Lombardi: Benedict, o viață trăită pentru a întâlni fața lui Isus

Lombardi: Benedict, o viaţă trăită pentru a întâlni faţa lui Isus

de Federico Lombardi
preşedinte al Fundaţiei vaticane Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea

"Foarte curând mă voi afla în faţa ultimului judecător al vieţii mele. Chiar dacă privind în urmă la viaţa mea lungă pot avea mult motiv de spaimă şi de frică, oricum sunt cu sufletul bucuros pentru că am încredere cu fermitate că Domnul nu este numai judecătorul drept, ci în acelaşi timp prietenul şi fratele care deja a îndurat el însuşi insuficienţele mele şi de aceea, ca judecător, este în acelaşi timp avocatul meu. În vederea orei judecăţii îmi devine clar astfel harul de a fi creştin. Faptul de a fi creştin îmi dă cunoaşterea, mai mult, prietenia cu judecătorul vieţii mele şi îmi permite să trec cu încredere prin uşa întunecată a morţii. În această privinţă îmi revine în minte încontinuu ceea ce Ioan relatează la începutul Apocalipsului: el îl vede pe Fiul Omului în toată măreţia sa şi cade la picioarele sale ca mort. Dar el, punând mâna dreaptă asupra lui, îi spune: «Nu te teme! Eu sunt...» (cf. Ap 1,12-17)". Aşa scria Benedict al XVI-lea în ultima sa scrisoare, din 6 februarie 2022, la încheierea zilelor dureroase "de examinare a conştiinţei şi reflecţie" asupra criticilor care i-au fost aduse cu privire la un eveniment de abuzuri când era arhiepiscop de München cu peste 40 de ani înainte.

În sfârşit momentul întâlnirii cu Domnul a venit. Desigur că nu se poate spune că a fost neaşteptat şi că marele nostru bătrân a ajuns acolo nepregătit. Dacă predecesorul său ne-a dat o mărturie preţioasă şi de neuitat despre modul de a trăi în credinţă o boală progresivă dureroasă până la moarte, Benedict al XVI-lea ne-a dat o mărturie frumoasă a modului de a trăi în credinţă fragilitatea crescândă a bătrâneţii timp de mulţi ani până la sfârşit. Faptul că a renunţat la papalitate la timpul oportun i-a permis - şi nouă împreună cu el - să parcurgă acest drum cu mare seninătate.

A avut darul de a completa drumul său păstrând o minte lucidă, apropiindu-se cu experienţă pe deplin conştientă de acele "realităţi din urmă" asupra cărora a avut ca puţini alţii curajul de a gândi şi de a vorbi, graţie credinţei primite şi trăite. Fie ca teolog, fie ca papă a vorbit despre ele în mod profund, credibil şi convingător. Paginile sale şi cuvintele sale despre escatologie, enciclica sa despre speranţă rămân un dar pentru Biserică asupra căruia rugăciunea sa silenţioasă a pus pecetea în anii lungi de retragere "pe munte".

Printre lucrurile foarte multe care se pot aminti din pontificatul său, ceea ce în mod onest mi s-a părut şi continuă să-mi pară cel mai extraordinar a fost că tocmai în acei ani a reuşit să scrie şi să completeze trilogia sa despre Isus. Cum putea un papă, cu responsabilităţile şi preocupările Bisericii universale, pe care efectiv le purta pe umerii săi, să reuşească să scrie o operă ca aceea? Desigur, era rezultatul unei vieţi de reflecţie şi de cercetare. Dar fără îndoială pasiunea interioară, motivaţia trebuiau să fie formidabile. Paginile sale veneau din peniţa unui studios, dar în acelaşi timp a unui credincios care şi-a angajat viaţa în căutarea întâlnirii cu faţa lui Isus şi care vedea în asta în acelaşi timp împlinirea vocaţiei sale şi a slujirii sale pentru alţii.

În acest sens, pe cât înţeleg bine pentru că el a afirmat clar că acea operă nu trebuia considerată "magisteriu pontifical", continui să cred că ea este parte esenţială a mărturiei sale de slujire ca papă, şi anume credincios care recunoaşte în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, şi pe credinţa căruia putem continua să sprijinim şi credinţa noastră. În acest sens nu reuşesc să consider întâmplător faptul că timpul deciziei renunţării la pontificat, adică vara anului 2012, coincide cu acela al încheierii trilogiei despre Isus. Timp de împlinire a unei misiuni centrate pe credinţa în Isus Cristos.

Nu există nicio îndoială că pontificatul lui Benedict al XVI-lea a fost caracterizat mai mult de magisteriul său decât de acţiunea de conducere. "Ştiam bine că forţa mea - dacă aveam vreuna - era aceea a prezentării credinţei în mod adaptat la cultura timpului nostru" (...). O credinţă mereu în dialog cu raţiunea, o credinţă raţională; o raţiune deschisă la credinţă. Pe bună dreptate Papa Ratzinger a fost respectat de cel care trăieşte atent la mişcările gândirii şi ale spiritului şi încearcă să citească evenimentele în semnificaţia lor cea mai profundă şi pe termen lung, fără a se opri la suprafaţa evenimentelor şi a schimbărilor. Nu degeaba au rămas imprimate în amintire câteva din marile sale discursuri în faţa scenelor nu numai ecleziale, ci a reprezentanţilor întregii societăţi, la Londra, la Berlin... Nu-i era frică de confruntarea cu idei şi poziţii diferite, privea cu lealitate şi clarviziune la marile întrebări, la întunecarea prezenţei lui Dumnezeu la orizontul umanităţii contemporane, la întrebările despre viitorul Bisericii, îndeosebi în ţara sa şi în Europa. Şi încerca să înfrunte problemele cu lealitate, fără a-i scăpa deşi erau dramatice; dar credinţa şi înţelegerea credinţei îi permiteau să găsească mereu o perspectivă de speranţă.

Valoarea intelectuală şi culturală a lui Joseph Ratzinger sunt prea cunoscute pentru a avea nevoie să se repete lăudarea lor. Cel care a ştiut să înţeleagă şi să valorizeze asta pentru Biserica universală a fost Ioan Paul al II-lea. Timp de 24 de ani din cei 26 ai pontificatului predecesorului său, Ratzinger a fost prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Două personalităţi diferite, dar - să-mi fie permis să spun - o "cuplare formidabilă". Pontificatul nemărginit al Papei Wojtyła nu poate să fie gândit în mod adecvat, din punct de vedere doctrinal, fără prezenţa cardinalului Ratzinger şi încrederea pusă în el, în teologia sa eclezială, în mărimea şi în echilibrul gândirii sale. A sluji unitatea credinţei Bisericii în deceniile care au urmat după Conciliul al II-lea din Vatican făcând faţă la tensiuni şi provocări epocale în dialogul cu ebraismul, în ecumenism, în dialogul cu celelalte religii, în confruntarea cu marxismul, în contextul secularizării şi al transformării viziunii despre om şi despre sexualitate... a reuşi să propună o sinteză doctrinală amplă şi armonioasă ca aceea din Catehismul Bisericii Catolice, primită de marea majoritate a comunităţii ecleziale cu un consens neaşteptat, aşa încât a condus această comunitate să depăşească pragul celui de-al treilea mileniu simţindu-se purtătoare a unui mesaj de mântuire pentru omenire...

În realitate, acea colaborare foarte lungă şi extraordinară a fost pregătirea pentru pontificatul lui Benedict al XVI-lea, văzut de cardinali drept cel mai indicat continuator şi succesor al operei papei Wojtyła. La o privire de ansamblu asupra itinerarului lui Joseph Ratzinger nu scapă - ba chiar impresionează - continuitatea firului său conducător şi în acelaşi timp lărgirea progresivă a orizontului slujirii sale.

Vocaţia lui Joseph Ratzinger este încă de la început o vocaţie sacerdotală, în acelaşi timp la studiul teologic şi la slujirea liturgică şi pastorală. Progresează în diferitele sale etape, de la seminar la primele experienţe pastorale şi la învăţământul universitar; apoi orizontul are o primă mare lărgire la experienţa Bisericii universale cu participarea la Conciliu şi raportul cu marii teologi ai timpului; după aceea se întoarce la activitatea academică de aprofundare teologică, dar mereu în mijlocul dezbaterii şi al experienţei ecleziale; apoi se lărgeşte din nou în slujirea pastorală a marii arhidieceze de Münche; trece definitiv la slujirea Bisericii universale cu chemarea la Roma la conducerea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei; în sfârşit o nouă chemare îl conduce la conducerea întregii comunităţi a Bisericii. Orizontul a devenit total nu numai pentru gândire, ci şi pentru slujirea sacerdotală şi pastorală. A sluji întreaga comunitate a Bisericii, a o conduce cu inteligenţă pe căile timpului nostru, a păzi unitatea şi caracterul genuin al credinţei sale. Motoul ales cu ocazia hirotonirii episcopale, "Colaboratori în adevăr" (3In 8), exprimă foarte bine tot firul vieţii şi vocaţiei lui Joseph Ratzinger, dacă se înţelege că pentru el adevărul nu era deloc un ansamblu de concepte abstracte, ci în ultimă analiză era întrupat în persoana lui Isus Cristos.

Pontificatul lui Benedict al XVI-lea este şi va fi amintit în mod obişnuit şi ca un pontificat marcat de timpuri de criză şi dificultăţi. Este adevărat şi n-ar fi corect să nu se spună acest aspect. Dar nu trebuie văzut şi evaluat în mod superficial. Cât priveşte criticile şi opoziţiile interne sau externe, el însuşi amintea cu un zâmbet alţi diferiţi papi au trebuit să înfrunte timpuri şi situaţii mult mai dramatice. Fără a avea nevoie să se meargă înapoi la persecuţiile din primele secole, era suficient să se gândească la Pius al IX-lea sau la Benedict al XV-lea, când a condamnat "măcelul inutil", sau la situaţiile papilor în cursul războaielor mondiale. Deci nu se considera un martir. Niciun papă nu-şi poate imagina că nu întâlneşte critici, dificultăţi şi tensiuni. Asta nu înseamnă că, dacă era necesar, nu ştia să reacţioneze la critici cu vivacitate şi hotărâre, aşa cum s-a întâmplat cu neuitata Scrisoare scrisă episcopilor în 2009, după evenimentul iertării excomunicării pentru lefebrianii şi al "cazului Williamson"; o scrisoare pasionată despre care secretarul său mi-a comentat că îl exprima pe "Ratzinger în stare pură".

Dar aceea care a fost crucea cea mai grea a pontificatului său, a cărei gravitate el deja începuse s-o perceapă în timpul perioadei petrecute la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi care continuă să se manifeste ca o încercare şi o provocare pentru Biserică de însemnătate istorică, este problema abuzurilor sexuale. Aceasta a fost şi motiv de critici şi atacuri personale faţă de el până în ultimii ani, deşi şi de suferinţă profundă. Fiind şi eu foarte implicat în aceste teme în timpul pontificatului său, sunt ferm convins că el a văzut în mod tot mai lucid gravitatea problemelor şi a avut mari merite în înfruntarea lor cu amplitudine şi profunzime de vederi în diferitele lor dimensiuni: ascultarea victimelor, rigoare în urmărirea dreptăţii în faţa delictelor, îngrijirea rănilor, instituirea de norme şi proceduri corespunzătoare, formare şi prevenire a răului. A fost numai începutul unui drum lung, dar în direcţiile corecte şi cu multă umilinţă. Benedict nu s-a preocupat niciodată de o "imagine" a sa sau a Bisericii care să nu corespundă adevărului. Şi în acest domeniu s-a mişcat mereu în perspectiva unui om de credinţă. Dincolo de măsurile pastorale sau juridice, necesare pentru a face faţă răului în manifestările sale, el a simţit puterea teribilă şi misterioasă a răului şi nevoia de a face apel la har pentru a nu se lăsa strivit de el în disperare şi a găsi drumul de vindecare, convertire, pocăinţă, purificare, de care persoanele, Biserica şi societatea au nevoie.

Când mi s-a cerut să evoc în mod rezumativ, cu un episod, evenimentul pontificatului lui Benedict al XVI-lea, am amintit Veghea de rugăciune în timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid, în 2011, pe marea esplanadă de la aeroportul Cuatro vientos, la care participau circa un milion de tineri. Era seară, întunericul devenea tot mai dens în timp ce papa începea discursul său. La un moment dat s-a dezlănţuit un adevărat uragan de ploaie şi de vânt. Instalaţiile de iluminat şi acustice au încetat să funcţioneze şi multe din corturile de la marginile esplanadei s-au prăbuşit. Situaţia era cu adevărat dramatică. Papa a fost invitat de colaboratorii săi să se îndepărteze şi să se pună la adăpost, dar el n-a voit. A rămas cu răbdare şi curaj aşezat la locul său, pe scena deschisă, protejat de o simplă umbrelă bătută de vânt. Toată adunarea imensă a urmat exemplul său, cu încredere şi răbdare. După câtva timp furtuna s-a potolit, a încetat să plouă şi s-a instalat un mare calm total neaşteptat. Instalaţiile au început să funcţioneze din nou. Papa şi-a terminat discursul şi minunatul ostensoriu din catedrala din Toledo a fost purtat în centrul scenei pentru adoraţia euharistică. Papa a îngenuncheat în tăcere în faţa Preasfântului Sacrament şi în spatele lui, în întuneric, adunarea imensă s-a unit îndelung în rugăciune în calmul cel mai absolut.

Într-un anumit sens, aceasta poate rămâne imaginea nu numai a pontificatului, ci şi a vieţii lui Joseph Ratzinger şi a destinaţiei drumului său. În timp ce el acum intră în tăcerea definitivă în faţa Domnului, şi noi să continuăm să ne simţim în urma lui şi cu el.

(După Vatican News, 31 decembrie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu