"Biserica este a Domnului, nu a calculelor umane"
de Massimo Introvigne
Cea din 27 februarie 2013 a fost pentru papa Benedict al XVI-lea ultima audienţă generală a pontificatului. În faţa marii mulţimi (peste 150 de mii de persoane) care a umplut Piaţa "Sfântul Petru", papa a avut accente de emoţie mistuitoare. Dar în acelaşi timp a voit să lase o învăţătură fundamentală şi urgentă: Biserica nu este a noastră, este a Domnului, şi în momente dramatice nu trebuie să ne încredinţăm în strategiilor umane mici şi reduse ci încrederii în Dumnezeu şi acelei bucurii speciale care, chiar şi în timpurile cele mai dificile, luminează viaţa persoanei de credinţă.
Un prim moment al discursului a fost cel de mulţumire, desigur nu de simplă circumstanţă. "Simt în inima mea - a spus Benedict al XVI-lea - că trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Dumnezeu care conduce şi face să crească Biserica, lui care seamănă Cuvântul său şi astfel alimentează credinţa în poporul său". Însă după aceea mulţumirea s-a extins la colaboratori, începând de la cei mai apropiaţi. "Un papă nu este singur la conducerea bărcii lui Petru, chiar dacă este prima sa responsabilitate. Eu nu m-am simţit niciodată singur în purtarea bucuriei şi a poverii slujirii petrine". În primul rând pontiful a voit "să încep de la secretarul meu de stat care m-a însoţit cu fidelitate în aceşti ani". Pentru cel care a auzit discursul direct, tonul ferm şi puternic cu care papa a ritmat cuvântul "fidelitate" a părut într-adevăr un mod pentru a tăia din scurt atâtea polemici. De asemenea, într-un discurs care a făcut o aluzie şi la probleme şi dificultăţi, cuvintele "sigur şi vrednic de încredere" pentru a definit "sprijinul" primit de la dicasterii şi de la oficiile romane - sau cel puţin de la mare parte dintre ele - au fost subliniate de vocea fermă a lui Benedict al XVI-lea cu vigoare deosebită.
Lui Dumnezeu trebuie să-i mulţumim mereu, în orice împrejurare. Însă papa a voit să sublinieze că nu totul merge rău în Biserică, faptul că de la Bisericile locale şi de la continente au venit adesea în aceşti ani şi veşti bune. "Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru «veştile» pe care în aceşti ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credinţa în Domnul Isus Cristos şi despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii şi-l face să trăiască în iubire". Indicaţia este clară: nu celui care deduce din ziarele laiciste falsa imagine catastrofală a unei Biserici peste tot în declin şi în criză, ci - dimpotrivă - "mare încredere" şi "bucurie", pentru că astăzi ca şi ieri şi ca întotdeauna "Evanghelia purifică şi reînnoieşte, aduce rod, oriunde comunitatea credincioşilor o ascultă şi primeşte harul lui Dumnezeu în adevăr şi în caritate". Şi aceste locuri, slavă Domnului, există încă.
A doua mare învăţătură pe care papa Benedict ne-o lasă este că încrederea trebuie pusă mereu în Dumnezeu şi nu în calculele umane. Când a fost ales, a destăinuit el, "cuvintele care au răsunat în inima mea au fost: Doamne, de ce îmi ceri asta şi ce anume îmi ceri? Este o povară mare aceea pe care mi-o pui pe umeri, dar dacă tu îmi ceri asta, la cuvântul tău voi arunca năvoadele, fiind sigur că tu mă vei conduce, chiar şi cu toate slăbiciunile mele. Şi după opt ani pot spune că Domnul m-a condus, mi-a fost aproape, am putut să percep zilnic prezenţa sa". Desigur, au fost "momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme".
Şi totuşi Benedict al XVI-lea declară că n-a pierdut niciodată încrederea în Dumnezeu, conştiinţa "că în barca aceea este Domnul". Da, "barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca". Aşadar, ultimul mesaj al papei înainte de a lăsa pontificatul consistă în "a invita pe toţi să reînnoim încrederea fermă în Domnul, să ne încredinţăm ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că acele braţe ne susţin mereu şi sunt ceea ce ne permite să mergem în fiecare zi, chiar şi în oboseală".
A treia învăţătură este că Dumnezeu cu siguranţă conduce Biserica, dar cere un răspuns al nostru, credinţa. "Dumnezeu ne iubeşte, dar aşteaptă ca şi noi să-l iubim!". "Suntem în Anul Credinţei, pe care l-am voit pentru a întări tocmai credinţa noastră în Dumnezeu într-un context care pare să-l pună tot mai mult pe planul al doilea". Se pot spune multe lucruri despre Anul Credinţei, însă papa a rezumat totul în actul de credinţă, pe care a invitat să fie recitat din nou în fiecare dimineaţă: "Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc cu toată inima mea. Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat, pentru că m-ai făcut creştin...".
În sfârşit, un element de încredere - şi de convingere că Biserica în atâtea locuri şi ambiente este încă foarte vie şi vitală - Papa îl scoate tocmai din răspunsul coral dat deciziei sale, de multele mărturii "emoţionante de atenţie, de prietenie şi de rugăciune. Da, papa nu este niciodată singur, acum experimentez asta încă o dată într-un mod aşa de mare încât atinge inima. Papa aparţine tuturor şi foarte multe persoane se simt foarte aproape de el". Mulţi, şi în aceste ultime zile, îi scriu nu "cum se scrie de exemplu unui principe sau unui mare om care nu este cunoscut. Îmi scriu ca fraţi şi surori sau ca fii şi fiice, cu sentimentul unei legături familiare foarte afectuoase". Şi tocmai aici "se poate atinge cu mâna ce anume este Biserica - nu o organizaţie, o asociaţie cu scopuri religioase sau umanitare, ci un trup viu, o comuniune de fraţi şi surori în Trupul lui Isus Cristos, care ne uneşte pe toţi. A experimenta Biserica în acest mod şi aproape a putea atinge cu mâinile forţa adevărului său şi a iubirii sale este motiv de bucurie, într-un timp în care atâţia vorbesc despre declinul ei".
Astfel, în încrederea în Dumnezeu şi în bucurie - un cuvânt cheie al pontificatului său - Benedict al XVI-lea simţind că "slăbesc forţele sale" a "făcut acest pas în deplină conştiinţă despre gravitatea şi chiar noutatea sa, dar cu o profundă seninătate a sufletului. A iubi Biserica înseamnă a avea şi curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe noi înşine".
Şi acum papa Ratzinger nu se gândeşte "să se întoarcă în privat. Decizia mea de a renunţa la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul sfântului Petru". Momentul este dificil, însă Benedict al XVI-lea - citând exemplul sfântului Benedict (480-547), al cărui nume îl poartă - a încheiat invitându-i pe credincioşi încă o dată la bucurie şi la încrederea în Dumnezeu. "În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie mereu certitudinea bucuroasă că Domnul este alături de noi, nu ne abandonează, ne este aproape şi ne învăluie cu iubirea sa".
(După http://lanuovabq.it/it/articoli-la-chiesa--del-signore-non-dei-calcoli-umani-5905.htm)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
