Veniţi să-l adorăm pe Dumnezeu care este preamărit în adunarea sfinţilor!
Astăzi Biserica de pe pământ, numită Biserica luptătoare şi Biserica din purgator, numită Biserica ispăşitoare, cinstesc împreună Biserica din paradis, numită Biserica triumfătoare, "celebrându-i reuniţi într-o singură solemnitate pe toţi sfinţii", pe acea mare mulţime de oameni "care stau în faţa Mielului îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini" (Ap 7,9) şi care îi cuprinde pe toţi "slujitorii lui Dumnezeu", cărora prin canonizare li s-a acordat acest titlu, dar şi pe cei care au ajuns la mântuire fiind ştiuţi numai de Dumnezeu şi câţiva apropiaţi ai lor.
Iată ce ne spune un prim martor, "un martor ocular" al împărăţiei cerurilor: "Şi am văzut o mare mulţime, pe care nimeni nu o poate număra, din toate neamurile şi triburile, popoarele şi limbile" (Ap 7,9). "Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele mielului" (Ap 7,14). "Nu le va mai fi foame şi nici sete, nu-i va mai arde soarele şi nici arşiţa (Ap 7,16). "Îngerul m-a luat în duh pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, care cobora din cer, de la Dumnezeu. Ea avea gloria lui Dumnezeu. Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în cetate şi servitorii săi îl vor adora. Ei vor vedea faţa lui, iar numele său va fi pe frunţile lor (Ap 21,10-11; 22,3-4).
Iată şi un al doilea martor ocular, sfântul Paul, care, vorbind despre bucuriile paradisului, ne spune: "Am fost răpit în rai şi am auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească. Cu un astfel de om mă voi lăuda" (2Cor 12,4-5). Atât a putut spune sfântul Paul din toată răpirea sa la cer: "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc" (1Cor 2,9).
Profeţii Vechiului Testament, nişte vizionari şi ei, ne vorbesc despre împărăţia cerurilor ca despre un "ospăţ veşnic", dar ne vorbesc şi de multe alte daruri ale lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii săi, fără să uite însă de pedeapsa celor răi: "Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite. Şi, pe muntele acesta, înlătură marama care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile; nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea vor zice: Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam; acum, să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea lui! Căci mâna Domnului se odihneşte pe muntele acesta. Dar Moabul (cei necredincioşi) este călcat în picioare pe loc, cum este călcat în picioare paiul în bălegar" (Is 25,6-10).
Aceste adevăruri au fost confirmate de vizionarul apostol Ioan: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Ap 21,3-4). Ospăţul veşnic la care însuşi Isus îi serveşte la masă pe cei aleşi, este confirmat de sfântul Luca, când redă un cuvânt al lui Isus: "Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le slujească" (Lc 12,37). Iată şi confirmarea despre cei răi: "Cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua" (Ap 21,8).
De aceea, cântă Biserica într-un imn: "Doamne, unde-ţi este tronul, nu sunt lacrimi, nici suspine; tu eşti viaţa celor care au ajuns deja la tine".
De aceea, ştiind că urmează să luăm parte la ospăţul veşnic de nuntă al Fiului Dumnezeu ca mireasa a sa, ca Biserică, să primim haina curată de nuntă pe care însăşi Persoanele divine ne-o dau şi fără de care nu putem intra la ospăţ (cf. Mt 22,11-12), să o spălăm zilnic în sângele Mielului din sfânta împărtăşanie (cf. Ap 7,14), să înviem zilnic împreună cu Cristos din moartea păcatului (cf. 2Cor 4,14), să căutăm zilnic lucrurile de sus (cf. Col 3,1-2) şi să le gustăm încă de aici prin credinţă! Să simţim dorinţa lui Dumnezeu cel întreit şi unic care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9) şi dorinţa sfinţilor săi care ne doresc lângă ei care stau gata să ne întâmpine (cf. Lc 16,9) şi să ne grăbim fără poticnire spre ei printr-o viaţă conformă cu Evanghelia (cf. Fil 3,5-10).
Ştim din evanghelie, chiar din evanghelia proclamată astăzi (cf. Mt 5,1-2), că Dumnezeu a promis fericirea împărăţiei cerurilor celor care se simt săraci fără el şi fără împărăţia sa şi celor care şi-au însuşit chipul omului nou, Isus Cristos (cf. Ef 2,15; Col 3,10), adică: celor blânzi, celor care suferă şi care flămânzesc şi însetează după dreptate, celor milostivi, celor curaţi cu inima, celor făcători de pace, celor persecutaţi pentru dreptate şi celor care primesc ofensa calomniei, a vorbirii de rău, a oprobriului public sau defăimarea manipulatorilor opiniei publice. Astăzi toţi aceşti "sfinţi" care au avut credinţă în promisiunile lui Cristos, în ciuda aparentei înfrângeri a binelui, "se bucură şi tresaltă de fericire" pentru marea recompensă primită din partea unui Rege incomparabil de milostiv şi de generos. De aceea, Biserica luptătoare şi cea ispăşitoare, unite prin legătura indisolubilă a carităţii cu fiii "trecuţi la o viaţă mai bună", îi cinsteşte printr-o singură solemnitate deosebită.
Astăzi voi dezvolta tematica fericirii "Tuturor Sfinţilor", care "s-au îmbrăcat cu Cristos", care "şi-au însuşit chipul omului nou, Isus, la Botez" (cf. Gal 3,27), care "au ajuns la statura plinătăţii lui Cristos" (Ef 4,13), folosindu-mă de metafora biblică, a "olarului şi a lutului: "Doamne, tu eşti Tatăl nostru şi noi suntem lutul. Tu, Doamne, tu eşti olarul care ne-ai întocmit, iar noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale" (Is 64,8), pentru a vă arata că lucrarea mântuirii este o lucrare conjugată a lui Dumnezeu şi a omului.
Şi voi dezvolta lucrarea sfinţeniei şi a mântuirii, care este "o lucrare conjugată a lui Dumnezeu şi a omului", redând o frumoasă parabolă a unui autor anonim, care zice că odată în Anglia trăiau doi soţi cărora le plăcea să viziteze micile magazine din centrul Londrei şi printre magazinele preferate de ei erau şi cele de antichităţi. Într-unul de magazinele de antichităţi, în care se vindea şi veselă veche, au văzut o ceşcuţă frumoasă. "Îmi arătaţi, va rog, ceşcuţă aceea. Niciodată n-am văzut ceva mai fin!" Când a luat ceaşcă în mâna, minune, ceşcuţa a început să vorbească şi să le spună celor doi soţi: "Eu nu am fost dintotdeauna ceşcuţa pe care o vedeţi acum. De mult eu eram doar o mâna de lut fără formă. Olarul m-a ales dintre multe alte soiuri de pământ, m-a luat în mâinile sale şi m-a curăţit de orice pietricele şi impurităţi, m-a tratat cu apă şi îngheţ, m-a frământat cu grijă, m-a modelat cu dragoste. Pe mine toate aceste operaţii mă dureau şi mă deranjau cumplit. La un moment dat, chiar m-am enervat şi am strigat: «Te rog, lasă-mă în pace!» Dar olarul doar mi-a zâmbit şi mi-a zis: «Mai ai puţină răbdare, încă nu e momentul». Pe urmă m-a pus în cuptor. Niciodată nu am îndurat atâta căldură. M-am întrebat de ce voia creatorul meu să mă ardă, aşa că am bătut la uşa cuptorului. Prin ferestruică cuptorului am citit pe buzele olarului următoarele cuvinte: «Mai răbda puţin, încă nu a sosit vremea». Într-un final, s-a deschis uşa. Olarul m-a luat şi m-a pus pe un raft că să mă răcesc. Aşa era mult mai bine! Dar abia m-am răcorit că m-a şi luat la periat cu o perie aspră şi apoi m-a pictat cu o vopsea cu miros înţepător şi oribil! Simţeam că mă sufoc! «Te rog, opreşte-te!», îi strigam eu, dar el doar dădea din cap în sens negativ şi zicea: «Mai răbda puţin, încă nu a sosit vremea». În sfârşit a terminat cu pictatul, dar m-a luat şi m-a pus din nou într-un cuptor! Nu era ca primul, era mult mai fierbinte! De dată asta eram sigură că mă sufoc! Am ţipat, am plâns, dar creatorul meu mă privea spunând: «Mai răbda puţin, încă nu a sosit vremea». În momentul acela, mi-am dat seama că nu mai am nici o şansă! Niciodată nu voi putea supravieţui acelui cuptor! Chiar când eram gata să renunţ la orice speranţa, s-a deschis uşa cuptorului şi creatorul meu m-a scos cu grijă de acolo şi m-a pus pe un alt raft care era şi mai înalt ca primul. M-a lăsat acolo puţin că să mă răcoresc. La o ora după ce am ieşit din al doilea cuptor, mi-a dat o oglindă şi mi-a zis: «Priveşte! Asta eşti tu!» Nu puteam să cred! Nu puteam să fiu eu care eram un pumn de ţărână. Ceea ce vedeam acum era atât de frumos! Creatorul mi-a zis din nou: «Ştiu că te-a durut când te-am luat din locul tău, când te-am cernut de pietre şi impurităţi, când te-am frământat cu atâtea utilaje, când te-am modelat prin multe rotiri, când te-am tratat cu îngheţ şi foc, când te-a sufocat cu vopsea multicoloră. Dar dacă nu te-aş fi tratat astfel, astăzi nu numai că nu ai fi existat, nu numai că mai erai atât de frumoasă, dar mai erai nici în colecţia mea preţioasă!»"
Istoria acestei ceşcuţe frumoase de lut este istoria fiecărui sfânt pe care îl celebrăm astăzi şi istoria unuia fiecăruia dintre care vom accepta chemarea şi provocarea la sfinţenie: "Voi să-mi fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt, eu, Domnul. Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai mei" (Lev 20,26). Şi iarăşi: "După cum cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: "Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt" (1Pt 1,15-16).
Iată ce ne spune Biblia în acest sens: "Să-i mulţumim Domnului, Dumnezeului nostru, care ne încearcă precum i-a încercat pe părinţii noştri. Amintiţi-vă câte a făcut cu Abraham şi cu Isac şi câte i s-au întâmplat lui Iacob. Căci, după cum pe ei Dumnezeu i-a trecut prin foc spre a le încerca inimile, tot astfel, şi pe noi, nu din răzbunare ne încearcă, ci Domnul îi încearcă pe cei care se apropie de el, pentru a rămâne credincioşi" (Idt 8,25-27).
Odată nişte arheologi au găsit în pământ două vase, unul de lut care era intact şi altul de fier care era cioburi. Aceste două vase sunt simbolul oamenilor. Vasul de fier este simbolul oamenilor tari şi puternici în timpul vieţii pământeşti, care nu ascultau de Dumnezeu şi dispreţuiau pe alţii. Vasul de lut este simbolul oamenilor credincioşi, aleşi, modelaţi şi trecuţi de Dumnezeu prin cuptoarele suferinţei. La moarte, la punerea în pământ, se arată valoarea fiecăruia. Cei tari ca fierul de pe pământ, dar fără Dumnezeu şi fără dragoste ajung să fie măcinaţi de pământ şi dispar. Cei slabi, dar lăsaţi în mâinile lui Dumnezeu, nu numai că ajung vase alese şi scumpe, dar vor dăinui spre gloria lui Dumnezeu. De aceea, nu suntem doar nişte vase de lut, dar suntem "vase alese" ca Paul (cf. Fap 9,15) în care Dumnezeu a pus "o mare comoară", comoara vieţii şi gloriei eterne (cf. 2Cor 4,7).
De aceea, vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! Oare lucrarea poate să zică despre lucrător: "Nu m-a făcut el?" Sau poate vasul să zică despre olar: "El nu se pricepe" (Is 29,16)? Oare lutul poate zice celui ce-l făţuieşte: Ce faci? (cf. Is 45,9). De aceea să spunem cu profetul: "Dar, Doamne, tu eşti Tatăl nostru şi noi suntem lutul. Tu, Doamne, tu eşti olarul care ne-ai întocmit, iar noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale" (Is 64,8); dar şi cu psalmistul: "Soarta mea este în mâna ta (cf. Ps 31,15). "Cel care are mâinile nepătate şi inima curată, cel care nu-şi înalţă sufletul spre lucruri deşarte. Acesta va primi binecuvântare de la Domnul şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său" (Ps 24,4-5).
Dumnezeu pentru a se slăvi în faţa îngerilor şi a universului întreg, ne-a creat pe noi oamenii din pământ şi prin Cristos şi Duhul Sfânt, puterea şi harul său, ne ridicat până acolo, aşa cum spune lectura a doua de astăzi, "ca să-l putem vedea aşa cum este şi să fim asemenea lui" (1In 3,2). De aceea, sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), cunoscându-şi valoarea în planul lui Dumnezeu, spunea: "Ad majorem natus sum!" Sunt născut pentru lucruri mai mari!
Cu această conştiinţă şi cu această convingere, să celebrăm şi noi solemnitatea tuturor sfinţilor, fără a uita că ei ne sunt modele pentru viaţă şi mari rugători şi sprijinitori ai noştri la Dumnezeu!
Rugăciune: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinţilor, te rugăm ca, având în faţa ta asemenea mulţime de mijlocitori, să primim de la tine belşugul mult dorit al îndurării tale. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.
Pr. Ioan Lungu
