|
| © Vatican Media |
Ce înveţi trăind alături de cei săraci
Cu ani în urmă, am vorbit cu Alberto Methol Ferré, un intelectual din Uruguay foarte apreciat de Bergoglio atât ca episcop, cât şi ca papă, iar în fluxul raţionamentelor lor, am auzit pe cineva spunând că o societate este dreaptă şi solidă atunci când este construită pe cei mai săraci, adică atunci când este modelată de condiţia lor. Îl cunoşteam prea bine pe interlocutorul meu ca să-mi dau seama că nu era o glorificare a sărăciei din partea sa, ci un criteriu pentru depăşirea sa în perspectiva mai largă a unei construcţii sociale cu inevitabila ei complexitate.
Trebuie să recunosc că, atunci când l-am ascultat, mi s-a părut o reflecţie curioasă venită din partea unui gânditor de calibrul său, printre atâtea alte raţionamente - conceptual mai elevate - care, paradoxal, mi s-au părut mai uşor de înţeles.
A trecut mult timp şi multe schimbări în viaţă s-au produs între timp. Am ajuns să trăiesc printre săraci (mai întâi într-un cartier şubred la periferia oraşului Buenos Aires, acum într-un cartier rural din nordul extrem al Argentinei). Învăţ de la ei şi de la acei laici şi preoţi care trăiesc printre ei, mai implicaţi şi mai generoşi decât mine. Raţionamentul de mai sus mi-a venit în minte de câteva ori în ultimii ani - câteva, ca să fiu sincer - şi din nou acum câteva zile, citind paginile din Dilexi te a lui Leon al XIV-lea. El pledează cu tărie pentru săraci; ei sunt "dintre ai noştri", scrie el, oameni "din familie" cărora, prin urmare, nu ar trebui să li se permită să intre în casă, ci în casă sunt deja. Din acest motiv, el avertizează că raportul nostru cu ei nu poate fi "redus la o activitate sau la o funcţie a Bisericii", adică la a le permite să intre într-un spaţiu considerat mai evoluat, astfel încât ei, la rândul lor, să se poată emancipa. Papa îl citează pe predecesorul său, Francisc, pentru a trage o consecinţă logică din premisa anterioară. "Ni se cere să dedicăm timp săracilor, să le acordăm atenţie iubitoare, să-i ascultăm cu grijă, să-i însoţim în momentele dificile, alegându-i pentru a împărtăşi ore, săptămâni sau ani din viaţa noastră şi căutând, începând cu ei, să transformăm situaţia lor."
Acest lucru nu este uşor. Trebuie să stăvilim dorinţa de a compensa aparenta lor încetineală, să ne grăbim să planificăm un viitor mai potrivit vieţii lor, să le impunem mijloace şi resurse de sus pentru a realiza ceea ce ei - săracii - ar reuşi să realizeze în mult mai mult timp.
Este, de exemplu, nerăbdarea acelei persoane care crede că banii pot face totul, accelerând proiecte de construcţie care sunt cu siguranţă utile pentru a răspunde unor nevoi evidente şi poate de lungă durată, dar pe care oamenii dintr-o mahala nu le văd la fel de urgente; sau este dorinţa de a construi un loc de cult, o cantină socială, un adăpost sau un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri, făcând abstracţie de cine va locui acolo. Este o nerăbdare tipică a celor care vin din afară şi pe care a trebuit să învăţ să o înfrânez chiar în detrimentul săracilor pe care încearcă să-i ajute. Este nevoie de un grad mai mare de imanenţă în viaţa celor mai umili, pe care exemplul sfinţeniei celor vii şi a morţilor care au împărtăşit cu adevărat viaţa săracilor poate ajuta să-l aibă.
Şi chiar acest punct îmi aduce în minte un alt raţionament, în acest caz al părintelui Giussani, pe care o citeam recent. În 1970, şi el, vorbind despre săraci şi sărăcie unui public de tineri care începeau să-l urmeze, a amintit "că adevărata onoare adusă lui Dumnezeu este să-i ajute pe săraci". De acolo a trecut la conceptul de împărtăşire - "credinţa este împărtăşire" - şi de acolo la "a fi cu adevărat înăuntrul" unei situaţii date, pentru că "nevoia nu există ca un aspect structural în abstract; situaţia nevoiaşă nu există în sine: există persoana care are nevoie". Sunt cuvinte care mi-au venit spontan în minte odată cu cele ale lui Leon al XIV-lea şi pe care a trebuit să le caut în cartea pe care o citeam (Luigi Giussani, Un volto nella storia [Un chip în istorie], pag. 212).
Pe scurt, cei mari ştiu cu adevărat cine sunt cei mici şi cum trebuie să ne raportăm cu ei.
Grija faţă de săraci nu este numai o activitate a cuiva, ci este o chestiune de viaţă şi de moarte pentru toţi. Dilexi te o exprimă cel mai bine: "Orice comunitate a Bisericii, în măsura în care pretinde că rămâne calmă fără a se ocupa creativ şi a coopera eficient pentru ca săracii să trăiască cu demnitate şi pentru incluziunea tuturor, va risca şi ea să se dizolve, chiar dacă vorbeşte despre teme sociale sau critică guvernele". Mai mult: "Va ajunge cu uşurinţă să fie scufundată de mondenitatea spirituală, deghizată de practici religioase, de întâlniri fără rod sau de discursuri goale". Ecoul predecesorului este puternic şi de altfel pontiful a voit să completeze deschis ceea ce Francisc lăsase neterminat înainte de moartea sa.
Pe scurt, a elimina sărăcia din propriul orizont înseamnă a ne condamna la sterilitate. Din acest motiv, Papa Prevost, care a experimentat sărăcia din interior, adresează în aceeaşi scrisoare "mulţumiri sincere tuturor celor care au ales să trăiască printre săraci: adică acelora care nu-i vizitează numai din când în când, ci trăiesc cu ei şi ca ei. Aceasta este o opţiune care trebuie să-şi găsească loc printre cele mai înalte forme de viaţă evanghelică".
Inima se lărgeşte văzând atâţia contemporani care iau acest lucru literal.
Când se trăieşte cu săracii se descoperă, printre altele, raportul puternic cu multiplele manifestări ale religiozităţii populare care le pătrund viaţa, mai ales la noi, în America Latină. "Când nu ajungem să judecăm, ci să iubim", spunea Papa Bergoglio cu puţin timp înainte de moartea sa, "constatăm că acest mod cultural de exprimare a credinţei creştine rămâne încă viu, mai ales în săracii noştri. Şi aceasta, dincolo de orice idealism despre săraci, dincolo de orice pauperism teologal. Este un fapt. Este o mare bogăţie pe care Dumnezeu ne-a dat-o (...). Nu este vorba numai de manifestări de religiozitate pe care trebuie să le tolerăm, este vorba de o adevărată spiritualitate care trebuie întărită după propriile căi" (Francisc, Spera, pag. 211).
Alver Metalli
(După L'Osservatore Romano, 30 octombrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
