|
| © Vatican Media |
Teolog al unităţii. Angajarea pentru a întări comuniunea eclezială
Augustin a fost numit "teologul unităţii": o definiţie extrem de potrivită, întrucât această temă străbate, în mod transversal, diferitele domenii ale reflecţiei sale vaste şi multiforme. O primă formă de unitate este aceea pe care fiecare persoană umană trebuie să o aibă cu sine însăşi. Augustin consideră că fiecare bărbat şi fiecare femeie este o fiinţă infinit doritoare: dorinţa de fericire este, fie că suntem conştienţi de ea sau nu, motorul secret al fiecărei alegeri şi al fiecărei decizii. Augustin afirmă acest lucru în termeni extrem de expliciţi într-un discurs rostit în cinstea martirilor de la "Massa candida" din Utica: "Fiecare om, oricine ar fi el, vrea să fie fericit. Nu există nimeni care să nu-şi dorească acest lucru şi care să nu-l dorească mai presus de toate lucrurile; ba chiar, oricine doreşte alte lucruri, le vrea numai în acest scop" (Discurs 306, 2.3).
Însă nu este întotdeauna uşor a găsi calea pentru îndeplinirea acestei dorinţe: este foarte uşor a ne rătăci în căutarea zadarnică a multor bunuri trecătoare şi efemere care, printr-o eroare de evaluare, sunt considerate capabile să potolească profunda foame de fericire care sălăşluieşte întotdeauna în inima fiecăruia.
Iluzie de care, mai devreme sau mai târziu, suntem din păcate dezamăgiţi, aşa cum relatează Augustin care, ajuns în apogeul carierei sale de retor, pe punctul de a ţine un discurs în faţa împăratului copil Valentinian al II-lea, se definea miser pentru că era devotat căutării onorurilor şi câştigurilor, toate lucruri care nu pot oferi efectiv fericirea, ci numai un simulacru, de altfel efemer, al acesteia.
În sfârşit, călăuzit de predica lui Ambroziu şi de sfaturile preotului milanez Simplician, Augustin devine pe deplin conştient de vanitatea multora dintre dorinţele sale şi îşi unifică inima către singura realitate care poate răspunde cu adevărat dorinţei sale de fericire infinită, Dumnezeu însuşi, căruia i se roagă cu aceste cuvinte solemne: "Căutându-te pe Tine, Dumnezeul meu, eu caut fericirea vieţii mele. Te voi căuta, aşadar, ca să trăiască sufletul meu" (Confesiuni X, 20.29). Dumnezeu umple întregul orizont al dorinţei umane, unificând inima care nu mai are nevoie să se disperseze în urmărirea multelor lucruri care o atrag, dar care nu o pot satisface cu adevărat: "Departe, Doamne, de inima slujitorului tău, care se mărturiseşte ţie, gândul că orice bucurie mă poate face fericit [...]. Aceasta este singura fericire, să mă bucur pentru tine, de tine, din cauza ta, şi în afara acesteia nu există alta" (Confesiuni X, 22.33).
Însuşi Dumnezeu a venit în întâmpinarea omenirii; în Cristos s-a făcut prezent pe căile lumii pentru ca fiecare persoană umană, obosită şi pierdută, să poată avea acces la cel care îi poate da cu adevărat fericire: "Cauţi calea? Ascultă-l pe Domnul; este primul lucru pe care el ţi-l spune. El îţi spune: Eu sunt calea [...] Atâta timp cât, locuind în trup, suntem exilaţi de Domnul, ne revine să umblăm în credinţă; dar când vom fi parcurs calea şi vom fi ajuns în patrie, vom gusta cea mai mare bucurie, ne vom bucura de cea mai completă fericire. Va fi pacea desăvârşită" (Discurs 34, 9-10).
Însă această călătorie spre fericire, care este Dumnezeu însuşi, nu poate fi întreprinsă singur, fără referinţă la o comunitate care primeşte şi însoţeşte. Cristos îi instruieşte pe discipolii săi vorbindu-le interiorităţii lor şi îi conduce să accepte mesajul bun al evangheliei; acesta, însă, este transmis şi mărturisit de o comunitate, Biserica, ce prelungeşte acţiunea lui Cristos însuşi în istorie. Într-o scriere menită să contracareze pe manihei, Augustin afirmă: "Eu însumi nu aş crede în evanghelie dacă autoritatea Bisericii Catolice nu m-ar determina să cred" (Împotriva scrisorii lui Mani numită a Fundamentului 5.6). Comunitatea care îşi trage fundamentul din evanghelie şi care se pune pe sine însăşi, fără rezerve sau restricţii, în slujba evangheliei este autoritară în a propune doctrina Învăţătorului său.
De la Biserică, ea care unită cu Cristos, capul său, constituie Christus-totus, Augustin a primit vestirea credinţei; de aceasta a fost primit şi regenerat prin apele botezului: unirea cu Cristos coincide, aşadar, cu includerea în comuniunea trupului eclezial: "Vă daţi dai seama de harul pe care Dumnezeu l-a revărsat asupra noastră? Uimiţi-vă, bucuraţi-vă: am devenit Cristos! Dacă Cristos este capul şi noi suntem mădularele, omul întreg este el şi noi. Asta spune apostolul (Ef 4,14). Plinătatea lui Cristos sunt, aşadar, capul şi mădularele. Ce înseamnă capul şi mădularele? Cristos şi Biserica" (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan 21,8).
Biserica este trupul lui Cristos, aşa cum este Euharistia; aceasta creează o legătură strânsă între aceste două moduri ale prezenţei Domnului în lume. De fiecare dată când un creştin se apropie pentru a primi pâinea euharistică, primeşte trupul Domnului, adică al capului care i-a unit cu sine pe toţi cei botezaţi, mădularele sale: tocmai din acest motiv Euharistia este semn şi instrument de comuniune cu Cristos-Dumnezeu, desigur, dar şi cu fraţii noştri, prin medierea lui Cristos. Reflecţia augustiniană lărgeşte perspectiva participării la ospăţul euharistic, eliberând-o de orice tentaţie individualistă: "Dacă vrei să înţelegi [misterul] trupului lui Cristos, ascultă-l pe apostolul care le spune credincioşilor: «Voi sunteţi trupul lui Cristos şi mădularele sale» (1Cor 12,27). Dacă voi sunteţi, aşadar, trupul şi mădularele lui Cristos, misterul vostru este pus pe masa Domnului: primiţi misterul vostru" (Discurs 272).
Augustin a insistat foarte mult asupra necesităţii de a depune toate eforturile pentru a întări comuniunea eclezială, întărit de convingerea că Cristos aduce unitatea: o aduce în interioritatea fiecărei persoane, adică în acel sanctuar unde, lăsând deoparte numeroasele lucruri care ne distrag în mod obişnuit, îl putem întâlni pe Dumnezeu însuşi, stingând astfel incendiul multelor dorinţe înşelătoare şi care ne distrag; o aduce, în acelaşi timp, între diferitele persoane care, strâns unite cu El, se unesc şi între ele prin legătura unei comuniuni cimentate de caritate.
Faptele Apostolilor, descriind comunitatea din Ierusalim, afirmă că credincioşii erau "o singură inimă şi un singur suflet" (Fap 4,32). Într-una dintre primele sale scrieri exegetice, Augustin a interpretat acest pasaj ca însemnând unificarea pe care fiecare credincios trebuie să o realizeze în sine: fiecare trebuie să se distanţeze de pasiunile confuze pentru lucrurile efemere: "Dacă dorim să fim strâns uniţi cu unicul Dumnezeu şi Domnul nostru, trebuie deci să fim separaţi şi simpli, adică izolaţi de mulţimea aglomerată a lucrurilor care se nasc şi mor, îndrăgostiţi de veşnicie şi de unitate" (Expunere despre Psalmul 4, 10).
Mai târziu, el îşi îmbogăţeşte exegeza şi, la începutul Regulii sale monastice, oferă o interpretare comunitară: "Motivul esenţial pentru care v-aţi adunat este ca să trăiţi în armonie în casă şi să aveţi unitate de minte şi de inimă îndreptate spre Dumnezeu" (Regula 1.2). Aici, "o inimă şi un suflet" sunt acelea ale multora care, unificaţi interior de faptul că sunt complet îndreptaţi către Dumnezeu, găsesc o armonie în măsură să depăşească orice diviziune şi egoism şi pentru a deveni efectiv in illo uno, unum, una în unicul Cristos (Expunere despre Psalmul 127, 3).
Giuseppe Caruso,
augustinian, profesor la Institutul Patristic Pontifical Augustinianum
(După L'Osservatore Romano, 28 august 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
