|
| © Vatican Media |
"Te-am iubit"
Cuvintele "Te-am iubit" (Ap 3,9) sunt atât titlul, cât şi centrul primei exortaţii apostolice a Papei Leon al XIV-lea, Dilexi te (2025). Expresia este declaraţia lui Cristos însuşi către o comunitate fragilă, cu puţină putere sau influenţă, dar căreia îi aminteşte de "misterul inepuizabil" al iubirii lui Dumnezeu care îi înalţă pe cei umili şi pe cei săraci. Citit împreună cu ultima enciclică a Papei Francisc, Dilexit nos (Ne-a iubit), cele două titluri devin un singur diptic teologic. Dilexit nos contemplă iubirea revelată în Inima lui Isus, Dilexi te extinde acea iubire spre exterior: spre săraci, spre suferinzi, în periferiile, rănile vii ale omenirii. În trecerea de la Ne-a iubit la Te-am iubit, trasăm o linie neîntreruptă între Francisc şi Leon: ucenicie înrădăcinată în iubirea divină, desfăşurată ca responsabilitate socială şi eclezială concretă.
Papa Leon explică această continuitate: "Sunt fericit să mi-l însuşesc [acest proiect] - adăugând câteva reflecţii - şi să-l propun din nou la începutul pontificatului meu, împărtăşind dorinţa iubitului Predecesor ca toţi creştinii să poată percepe puternica legătură care există între iubirea lui Cristos şi chemarea sa de a ne apropia de săraci" (Dilexi te, nr. 3). Alegerea iubirii faţă de săraci la începutul unui pontificat nu este un semn strategic de compasiune; este o orientare spirituală. Ne spune de ce parte este papa şi unde speră să conducă Biserica: spre periferii, unde Cristos aşteaptă deja.
Lentila lui Augustin: Cristos în întregime
Această reflecţie teologică interpretează cele cinci capitole din Dilexi te prin teologia augustiniană a lui Totus Christus, Cristos întreg, Cap şi Trup. "Uimiţi-vă, bucuraţi-vă: am devenit Cristos! Dacă Cristos este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg este El şi noi" (In Io. Ev. tr. 21, 8). Pornind de la această unitate, Augustin îşi dezvoltă distincţia dintre frui (savurare) şi uti (folosire): numai Dumnezeu poate fi savurat pentru sine însuşi; toate lucrurile create trebuie folosite ca mijloace pentru a realiza comuniunea cu Dumnezeu (cf. De Doctr. Chr. I, 3-4). Păcatul pune în dez-ordine această iubire - folosind ceea ce ar trebui folosit şi folosind ceea ce ar trebui savurat - construind astfel "cetatea pământească" care se iubeşte pe sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu, în contrast cu "cetatea lui Dumnezeu" care îl iubeşte pe Dumnezeu până la dispreţul faţă de sine (cf. De Civ. Dei XIV, 28).
Papa Leon redescoperă în mod explicit această gramatică augustiniană a iubirii. Citându-l pe Augustin (Discurs 86, 5, 12), el învaţă că bunurile temporale nu sunt în sine rele, ci trebuie să fie ordonate corect (ordinatio bonorum temporalium) la iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui (Dilexi te, nr. 45). Bogăţia, proprietatea şi munca slujesc comuniunea, nu dominaţia. Separate de iubire, aceste bunuri devin instrumente ale nedreptăţii; ordonate spre caritate, devin mijloace de har şi de participare la providenţă. "Pâinea dată săracilor devine pâinea vieţii; ospitalitatea oferită străinului devine o locuinţă în casa Tatălui; atenţia arătată bolnavilor şi celor închişi devine vindecarea şi libertatea Împărăţiei" (cf. nr. 45). Aici administrarea creştină devine euharistică: lumea însăşi - munca, proprietatea, politica, ştiinţa - poate fi orientată spre altarul iubirii.
De la abstractizare la întrupare
Dilexi te este o încercare continuă de a repara ruptura dintre principiile teologice şi realităţile istorice. Papa Leon propune o hermeneutică structurală şi teologică a sărăciei, o hermeneutică ce discerne cu ochii credinţei cum lucrează iubirea divină în fracturile istoriei (nr. 10-15; 27; 81; 90-97). El pune întrebări de investigare: Ce înseamnă sărăcia în timpul nostru? De ce persoanele sunt sărace? Cum produc instituţiile sărăcie (nr. 92, 94, 106, 108, 114)? Unde îi transformă în obiect programele noastre, fără să ştie, pe săraci (nr. 14)? Papa mută învăţătura socială de la abstractizare la întrupare, bazând-o pe Scriptură şi tradiţie, pe mărturia sfinţilor şi pe intuiţiile ştiinţelor sociale. Augustin ar defini-o ca învăţarea de a "folosi lumea fără a fi folosit de lume" (uti mundo, non frui mundo), astfel încât toate lucrurile să devină drumuri spre iubire.
Ceea ce reiese este o mişcare din discernământul critic al acestei ore istorice - cu structurile sale sociale încăpăţânate care perpetuează nedreptatea şi cu structurile ecleziale care împiedică reînnoirea - spre o trezire profetică a misiunii Bisericii faţă de săraci drept centru însuşi al uceniciei. Leon cheamă întreaga Biserică să-l redescopere pe Totus Christus în acţiune: Capul care iubeşte şi Trupul care învaţă să iubească aşa cum iubeşte el, în special în săracii care sunt după chipul său (nr. 23-26). Astfel, Dilexi te nu este numai un document social; este şi o hartă mistico-morală.
"Câteva cuvinte indispensabile": iubire care vede
Papa Leon porneşte de la o femeie care îl unge pe Isus cu untdelemn scump. Înţeleasă greşit de discipoli, ea devine o icoană a iubirii rânduite corect. Ea se bucură în Domnul, nu în parfum, nu în cost. Este un gest pentru a demonstra iubire pură rânduită către Dumnezeu. Papa Leon trage următoarea concluzie: "cei care suferă ştiu cât de mare este chiar şi un mic gest de afecţiune" (nr. 4). Pentru papa, iubirea Domnului şi iubirea săracilor sunt una (nr. 5). În săraci, Cristos continuă să spună: "Eu sunt cu voi întotdeauna". Augustin a numit aceasta Totus Christus: Capul care acţionează prin Trupul său; Cristos care îl iubeşte pe Cristos în mădularele sale.
"O Biserică pentru săraci": Trupul care slujeşte
Expresia "Biserica săracilor" a fost făurită în mărturie, nu în teorie. În timpul Conciliului al II-lea din Vatican, în catacombele din Roma, cu Pactul Catacombelor, episcopii au promis simplitate şi apropiere pastorală de săraci. Această identitate trebuie să capete o formă instituţională şi pastorală. "Într-o Biserică ce recunoaşte în săraci chipul lui Cristos şi în bunuri instrumentul carităţii, gândirea augustiniană rămâne o lumină sigură" (nr. 47). Iubirea corect ordonată necesită forme concrete: bugete, slujiri, formare, îndrumare şi structuri ecleziale care să-i pună pe săraci în centru. Ei sunt "fraţii noştri şi surorile noastre ale căror răni strigă să fie vindecate şi ale căror daruri sunt indispensabile pentru reînnoirea comunităţilor noastre" (cf. nr. 76). Când Papa Leon îl aminteşte pe sfântul Laurenţiu, care îi indică pe săraci drept "comorile Bisericii", realismul lui Augustin nu este departe: "Daţi pâine săracilor, dar daţi-le şi iubire; căci dacă daţi pâine şi nu daţi iubire, nu aţi dat nimic" (cf. Discurs 389). Caritatea aici nu este filantropie; este dreptate restaurată. Fiecare act de îngrijire este comuniune sacramentală, Cristos care îl atinge pe Cristos.
O iubire care re-ordonează lumea
Papa Leon situează această teologie în ultimii 150 de ani de doctrină socială catolică: o singură tradiţie a iubirii făcute socială. El abordează structurile păcatului, datoria ecologică şi "cultura rebutării" (nr. 91-97). Augustin ne ajută să numim ce este în joc: cele două cetăţi se disting prin iubirile lor. Inegalitatea modernă nu este numai un eşec al politicilor; este şi o dez-ordine a iubirii. Atunci când iubirea de sine organizează societatea - când consumul, securitatea sau profitul sunt considerate bunuri supreme - instituţiile inevitabil jefuiesc în numele păcii. Critica Papei Leon la adresa economiilor care îi rebutează pe cei slabi (nr. 94, 96) şi a democraţiilor care îi reduc la tăcere pe săraci (nr. 81) este o judecată augustiniană despre un ordo amoris greşit.
Invers, Cetatea lui Dumnezeu este construită pe iubirea corect orânduită, în care bunurile temporale sunt folosite pentru a sluji comuniunea şi se bucură numai în Dumnezeu. Prin urmare, invitaţia Papei Leon de a "schimba structurile" (nr. 98-104) nu este o intruziune a politicii în religie; este participarea Bisericii la lucrarea lui Dumnezeu de a ordona creaţiei spre iubire. Chiar şi pomana trebuie purificată: nu este tranzacţie, ci transformare (nr. 115-121). "Dacă daţi pâine săracilor dar nu-i iubiţi, nu aţi dat nimic", spune Augustin; Papa Leon este de acord, insistând asupra faptului că pomana autentică "trebuie să atingă atât pe cel care dăruieşte, cât şi pe cel care primeşte" (cf. nr. 116). Fără comuniune, caritatea se prăbuşeşte.
Împotriva materialismului moralizat: o inversiune hermeneutică
Există o frază în Dilexi te care ar trebui să fie gravată în conştiinţa Bisericii. Papa Leon avertizează împotriva "tentaţiei de a moraliza sărăcia şi de a-i vedea pe săraci ca artizani ai propriei nenorociri, mai degrabă decât ca purtători ai unei suferinţe care cere solidaritatea şi convertirea noastră" (cf. nr. 114). El critică vehement societatea contemporană, care uneori îi transformă în obiect pe săraci ca "meritând" soarta lor (nr. 11 şi 14) şi, prin urmare, este confortabilă cu ideea de a "elimina" săracii pentru a "curăţa" societatea, aşa cum vedem în tratamentul imigranţilor şi al persoanelor fără adăpost în multe ţări, inclusiv în Statele Unite. Acest diagnostic concis indică una dintre cele mai profunde răni ale civilizaţiei moderne şi unul dintre cele mai persistente păcate ale societăţilor contemporane: confundarea condiţiei economice cu valoarea morală. Când oamenii îi judecă pe săraci în loc să-i iubească, ei întorc Evanghelia cu susul în jos.
Augustin a denunţat această distorsiune acum cincisprezece secole. "Dumnezeu nu răsplăteşte sărăcia în sine, nici nu condamnă bogăţia în sine, ci mila în una şi lipsa de milă în cealaltă" (cf. Ep. 179, 24). "Uită-te la ceea ce îţi umple inima, nu la ceea ce îţi lipseşte în puşculiţă" (cf. Discurs 60, 8). Pentru Augustin, ca şi pentru Papa Leon, a da vina pe săraci este o înţelegere greşită a harului. Papa Leon cheamă la o inversiune hermeneutică, o convertire a percepţiei. Ceea ce lumea dispreţuieşte, evanghelia binecuvântează; de ceea ce lumea se teme, Dumnezeu îmbrăţişează. Trebuie să trecem de la a da vina pe săraci la a învăţa de la ei, de la eficienţa rece a ajutorului la reciprocitatea caldă a comuniunii; de la caritate drept condescendenţă la dreptatea ca participare; de la milă la colaborare; de la ajutorare la demontarea structurilor care produc sărăcie; şi de la a-i considera pe săraci o povară pentru societate la eliminarea cauzelor structurale ale sărăciei şi a barierelor în calea mobilităţii lor sociale, astfel încât să poată fi agenţi în propria lor istorie. Revine expresia luminoasă a lui Augustin: "Săracii îşi întind mâna către tine, dar în realitate Cristos este cel care primeşte pentru a-ţi putea dărui în schimb" (cf. Discurs 389). A-i întâlni pe săraci înseamnă a-l întâlni pe Cristos; a-i iubi înseamnă a intra în economia euharistică.
Africa, loc al speranţei
Pentru Africa, această continuitate între Francisc şi Leon este deosebit de bogată în speranţă. Cu toate acestea, vorbind ca teolog african, observ lipsa referinţelor la Africa (dincolo de istoria emoţionantă a cartierului Ezbet El Nakhl din Cairo, la nr. 79). Totuşi, în această exortaţie apare clar că acum continentul african, prea adesea tratat ca periferic, este aproape de centrul gândirii Bisericii, dacă luăm în serios analiza lui Leon asupra bazelor sociale şi structurale ale sărăciei şi a practicii solidarităţii. În feţele femeilor şi tinerilor africani care îşi unesc forţele în capitalele sociale pentru a rescrie istoria lor, în cântecele şi în rugăciunile care alimentează munca de colaborare pentru redresarea socială a comunităţilor africane rezistente, bazate pe credinţă, inima catolicismului bate puternic. Ascultând şi învăţând din înţelepciunea comunităţilor africane în lupta lor împotriva sărăciei şi nedreptăţii din lume şi responsabilizându-le şi însoţindu-le ca parteneri, nu ca stăpâni, Biserica universală va vedea viitorul catolicismului: nu o fortăreaţă a puterii, ci o familie a iubirii; nu un bastion al privilegiilor, ci un spital de campanie al milostivirii; nu un refugiu nostalgic, ci un popor pelerin în drum spre ziua de mâine; nu printr-un paternalism bazat pe nevoi, ci printr-un schimb reciproc de daruri bazat pe resurse. Între Ne-a iubit şi Te-am iubit există o Biserică chemată la solidaritatea profetică şi pragmatică într-un timp kairotic.
Stan Chu Ilo
(După L'Osservatore Romano, 16 octombrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
