Predica părintelui Raniero Cantalamessa din Vinerea Sfântă 2020 în bazilica "Sfântul Petru"
"Eu am gânduri de pace, nu de nenorocire"
Sfântul Grigore cel Mare spunea că Scriptura cum legentibus crescit, creşte cu aceia care o citesc (Comentariu moral la Iob, XX, 1). Exprimă semnificaţii mereu noi în funcţie de întrebările pe care omul le poartă în inimă atunci când o citeşte. Şi noi în acest an citim relatarea Pătimirii cu o întrebare - ba chiar cu un strigăt - în inimă care se înalţă de pe tot pământul. Trebuie să încercăm să percepem răspunsul pe care îl dă la asta cuvântul lui Dumnezeu.
Ceea ce tocmai am reascultat este relatarea celui mai mare rău din punct de vedere obiectiv comis vreodată pe pământ. Noi putem privi la ea din două perspective diferite: ori din faţă ori din spate, adică ori din cauzele sale ori din efectele sale. Dacă ne oprim la cauzele istorice ale morţii lui Cristos ne dezorientăm şi fiecare va fi tentat să spună ca Pilat: "Eu sunt nevinovat de sângele acesta" (Mt 27,24). Crucea se înţelege mai bine din efectele sale decât din cauzele sale. Şi care au fost efectele morţii lui Cristos? Făcuţi drepţi prin credinţa în El, împăcaţi şi în pace cu Dumnezeu, plini de speranţa unei vieţi veşnice! (cf. Rom 5,1-5).
Dar există un efect pe care situaţia actuală ne ajută să-l percepem în mod deosebit. Crucea lui Cristos a schimbat sensul durerii şi al suferinţei umane. Al oricărei suferinţe, fizice şi morale. Ea nu mai este o pedeapsă, un blestem. A fost răscumpărată în rădăcină de când Fiul lui Dumnezeu a luat-o asupra sa. Care este dovada cea mai sigură că băutura pe care ţi-o dă cineva nu este otrăvită? Numai dacă el bea în faţa ta din acelaşi pahar. Aşa a făcut Dumnezeu: pe cruce a băut, în faţa lumii, potirul durerii până la capăt. A arătat astfel că el nu este otrăvit, ci este o perlă la capătul său. Şi nu numai durerea celui care are credinţa, ci orice durere umană. El a murit pentru toţi. "Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32). Toţi, nu numai unii! "A suferi - scria sfântul Ioan Paul al II-lea după atentatul său - înseamnă a deveni deosebit de suspicioşi, deosebit de sensibili la lucrarea forţelor mântuitoare ale lui Dumnezeu oferite omenirii în Cristos" (Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, nr. 23). Graţie crucii lui Cristos, suferinţa a devenit şi ea, în felul său, un soi de "sacrament universal de mântuire" pentru neamul omenesc.
Care este lumina pe care toate acestea le reflectă asupra situaţiei dramatice pe care o trăim? Şi aici, mai mult decât la cauze, trebuie să privim la efecte. Nu numai cele negative, al căror buletin trist îl ascultăm în fiecare zi, ci şi cele pozitive pe care numai o observare mai atentă ne ajută să le percepem.
Pandemia coronavirusului ne-a trezit brusc din pericolul mai mare în care s-au aflat mereu indivizii şi omenirea, cel al iluziei de atotputernicie. Avem ocazia - a scris un cunoscut rabin evreu - să celebrăm anul acesta un exod pascal special, acela "din exilul conştiinţei" (Yaakov Yitzahak Biderman, blogs.timesofisrael.com/coronavirus-a-spiritual-message-from-brooklyn). A fost suficient cel mai mic şi lipsit de formă element al naturii, un virus, să ne amintească faptul că suntem muritori, că puterea militară şi tehnologia nu sunt suficiente pentru a ne salva. "Omul, cât timp este în cinste, nu înţelege - spune un psalm din Biblie -, se aseamănă cu animalele care pier" (Ps 49,21). Cât adevăr este în aceste cuvinte!
În timp ce picta catedrala "Sfântul Paul" din Londra, pictorul James Thornhill, la un moment dat, a fost cuprins de atât entuziasm pentru o frescă a sa încât, dându-se înapoi pentru a o vedea mai bine, nu-şi dădea seama că se prăbuşea în golul schelei. Un asistent, îngrozit, a înţeles că un strigăt ar fi putut doar să accelereze dezastrul. Fără a se gândi de două ori, a înmuiat pensula în vopsea şi a aruncat-o în mijlocul frescei. Maestrul, năucit, a făcut un salt înainte. Opera sa era compromisă, dar el era salvat.
Aşa face Dumnezeu uneori cu noi: tulbură proiectele noastre şi liniştea noastră, pentru a ne salva de prăpastia pe care n-o vedem. Însă atenţie să nu ne înşelăm. Nu Dumnezeu cu acest coronavirus a aruncat pensula pe fresca civilizaţiei noastre tehnologice orgolioase. Dumnezeu este aliatul nostru, nu al virusului! "Eu am gânduri de pace, nu de nenorocire!", spune în Biblie (Ier 29,11). Dacă aceste flageluri ar fi pedepse ale lui Dumnezeu, nu s-ar explica pentru că ele îi lovesc pe cei buni şi pe cei răi, şi pentru că, de obicei, săracii poartă consecinţele lor cele mai mari. Oare sunt ei mai păcătoşi decât ceilalţi?
Nu! Cel care într-o zi a plâns datorită morţii lui Lazăr, plânge astăzi datorită flagelului care s-a abătut asupra omenirii. Da, Dumnezeu "suferă", ca orice tată şi orice mamă. Când vom descoperi asta într-o zi, ne vom ruşina de toate acuzele pe care i le-am adresat în viaţă. Dumnezeu participă la durerea noastră pentru a o depăşi. "Fiind suprem de bun - a scris sfântul Augustin - Dumnezeu n-ar permite niciodată ca vreun rău să existe în lucrările sale, dacă n-ar fi suficient de puternic şi bun încât să scoată binele chiar din rău" (Enchiridion, II, 3 [PL 40, 236]).
Oare a voit Dumnezeu Tatăl moartea Fiului său pe cruce, cu scopul de a scoate din ea binele? Nu, pur şi simplu a permis ca libertatea umană să-şi urmeze cursul, făcând-o însă să folosească planului său, nu planului oamenilor. Acest lucru este valabil şi pentru relele naturale, cutremure şi epidemii. Nu le provoacă El. El a dat şi naturii un soi de libertate, calitativ diferită, desigur, de cea morală a omului, dar întotdeauna o formă de libertate. Libertate de a evolua conform legilor sale de dezvoltare. N-a creat lumea ca un ceas programat cu anticipare în fiecare mişcare minimă a sa. Este ceea ce unii numesc întâmplare, şi pe care Biblia numeşte în schimb "înţelepciune a lui Dumnezeu".
* * *
Celălalt rod pozitiv al actualei crize sanitare este sentimentul de solidaritate. Oare când, din cât ne amintim, oamenii din toate naţiunile s-au simţit aşa de uniţi, aşa de egali, aşa de mai puţin certăreţi, ca în acest moment de durere? Niciodată ca acum n-am auzit adevărul acelui strigăt al unui poet al nostru: "Oameni, pace! Pe pământul înclinat prea mult este misterul!" (Giovanni Pascoli, I due fanciulli [Cei doi copii]). Am uitat de zidurile care trebuie construite. Virusul nu ştie de graniţe. Într-o clipă s-au distrus toate barierele şi distanţele: de rasă, de religie, de bogăţie, de putere. Nu trebuie să ne întoarcem înapoi, atunci când va trece acest moment. Aşa cum ne-a îndemnat Sfântul Părinte, nu trebuie să irosim această ocazie. Să nu facem ca atâta durere, atâţia morţi, atâta angajare eroică din partea lucrătorilor sanitari să fi fost în zadar. Aceasta este "recesiunea" de care trebuie să ne temem mai mult.
Vor frânge săbiile lor şi vor face pluguri din ele, din suliţele lor vor face seceri; o naţiune nu va mai ridica sabia împotriva altei naţiuni, nu vor mai învăţa arta războiului (cf. Is 2,4).
Este momentul de a realiza ceva din această profeţie a lui Isaia, a cărei împlinire omenirea o aşteaptă din totdeauna. Să spunem ajunge cursei tragice spre înarmări. Strigaţi asta cu toată forţa, voi tinerilor, pentru că mai ales destinul vostru este în joc. Să destinăm resursele nemărginite folosite pentru înarmări scopurilor a căror urgenţă o vedem în aceste situaţii: sănătatea, igiena, alimentaţia, lupta împotriva sărăciei, îngrijirea creaţiei. Să lăsăm generaţiei care va veni o lume, dacă este necesar, mai săracă în lucruri şi în bani, dar mai bogată în umanitate.
* * *
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune care este primul lucru pe care trebuie să-l facem în momente ca acestea: să strigăm către Dumnezeu. El însuşi pune pe buzele oamenilor cuvintele pe care să le strige către El, uneori cuvinte dure, de plângere, aproape de acuză. "Ridică-te, Doamne! Vino în ajutorul nostru şi, pentru îndurarea ta, mântuieşte-ne! [...] Scoală-te, nu ne respinge la nesfârşit!" (Ps 44,24.27). "Doamne, nu-ţi pasă că pierim?" (Mc 4,38).
Oare lui Dumnezeu îi place să fie rugat pentru a acorda binefacerile sale? Oare rugăciunea noastră poate să-l determine pe Dumnezeu să-şi schimbe planurile sale? Nu, însă există lucruri pe care Dumnezeu a decis să ni le acorde ca rod, în acelaşi timp, al harului său şi al rugăciunii noastre, aproape pentru a împărtăşi cu făpturile sale meritul binefacerii acordate (cf. Sfântul Toma de Aquino, S. Th., II-IIae, q. 83, a. 2). El este cel care ne determină să facem asta: "Cereţi şi vi se va da, a spus Isus, bateţi şi vi se va deschide" (Mt 7,7).
Când, în pustiu, evreii erau muşcaţi de şerpi veninoşi, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să ridice pe un stâlp un şarpe de aramă şi cine îl privea nu murea. Isus şi-a însuşit acest simbol. "După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,14-15). Şi noi, în acest moment suntem muşcaţi de un "şarpe" veninos invizibil. Să privim la Cel care a fost "înălţat" pentru noi pe cruce. Să-l adorăm pentru noi şi pentru tot neamul omenesc. Cine îl priveşte cu credinţă nu moare. Şi dacă moare, va fi pentru a intra într-o viaţă veşnică.
"După trei zile voi învia", a prezis Isus (cf. Mt 9,31). Şi noi, după aceste zile sperăm scurte, vom învia şi vom ieşi din mormintele care acum sunt casele noastre. Nu pentru a ne întoarce la viaţa de dinainte ca Lazăr, ci pentru o viaţă nouă, ca Isus. O viaţă mai fraternă, mai umană. Mai creştină!
(După L'Osservatore Romano, 12 aprilie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
