În luna noiembrie a fiecărui an ne este dat să celebrăm "o mulţime de sfinţi, pe care nimeni nu poate să o numere" (Ap 7,9). Tot în această lună ne este dat să trăim într-un mod aparte, articolul de credinţă: "Cred în împărtăşirea sfinţilor", căci în această lună, Biserica îşi comemorează fiii sfinţi ajunşi la desăvârşire din paradis, fiii sfinţi care îşi desăvârşesc sfinţirea în purgator, dar şi pe fiii sfinţi care sunt pe pământ şi care prin Botez s-au angajat pe calea sfinţeniei.
Şi ce este minunat în acest articol de credinţă: "Cred în împărtăşirea sfinţilor", este faptul că toţi sfinţii, fiii Bisericii, fiii familiilor, din cer, din purgator şi de pe pământ, au posibilitatea să se ajute între ei, pentru a ajunge la desăvârşirea cerută de Dumnezeu. Astfel cei din cer şi cei din purgator, îi pot ajuta pe cei de pe pământ. Cei de pe pământ se pot ajuta şi între ei. Apoi cei de pe pământ şi cei din cer, îi pot ajuta pe cei din purgator. Iar tocmai această legătură dintre toţi sfinţii, fiii Bisericii, fiii familiilor, se evidenţiază cu precădere în această lună, noiembrie.
Dar ce este un sfânt? La această întrebare voi răspunde cu o întâmplare.
în timpul unei vizite la o biserică din Torino, Italia, un elev din primele clase primare i-a cerut explicaţii educatoarei, cu privire la vitraliile luminoase din biserică, în care sunt reprezentaţi nişte sfinţi. După câteva zile, de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, un preot i-a întrebat pe copiii care tocmai vizitaseră frumoasa biserică din Torino cine sunt acele persoane din vitralii, pe care le cinstesc oamenii şi pe care noi le numim sfinţi. Copilul care ceruse explicaţii de la educatoare, cu privire la persoanele din vitralii, s-a ridicat imediat şi, cu siguranţă, în glas a răspuns: "Sfinţii sunt aceia care lasă ca lumina lui Dumnezeu să treacă prin ei şi care îi luminează şi pe alţii"
Deci, sfinţii, sunt acele persoane care au lăsat ca lumina lui Dumnezeu să treacă prin ei către alţii. Iar conform evangheliei din Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, sfinţii sunt acele persoane care au trăit fericirile, care asemenea lui Isus, de bunăvoie: s-au făcut săraci, deşi erau bogaţi, au plâns pentru păcatele lor şi ale lumii, când se puteau bucura, s-au făcut blânzi, deşi erau puternici, au însetat după mântuirea lui Dumnezeu, deşi lumea le oferea cele ale ei, şi-au păstrat inima curată într-o lume coruptă, au căutat pacea într-o lume violentă, s-au bucurat atunci când au putut să sufere pentru Împărăţia Cerurilor, deşi puteau să scape (cf. Mt 5,1-12).
Noi ştim din Sfânta Carte că Dumnezeu l-a creat pe om "după chipul şi asemănarea sa" (Gen 1,26). Însă această asemănare cu Dumnezeu este în primul rând sufletească şi apoi trupească.
Deci Dumnezeu l-a creat mai întâi pe om "sfânt", căci aceasta este caracteristica de bază a lui Dumnezeu (cf. Is 6,3) şi apoi cu un trup armonios, dar tot cu amprenta sa în el. De aici şi expresia cardinalului german Nicolaus Cusanus (1401-1461) omul este "Imago Dei". Dar între timp această asemănare a omului cu Dumnezeu a fost lovită de păcat, de aceea şi chemare lui Dumnezeu adresată omului este aceea de a tinde mereu spre sfinţenia sa de la început (cf. Lev 20,26).
Iar familia, creată de Dumnezeu, cu toate binecuvântările dăruite ei, este ambientul optim unde omul căzut în păcat îşi poate reface şi desăvârşi chipul şi asemănarea sa cu Dumnezeu, adică se poate sfinţi. De aceea toţi cei care reuşesc să desăvârşească în ei chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, sunt numiţi: "sfinţi". Deci familiile creştine, din voinţa lui Dumnezeu, au ca primă vocaţie sfinţenia. Părinţii nu numai trebuie să devină sfinţi, dar sunt chemaţi să nască şi să crească odrasle sfinte, să fie, după titlul acestui articol: "pepiniere de sfinţi".
De aceea păstorul diecezei noastre, PS Petru Gherghel, atunci când în 28 octombrie 2010 a proclamat deschiderea Anului Familiei şi al Căsătoriei creştine, a stabilit motoul: "Familie, devino ceea ce eşti!", motoul luat din exortaţia apostolică Familiaris consortio numărul 17, a fericitului papă Ioan Paul al II-lea, pentru a reaminti familiilor creştine că trebuie să fie sfinte şi în acelaşi timp să devină şi "pepiniere de sfinţi".
Un om, nu tocmai credincios, s-a dus la Ars, ca mulţi alţi curioşi, ca să-l vadă pe parohul sfânt, Ioan Maria Vianney. După ce l-a văzut cum se roagă, cum vorbeşte, cum predică, cât de modest este, s-a întors acasă şi a căzut pe gânduri. De abia sosit acasă, prietenii l-au şi întrebat: "Ce ai văzut la Ars?". Atunci el le-a răspuns: "L-am văzut pe Dumnezeu într-un om!". Cu adevărat lumina lui Dumnezeu strălucea pe chipul său, aşa cum pe Tabor a strălucit împreună cu Isus şi pe chipurile lui Moise şi Ilie (cf. Lc 9,30-31). La fel a strălucit şi chipul lui Ştefan în faţa sinedriului (cf. Fap 6,15). Însă nu trebuie uitat că sfântul Ioan Maria Vianney a avut părinţi sfinţi care l-au ajutat să devină sfânt, aşa cum şi sfântul Ioan Bosco a fost ajutat de mama sa, Ven. Maragareta, să devină sfânt.
Dacă cineva nu devine sfânt încă din viaţa aceasta, sfânt prin gânduri, cuvinte şi fapte, nu va fi sfânt nici în veşnicie. De aceea suntem chemaţi să trăim "în sfinţenie şi dreptate în toate zilele vieţii noastre" (Lc 1,75).
Faptul că mulţi creştini buni, îşi trăiesc viaţa în sfinţenie şi dreptate, şi sunt numiţi sfinţi încă din aceasta viaţă, ne-o spun şi câteva texte biblice:
"Şi trecând Petru pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida" (Fap 9,32).
"Acum însă mă duc la Ierusalim, ca să slujesc sfinţilor", spunea sfântul Paul" (Rom 15, 25).
"Paul, apostol al lui Cristos Isus, prin voinţa lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint, împreună cu toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia" (2Cor 1,1).
Pe când mulţi înşelaţi cred că sfinţenia ar fi numai un apanaj al persoanelor consacrate şi nu pentru toţi oamenii, Dumnezeu, prin cartea sa, Biblia, adresează chemarea la sfinţenie tuturor oamenilor, din toate timpurile şi din toate locurile:
"Voi să-mi fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt şi v-am pus deoparte dintre toate popoarele, ca să fiţi ai mei" (Lev 20,26).
"Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit", spunea Isus. (Mt 5,48).
"Aşa cum este sfânt Cel care v-a chemat, deveniţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, pentru că este scris: Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt!" (1Pt 1,15-16).
"Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră" (1Tes 4,3).
"Căutaţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr 12,14).
Iar Biserica, prin Conciliul II Vatican, ne spune: "Toţi credincioşii sunt chemaţi şi obligaţi să tindă spre sfinţenie şi spre desăvârşirea stării lor" (LG 42).
Dar cine sunt cei chemaţi să devină sfinţi? Iată răspunsul:
La o licitaţie publică pentru fereastra mare a unei catedrale, s-au prezentat mai mulţi meşteri. Între aceştia a venit şi un maestru renumit, împreună cu ucenicul său. Toţi maeştri lucrau cu foi de sticlă clorată întregi. Ucenicul trebuia să dea la mână maestrului său cele necesare şi să facă curat în urma lui, adică trebuia să arunce cioburile rămase de la lucrarea sa. Dar ucenicul şi-a zis: "Am să particip şi eu la licitaţie şi am să fac şi eu un vitraliu mare, pentru catedrală, dar să-l fac din cioburile aruncate de maestrul meu şi din cele aruncate de ceilalţi meşteri". În paralel cu maestrul său şi cu toţi ceilalţi meşteri, ucenicul şi-a început şi el lucrarea la vitraliul său din cioburi, însă făcea aceasta noapte de noapte, căci ziua trebuia să slujească maestrului său. Iar când a sosit ziua licitaţiei, lucrarea ucenicului s-a dovedit a fi cea mai frumoasă şi a câştigat admiraţia tuturor, înaintea maeştrilor renumiţi. De aceea, vitraliul său făcut din cioburile de sticlă colorată, de care nimeni nu mai avea nevoie, a primit locul de onoare în catedrală.
Isus, Maestrul, neluat în seamă de lume, Isus "piatra aruncată de zidari" (Mt 21,42) şi-a început făurirea vitraliilor împărăţiei sale, din toţi cei pe care înţelepciunea lumii acesteia îi considerase ca nefolositori (cf. 1Cor 1,26-29). Astfel el a ridicat, şi îi ridică mereu pe fii căzuţi ai acestei lumi, aşa cum ia ridicat cei 12 pescari simpli, pe cei 72 de ucenici refuzaţi de lume, pe Maria Magdalena cea dispreţuită de farisei, pe vameşii Matei şi Zaheu dispreţuiţi de mai marii templului, pe orbii şi leproşii socotiţi blestemaţi, şi pe toţi cei asemenea lor, din toate timpurile şi locurile, şi îşi construieşte şi astăzi din ei vitralii pentru Împărăţia sa veşnic fericită. De fapt, Isus a venit pentru a aduna cioburile dispreţuite de lume, dar preţioase pentru el. Mai exact Isus a venit în această lume "pentru a-i chema pe cei păcătoşi la mântuire" (Mt 9,13).
O legendă grecească ne spune că, un anume Silenus, un slujitor al zeului Dionysos, s-a rătăcit de cortegiul său care călătorea din Tracia spre Frigia. Fiindcă Midas, regele Frigiei, s-a purtat bine cu acest Silenus, pe care l-a găsit în grădinile lui, Dionysos, i-a făgăduit că drept răsplată îi va îndeplini orice dorinţă ar avea. Dorind să devină bogat, Midas, i-a cerut zeului ca tot ceea ce el va atinge să se transforme în aur. Iar zeul Dionysos i-a îndeplinit dorinţa, aşa cum făgăduise.
Isus Cristos pentru fidelitatea slujirii sale, Tatăl Ceresc, i-a promis că-i va da tot ce-i va cere:
"Cere de la mine şi-ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire" (Ps 2,8) Iar cum Isus era însetat de mântuirea sufletelor oamenilor, căci pe cruce a zis: "Mi-e sete" (In 19,28), a cerut Tatălui ca pe orice suflet pe care îl va atinge cu harul său să-l transforme într-un suflet de aur curat, într-un sfânt vrednic de împărăţia sa veşnic fericită. Şi Tatăl i-a îndeplinit dorinţa. Iar toţi pe cei pe care i-a atins cu harul său, indiferent de cum erau şi de unde veneau, i-a făcut sfinţi. Astfel avem sfinţii, de la copii la bătrâni, de la simplii la învăţaţi, de la regi la slujitori.
Iată o scurtă listă numai cu soţi sfinţi, din istoria biblică şi din istoria Bisericii, pe care atingerea harului divin i-a făcut sfinţi în viaţa de familie, părinţi şi copii împreună: Abraham şi Sara, Isac şi Rebecca, Iacob şi Rahela, Ioachim şi Ana, Iosif şi Maria, Zaharia şi Elisabeta, Cleopa şi Maria, Aquila şi Priscila, Valerian şi Cecilia, Crisant şi Daria, Aurel şi Natalia, Claudiu şi Ilaria, Vasile şi Emilia, Grigore şi Nona, Carol cel Mare şi Ildegarda, Stefan al Ungariei şi Ghisela, Isidor Plugarul şi Maria, Ludovic IV de Turingia şi Elisabeata a Ungariei, Luigi Martin şi Zelia Guerin.
Mereu trebuie să ne revină în minte exclamaţia sfântului Augustin: "Dacă atâţia şi atâtea au putut să devină sfinţi, oare eu de ce nu aş putea?" Sfântul Augustin a reuşit! Harul divin, modelul şi rugăciunea sfinţilor, ne vor ajuta şi pe noi să reuşim a deveni sfinţi. Curaj tuturor!
Pr. Ioan Lungu
