Sfințenia nu este o vocație pentru puțini; este vocația tuturor. Solemnitatea Tuturor Sfinților revine în fiecare an pentru a ne aminti acest lucru, aproape ca și cum ar corecta ideea că sfinții sunt oameni excepționali, îndepărtați de viața obișnuită, destinați de la început la o formă de perfecțiune. Biserica, însă, ne arată o cale diferită și, în același timp, exigentă: sfințenia aparține vocației baptismale. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă acest lucru clar în Lumen gentium: „Toți credincioșii, indiferent de starea sau de modul lor de viață, sunt chemați la plinătatea vieții creștine și la perfecțiunea carității”. Nu unii, așadar, ci toți. Sărbătoarea Tuturor Sfinților celebrează astfel o chemare care ne privește pe fiecare dintre noi și, în același timp, ne amintește de destinul spre care ne îndreptăm. Viața nu se limitează la imediat, la succes, la posesiuni sau la vizibilitate. Este orientată spre o plinătate care își găsește împlinirea în comuniunea cu Dumnezeu. Sfinții sunt martori ai acestei vieți depline. Nu sunt bărbați și femei care au încetat să mai fie umani, ci persoane care au permis luminii harului să strălucească prin umanitatea lor concretă; au cunoscut truda, fragilitatea, încercările, neînțelegerile și limitele. Tocmai din acest motiv, viețile lor vorbesc cu ale noastre! Sfinții sunt semnătura lui Dumnezeu în istoria umanității. Prin ei, evanghelia capătă un chip și devine istorie: milostivirea devine gest, iertarea rupe lanțul urii, caritatea devine un mod de viață, speranța rezistă chiar și atunci când totul pare să o contrazică. Sunt ca stelele pe cer, dar nu ne atrag privirea spre ele însele, ci o îndreaptă dincolo de ele însele. Asemenea stelelor, indică o direcție; ne amintesc că cerul este destinația și că dorința de veșnicie aparține adevărului cel mai profund al omului. Privindu-i, învățăm să dorim ceea ce nu trece, dar ne amintim și că sfinții au fost și ei flori pe pământ: diferiți în formă, culoare și parfum, compun imensa grădină a Bisericii. Sfințenia nu omogenizează, harul nu șterge diferențele, ci le face roditoare. Există sfințenia martirului și cea a contemplativului, a misionarului și a părintelui, a celor care trăiesc o vocație publică și a celor care îl slujesc pe Dumnezeu în ascunsul vieții de zi cu zi.
Alături de cei pe care îi cunoaștem pe nume, care sunt înfățișați în bisericile noastre și venerați în liturgie, există o multitudine de sfinți fără aureole. Ei sunt „sfinții de alături”, așa cum îi plăcea Papei Francisc să-i numească: persoane care poate nu vor intra în cărțile de istorie, care nu apar în mod proeminent la știri, dar care au știut să iubească, să slujească, să ierte, să educe, să sufere și să spere. Sfințenia lor adesea nu face zgomot, dar susține lumea. Aceasta este frumusețea comuniunii celebrate în această solemnitate: o Biserică mântuită și unită în care sfințenia recunoscută și cea ascunsă nu sunt realități opuse; o singură gazdă, compusă din chipuri diferite și istorii unice, care merge spre aceeași lumină. Este marea gazdă a Fericirilor întrupate: săraci în duh, blânzi, milostivi, făcători de pace, flămânzi și însetați de dreptate, capabili să plângă cu cei care plâng și să păstreze o inimă curată. Sfinții sunt pagini ale evangheliei întrupate: o Evanghelie trăită, o Evanghelie posibilă. În viața lor, cuvintele lui Isus devin trup, alegeri, relații și gesturi zilnice. Această chemare nu face parte numai din memoria Bisericii: ea continuă să fie adresată bărbaților și femeilor de astăzi. Papa Leon al XIV-lea a reamintit cu forță acest lucru la Tor Vergata, în timpul Liturghiei pentru Jubileul Tinerilor din 3 august 2025, invitându-i să caute sfințenia: „Aspirați la lucruri mărețe, la sfințenie, oriunde vă aflați. Nu vă mulțumiți cu mai puțin. Atunci veți vedea lumina evangheliei crescând în fiecare zi, în voi și în jurul vostru”. Aceste cuvinte, adresate tinerilor, se aplică fiecărei etape a vieții. „Oriunde vă aflați” înseamnă că nu există loc străin de chemarea la sfințenie: familie, muncă, școală, comunitatea creștină, suferință, bătrânețe, slujire, responsabilități zilnice. Sfințenia nu necesită să trăim o altă viață, ci să o trăim pe cea care ne-a fost încredințată într-un mod nou. Sfințenia nu începe atunci când viața noastră este perfectă; ea începe în condițiile concrete ale existenței. În fiecare zi ni se oferă o oportunitate evanghelică: să alegem binele în locul indiferenței, iertarea în locul resentimentului, slujirea în locul egoismului, speranța în locul resemnării.
Din acest motiv, sfinții nu sunt figuri de admirat de departe, ci tovarăși de drum. Nu ne spun că trebuie să devenim altcineva: ne arată că este posibil să facem loc pentru Dumnezeu în istoria noastră. În Solemnitatea Tuturor Sfinților, așadar, să încercăm încă o dată să privim spre cer cu recunoștință și apoi să ne îndreptăm privirea spre pământ cu o uimire reînnoită. Sfinții, de fapt, ne fac să tânjim după cer, dar fără a ne invita să fugim de pământ. Dimpotrivă, ne învață să-l iubim, să-l protejăm și să-l facem mai frumos. Poate că tocmai acesta este darul lor cel mai prețios: să ne amintească faptul că Dumnezeu continuă să-și lase amprenta asupra istoriei și că, printr-o viață dedicată lui, și noi putem scrie o mică pagină din evanghelia sa.
Enzo Gabrieli
(După Agenția SIR, 31 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
