuşi papa emerit a scris, în scrisoarea din 24 ianuarie adresată lui Hans Küng, aşa cum revelează însuşi teologul elveţian în cursul interviului dat lui Andrea Tarquini şi publicat în "La Repubblica" din 10 februarie: "Sunt recunoscător că pot să fiu legat de o mare identitate de vederi şi de o prietenie din inimă cu papa Francisc. Astăzi văd ca unica şi ultima mea misiune să susţin Pontificatul său în rugăciune".
Asupra sensului misiunii papei emerit s-a oprit apoi tot părintele Lombardi. La întrebarea lui Gisotti despre ce anume îi dă acum Ratzinger, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun răspunde de fapt: "Îi simt mult prezenţa spirituală puternică ce însoţeşte, ce înseninează. Mă gândesc la marile figuri de bătrâni din istoria Bisericii şi din istoria sacră; îndeosebi la Simeon". Şi încheie: "Acesta este pentru mine, şi cred pentru Biserică, Benedict al XVI-lea: marele bătrân, înţelept, şi să spunem: sfânt, care ne invită cu seninătate - pentru că este şi frumos când este văzut: dă cu adevărat o impresie de mare seninătate spirituală. A păstrat zâmbetul său cu care eram obişnuiţi şi care ne invită deci să mergem înainte pe drum, cu încredere şi cu speranţă".
(După L'Osservatore romano, 11 februarie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
