|
| © www.castelvecchieditore.com |
De la descoperirea tăcerii la angajarea pentru pace
Publicăm în continuare un eseu de Christian Carlassare, episcop de Bentiu, Sudanul de Sud, extras din cartea "Dilexi te". O exortaţie apostolică despre iubirea faţă de săraci, editată de Sergio Massironi (Castelvecchi, 2025, 192 de pagini).
După douăzeci de ani petrecuţi în Sudanul de Sud, nu mă pot opri din visat. Am trăit alături de poporul din Sudanul de Sud momente de mare speranţă, cum ar fi acordul de pace din 2005, faza de tranziţie şi proclamarea independenţei din 2011, procesul de dialog şi construirea unei identităţi naţionale, reconcilierea şi vindecarea după traume. Împreună cu sud-sudanezii, am trăit şi catastrofa conflictului izbucnit în 2013, care a sfâşiat ţesutul social, a divizat populaţia pe criterii etnice, a devastat economia şi a aruncat milioane de cetăţeni în sărăcie, o treime din populaţie pierzând totul şi trăind fie ca persoane strămutate într-o ţară devastată, fie ca refugiaţi în străinătate. Continui să visez la o societate în care demnitatea vieţii umane este respectată, în care nimeni nu ucide degeaba: răzbunare, resentimente sau prejudecăţi. În care o fată nu are mai multe şanse să moară la naştere decât să obţină o diplomă de liceu. În care săracii nu mai mor de boli banale, după ce au fost secătuiţi de tratamente medicale costisitoare şi ineficiente. Unde copiii se pot juca şi pot merge la şcoală pentru a învăţa să-şi folosească intelectul, fără a mai fi manipulaţi şi folosiţi în bătălii false. Unde bărbaţii şi femeile pot munci şi câştiga cele necesare vieţii, în loc să se bazeze pe ajutorul umanitar. Unde resursele naturale servesc dezvoltării ţării, în loc să polueze şi să degradeze mediul înconjurător.
Sper ca o lume în care fiecare poate trăi cu demnitate să nu fie numai un vis. Din păcate, va rămâne aşa atâta timp cât vom continua să-i privim de sus pe cei săraci, atâta timp cât corupţia domneşte suprem, iar diviziunile şi graniţele persistă în încercarea de a proteja bunăstarea câtorva în detrimentul celor mulţi. Această inegalitate este un dezechilibru profund bazat pe egoism şi indiferenţă. Am putea crede că suntem bogaţi, dar în schimb suntem săraci, ne simţim ca nişte supraoameni, în ciuda faptului că ne-am pierdut umanitatea. O lume divizată poate chiar să prezinte indicatori pozitivi de dezvoltare, dar, în realitate, va fi întotdeauna şi numai mai săracă şi mai puţin umană. Nu este surprinzător că, în aceste vremuri, asistăm la un deficit de speranţă care face societatea mai divizată şi mai dezbinată, mai tulburată şi mai deziluzionată.
Nici Biserica nu este complet imună. Jubileul Speranţei este un timp pentru a privi spre Domnul şi a ne angaja pentru o societate mai umană şi fraternă. Primesc exortaţia apostolică Dilexi te a Papei Leon cu mare entuziasm şi recunoştinţă, pentru că este o chemare la speranţă.
Exortaţia începe cu Domnul spunându-ne: "Deşi ai o putere mică, ai puţină pricepere, dar te-am iubit" (Ap 3,9). Aceste cuvinte, înainte de toate, ne confruntă cu sărăcia noastră, nu atât economică, cât antropologică: suntem incapabili să experimentăm fraternitatea, comuniunea şi pacea. În pofida tuturor progreselor pe care le-am făcut, suntem încă analfabeţi când vine vorba de a-i însoţi, a-i îngriji şi a-i sprijini pe membrii cei mai fragili şi vulnerabili ai societăţilor noastre dezvoltate (cf. Fratelli tutti 64). Atâta timp cât vor exista oameni săraci care suferă, vom fi eşuat ca societate.
Însă Domnul ne mângâie spunând: "Te-am iubit". Iubirea sa milostivă şi fidelă umple orice gol, vindecă orice rană şi ne uneşte ca fraţi şi surori. Reafirmă şi restabileşte demnitatea noastră de fii. Isus Cristos a venit la noi, luând trupul nostru şi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca noi să ne îmbogăţim prin sărăcia sa (cf. 2Cor 8,9). Bogăţia, competiţia şi individualismul ne-au dezbinat. Bunăstarea ne-a orbit până la punctul în care îi considerăm pe ceilalţi adversari unde victoria noastră se realizează prin înfrângerea lor. Isus, însă, s-a lăsat învins pentru a ne arăta adevărata victorie. S-a făcut sărac pentru a ne ajuta să recunoaştem adevărata bogăţie. În sărăcia împărtăşită recunoaştem demnitatea celorlalţi, văzuţi nu mai ca străini şi duşmani, ci ca un frate şi o soră care trebuie iubiţi. Atunci vom şti şi să împărtăşim bogăţia materială pentru binele comun al tuturor.
Isus a făcut alegerea sa. I-a ales pe săracii din lume pentru a-i îmbogăţi cu credinţa şi a-i face moştenitori ai Împărăţiei (Iac 2,5). Aceasta trebuie să fie şi alegerea Bisericii, deoarece este chemată de el să-l urmeze, să fie sacramentul său printre oameni şi o pregustare a Împărăţiei promise. Opţiunea preferenţială pentru săraci nu este opţională, ci o alegere profetică care revelează acţiunea creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Numai o Biserică săracă şi pentru săraci, în conformitate cu dorinţa şi reforma Papei Francisc, va putea arăta însăşi faţa lui Isus Cristos, Bunul Păstor cu inima străpunsă, şi astfel să fie o sămânţă de speranţă pentru omenire.
Papa Leon şi-a însuşit acest drum eclezial prin intermediul acestei exortaţii apostolice despre grija Bisericii faţă de săraci şi alături de săraci. Lumea are nevoie, astăzi ca întotdeauna, de o Biserică "ce nu pune limite iubirii, care nu cunoaşte duşmani de combătut, ci numai bărbaţi şi femei de iubit" (DT 120). Iubirea faţă de săraci este "garanţia evanghelică a unei Biserici fidele inimii lui Dumnezeu" (DT 103). Ortodoxia şi orto-praxia îşi dau în sfârşit mâna.
Opţiunea preferenţială pentru săraci trebuie să pătrundă întreaga existenţă şi misiune a Bisericii. Această alegere nu este exclusivă: de fapt, nu înseamnă a îmbrăţişa un grup în timp ce îi abandonăm pe alţii. Este mai degrabă o alegere incluzivă, care nu respinge pe nimeni, nici măcar pe cei pe care societatea i-a considerat un rebut. De fapt, piatra aruncată a devenit piatra unghiulară (Fap 4,11). Vocaţia lui Isus este însăşi vocaţia săracilor. Aşa cum Isus a răscumpărat lumea, tot aşa lumea îşi va găsi răscumpărarea în atenţia faţă de săraci, care, după ce au fost aruncaţi, devin un principiu de convertire pentru toţi. Într-adevăr, săracii pot fi învăţători tăcuţi pentru noi, "restituind mândria şi aroganţa noastră la o umilinţă cuvenită" (DT 108).
Aşadar, săracii nu ar trebui iubiţi pentru meritele lor sau pentru că sunt mai buni decât alţii, ci pentru că, în circumstanţele lor, ne zguduie toropeala indiferentă şi aparenta bunăstare. Ei demască minciunile pe care ne bazăm alegerile şi ne cer să ne angajăm să depăşim acele structuri ale păcatului care îi deposedează pe oameni de demnitatea lor şi îi fac să trăiască în mizerie. Invitaţia Papei Leon este clară: "Structurile nedreptăţii trebuie recunoscute şi distruse de puterea binelui, printr-o schimbare de mentalitate, dar şi cu ajutorul ştiinţei şi tehnologiei, prin dezvoltarea unor politici eficiente pentru transformarea societăţii" (DT 97).
Opţiunea preferenţială pentru săraci vrea să imagineze o Biserică nu numai pentru săraci, ci cu săracii. Săracii nu mai trebuie consideraţi simplu obiect de asistenţă sau beneficiari ai operei caritabile a Bisericii. Săracii devin parte integrantă a Bisericii şi subiecţi capabili să pună în mişcare şi să ducă înainte noi procese, atât în evanghelizare, cât şi în denunţarea structurilor sociale nedrepte care generează diviziune şi sărăcie, precum şi în construirea unei societăţi mai umane şi fraterne. Biserica împreună cu săracii este Biserică a săracilor. O Biserică ce nu poate decât să fie săracă în măsura în care face cauză comună cu ei, împărtăşind drumul lor şi uneori chiar destinul lor.
Exortaţia Papei Leon aduce în minte conceptul "extra pauperes nulla salus", repetat de episcopul brazilian Pedro Casaldáliga Plá: în afara săracilor nu există mântuire, nu există Biserică, nu există Evanghelie. Aceasta nu înseamnă că acolo unde sunt prezenţi săracii, există automat mântuire, ci că nu există mântuire atâta timp cât sunt excluşi. Săracii nu sunt întotdeauna sfinţi, dar "experienţa sărăciei le dă capacitatea de a recunoaşte aspecte ale realităţii pe care alţii nu reuşesc să le vadă şi, din acest motiv, societatea trebuie să-i asculte. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Biserică, care trebuie să evalueze pozitiv modul lor «popular» de a trăi credinţa" (DT 100).
Săracii dau mărturie despre înţelepciunea evanghelică prin modul în care exprimă credinţa în pofida circumstanţelor precare, şi despre sfinţenia întruchipată prin modul în care trăiesc caritatea în solidaritate. Se angajează cu curaj să apere viaţa şi să păstreze bucuria sperând împotriva oricărei speranţe. În aceasta, săracii ne evanghelizează. Ne cheamă la convertire. Ne îndreaptă spre mântuire în acel Isus care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi. Săracii sunt vicari ai lui Cristos.
Aşadar, da, visez la o Biserică săracă şi a celor săraci. Imaginea unei Biserici bogate şi puternice este iluzorie. Tentaţia de a căuta aplauze, relevanţă, forţă ne face să pierdem din vedere calea slujirii, a umilinţei şi a fraternităţii. Atâtea cuvinte, dar ne-ar lipsi credibilitatea. Numai o Biserică săracă şi a celor săraci va fi aceea care va şti să răspundă invitaţiei lui Isus de a merge în toată lumea şi de a predica vestea bună la orice făptură, o evanghelie vie care schimbă viaţa celor care o predică şi a celor care o ascultă. "Cine va crede şi va fi botezat va fi mântuit" (Mc 16,15-16).
(După L'Osservatore Romano, 13 ianuarie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
Editura "Presa Bună": A apărut Dilexi te, al 101-lea titlu din colecţia "Documente"
