|
| Crucea de la Dozulé © Vatican Media |
Singura Cruce a mântuirii
Scrisoare către episcopul de Bayeux-Lisieux cu privire la presupusele apariţii ale Domnului Nostru Isus Cristos la Dozulé
Excelenţei Sale
Mons. Jacques Habert,
episcop de Bayeux-Lisieux
Excelenţa Voastră,
Permiteţi-mi să încep această scrisoare cu un frumos cânt adus Crucii lui Cristos:
"O, Cruce, tu eşti marea milostivire a lui Dumnezeu, o, Cruce, glorie a cerului, o, Cruce, mântuire veşnică a oamenilor, o, Cruce, groază pentru cei răi şi putere pentru cei drepţi şi lumină pentru cei ce cred. O, Cruce, care ai făcut posibil ca Dumnezeul întrupat să mântuiască lumea şi omul să domnească în Dumnezeu în cer, prin tine s-a arătat lumina adevărului şi a fost alungată noaptea răului. Tu ai distrus templele zeilor răsturnate de popoarele credincioase, tu eşti legătura păcii umane, împăcând omul cu alianţa lui Cristos mijlocitorul. Ai devenit scara omului prin care poate fi dus la cer. Fii mereu pentru noi, credincioşii, coloană şi ancoră, aşa încât casa noastră să rămână neclintită şi barca noastră, care s-a încrezut în Cruce şi a dobândit de la Cruce credinţa şi coroana, să fie bine călăuzită" (Paulin de Nola, Cânt 19).
Mă refer acum de presupusele apariţii ale lui Dozulé, legate de figura lui Madeleine Aumont, care, de-a lungul anilor, au stârnit un anumit interes spiritual, dar şi multe controverse şi dificultăţi de natură doctrinară şi pastorală. Această ocazie a apărut în urma diferitelor cereri de clarificare primite de acest Dicaster şi, mai ales, a anumitor interpretări teologice şi simbolice care au rezultat din acestea.
După cum se ştie, predecesorii dumneavoastră luaseră poziţie faţă de aceste presupuse apariţii. Episcopul Badré declarase că: "Pentru creştini, manifestarea Duhului lui Dumnezeu se exprimă în semnul Crucii, semn prin care Dumnezeu împărtăşeşte suferinţele noastre şi durerile noastre, un semn tulburător pentru spiritul omului modern. Dar mântuirea nu se realizează conform planurilor noastre umane. Crucile modeste plantate în mediul rural exprimă bine această realitate". După discernământul său pastoral, a concluzionat: "Sub nicio formă, construcţia unei cruci monumentale întreprinsă la Dozulé de către o asociaţie cu sediul la Paris nu poate fi un semn autentic al manifestării Duhului lui Dumnezeu" (Comunicat, 10 aprilie 1983).
În Declaraţie, publicată la 8 decembrie 1985, acelaşi episcop, Excelenţa Sa Mons. Badré, a afirmat: "Referitor la ceea ce se întâmplă la Dozulé, acţiunea şi agitaţia, strângerea de fonduri de către oameni care acţionează sub propria responsabilitate, fără mandat, fără respect faţă de autoritatea episcopului, [...] propaganda fanatică în favoarea «mesajului», [...] condamnarea fără echivoc a celor care nu aderă la acesta, mă fac să cred, în conştiinţă, că dincolo de toată această tulburare, nu reuşesc să discern semnele care m-ar autoriza să declar «apariţiile» despre care se vorbeşte ca fiind autentice sau să recunosc o misiune care ar fi fost dată Bisericii de a răspândi acest «mesaj»".
Însuşi Dicasterul pentru Doctrina Credinţei nu a ezitat să-i sprijine pe episcopii diecezei de Bayeux-Lisieux în dificila sarcină de a face faţă problemelor care au continuat să genereze dezorientare. Şi, în interesul superior al binelui credincioşilor, a îndemnat, pe de o parte, la o vigilenţă continuă cu privire la fenomenul presupuselor apariţii şi, pe de altă parte, la includerea oricărei ridicări de cruci în cadrul cultului sănătos al Sfintei Cruci.
Recent, Excelenţa Voastră, în urma unei investigaţii amănunţite a fenomenului în cauză, a simţit nevoia de a proceda la un discernământ ulterior al evenimentelor legate de Haute-Butte din Dozulé, pentru a conduce întreaga chestiune la o concluzie definitivă. În acest scop, aţi propus ca încheiere a discernământului, aşa cum este stabilit de Normele pentru a proceda în discernământul presupuselor fenomene supranaturale, nr. 22, o declaratio de non supernaturalitate, prin care Dicasterul vă autorizează să declaraţi definitiv că fenomenul presupuselor apariţii de la Dozulé este recunoscut ca non-supranatural, adică nu are o origine divină autentică.
Mesajul principal al presupuselor apariţii din Dozulé include cererea de a construi o cruce luminoasă, numită "Crucea Glorioasă", înaltă de 738 de metri, vizibilă de departe, ca simbol al răscumpărării universale şi semn al iminentei sale veniri în glorie. În special, conţinutul presupuselor mesaje, deşi conţine îndemnuri la convertire, la pocăinţă şi la contemplarea Crucii - cu siguranţă teme centrale în credinţa creştină - ridică unele întrebări teologice delicate care merită o clarificare, pentru a nu expune credinţa credincioşilor riscului de denaturare.
Aceste întrebări se referă la valoarea Crucii, la iertarea păcatelor şi la anunţarea unei reveniri iminente a Domnului. Prin urmare, sunt necesare unele precizări asupra acestor tematici, pentru ca proclamarea iubirii milostive a lui Cristos, revelată în misterul Crucii, să nu fie alterată de elemente care îi întunecă adevărul central.
1. Valoarea unică şi definitivă a Crucii lui Cristos, semn universal de mântuire
Unele texte propun o paralelă între crucea luminoasă din Dozulé şi Crucea din Ierusalim.
În a cincea presupusă apariţie din 20 decembrie 1972, există îndemnul: "Spuneţi-i preotului că Crucea Glorioasă ridicată în acest loc este comparabilă cu Ierusalimul".
Şi mai explicit, această comparaţie apare în a unsprezecea presupusă apariţie din 5 octombrie 1973: "Crucea Glorioasă, ridicată pe dealul înalt, trebuie să fie comparată cu oraşul Ierusalim".
Crucea din Ierusalim - adică Golgota, unde a fost răstignit Cristos - este locul istoric unde s-au desfăşurat evenimentele finale ale vieţii pământeşti a lui Isus din Nazaret şi locul mântuitor unde s-a împlinit Răscumpărarea. Un Părinte al Bisericii subliniază valoarea unică a acestui loc:
"El a fost cu adevărat răstignit pentru păcatele noastre. Da, chiar dacă vă încăpăţânaţi să negaţi asta, acest loc din faţa ochilor noştri mărturiseşte despre asta, această sfântă Golgota unde ne-am adunat, căci aici a fost răstignit, de aici crucea sa, sfărâmată în fărâmituri, a plecat pentru umple întreaga lume. Aici a fost răstignit pentru ca noi să fim eliberaţi de păcatele noastre, cu siguranţă nu pentru ale sale; aici, după ce a fost dispreţuit şi pălmuit de oameni ca un simplu om, a fost recunoscut de creaţie ca Dumnezeu, când soarele, văzându-l pe Domnul său defăimat, a şovăit şi, nemaisuferind acea privelişte, a părăsit locul" (Ciril din Ierusalim, Cateheză 4, 10).
Acel lemn, ridicat pe Calvar, a devenit semnul real al jertfei lui Cristos, unică şi irepetabilă. Prin urmare, niciun alt "semn" al crucii, oricât de pios sau monumental ar fi, nu poate fi pus la acelaşi nivel. Prin urmare, pare înşelător, atât sub profil teologic, cât şi pastoral-simbolic, să comparăm "Crucea Glorioasă" din Dozulé cu aceea din Ierusalim.
Ierusalimul este centrul sacramental al istoriei mântuirii, nu un model arhitectural sau simbolic care să fie reprodus la scară. Puterea mântuitoare a ceea ce s-a întâmplat pe Calvar se manifestă sacramental în celebrarea liturgică a Bisericii. Un alt Părinte al Bisericii ne luminează:
"De aceea, aşa cum spune apostolul, Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit (1Cor 5,7). Oferindu-se Tatălui ca o jertfă nouă şi adevărată de reconciliere, El a fost răstignit nu în templu, unde devoţiunea îşi încetase de acum existenţa, nici în interiorul cetăţii, care avea să fie distrusă din cauza delictului său, ci în afara şi dincolo de zona locuită, astfel încât, în momentul în care se încheia misterul vechilor victime, o nouă victimă să fie pusă pe un altar nou, iar crucea lui Cristos să devină altarul nu al templului, ci al lumii" (Leon cel Mare, Predica 59, Discursul VIII despre pătimirea Domnului, 5).
De asemenea:
"O, putere minunată a Crucii! O, glorie inefabilă a pătimirii, în care găsim reunite tribunalul Domnului, judecata lumii şi puterea Celui Răstignit. [...] Da, Doamne, ai atras toate lucrurile la Tine, pentru ca ceea ce s-a întâmplat în unicul templu din Iudeea, sub vălul unor figuri misterioase, să fie celebrat în orice loc şi de fiecare popor cu religiozitate sinceră şi cu un cult solemn şi public" (ibid., 7).
Prin urmare, compararea crucii cerute la Dozulé cu aceea din Ierusalim riscă să confunde semnul cu misterul şi să dea impresia că se poate "reproduce" sau "reînnoi" în sens fizic ceea ce Cristos a realizat deja odată pentru totdeauna.
Tradiţia creştină recunoaşte în Crucea lui Cristos semnul universal al Răscumpărării, "scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni" (1Cor 1,23), dar putere şi înţelepciune a lui Dumnezeu pentru cei care cred. Pentru a sublinia universalitatea răscumpărării, garantată de Crucea lui Cristos, Ciril din Ierusalim vorbeşte despre Golgota ca despre centrul pământului, unde Isus şi-a întins braţele pentru a îmbrăţişa simbolic întregul neam omenesc:
"Pe cruce şi-a întins mâinile pentru a îmbrăţişa, împreună cu Golgota, aşezată chiar în centrul pământului, întreaga lume până la marginile sale. Nu eu spun aceasta, ci profetul spune: «Ai adus mântuirea din mijlocul pământului» (Ps 73,12). Cel care îşi întinsese mâinile divine pentru a stabiliza cerul, şi-a întins [pe Golgota] mâinile sale de carne" (Cateheza XIII, 28).
2. Riscul de duplica sau de a înlocui semnul mântuitor
Unele formulări conţinute în presupusele mesaje din Dozulé insistă asupra construirii "Crucii Glorioase", ca un semn nou, necesar pentru mântuirea lumii sau mijloc privilegiat de a obţine iertarea şi pacea universală. Uneori se vorbeşte despre "multiplicarea semnului", ca şi cum o astfel de răspândire ar constitui o misiune impusă de Cristos însuşi.
A cincisprezecea presupusă apariţie din 5 aprilie 1974 oferă detalii şi mai precise: "Crucea Glorioasă trebuie ridicată pe «Haute-Butte», foarte aproape de graniţa teritorială a oraşului Dozulé, exact în locul unde se află pomul fructifer, pomul Păcatului, pentru că Crucea Glorioasă va ierta orice păcat".
Cererea de a ridica această cruce ar trebui considerată o duplicare nejustificată a semnului Crucii, o suprapunere simbolică peste misterul răscumpărării, aproape ca şi cum ar fi nevoie de un nou "monument răscumpărător" pentru lumea modernă. Însă credinţa catolică ne învaţă că puterea Crucii nu are nevoie să fie reprodusă, deoarece ea este deja prezentă în fiecare Euharistie, în fiecare biserică, în fiecare credincios care trăieşte unit cu jertfa lui Cristos. Acest nou simbol ar risca să mute atenţia de la credinţă la semnul vizibil, absolutizându-l şi alimentând un fel de "sacralitate materială" care nu aparţine inimii creştinismului.
Pe de altă parte, un semn de credinţă, pentru a fi autentic, trebuie să indice spre Cristos, nu să atragă spre sine. Crucea din Ierusalim este "sacrament al jertfei mântuitoare", în timp ce o cruce monumentală precum cea din Dozulé riscă să devină "simbol al unui mesaj autonom", separat de economia sacramentală a Bisericii. Nicio cruce, relicvă sau apariţie privată nu poate înlocui mijloacele harului stabilite de Cristos.
Scriptura ne învaţă că "nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este niciun alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12). În declaraţia Dominus Iesus despre unicitatea şi universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos şi a Bisericii, se afirmă că: "De fapt, încă la început comunitatea credincioşilor a recunoscut în Isus o astfel de valoare mântuitoare, încât numai El, ca Fiu al lui Dumnezeu făcut om, răstignit şi înviat, printr-o misiune primită de la Tatăl şi în puterea Duhului Sfânt, are scopul de a dărui revelaţie (cf. Mt 11,27) şi viaţă divină (cf. In 1,12; 5,25-26; 17,2) întregii omeniri şi fiecărui om" (nr. 15). Faţa mântuirii străluceşte în frumuseţea lui Cristos răstignit şi înviat, care continuă să reverse viaţa născută din lemnul Crucii, chiar şi asupra celor care nu au fost prezenţi fizic pe Golgota. Niciun alt semn, oricât de pios sau sugestiv ar fi, nu poate înlocui sau reproduce misterul unic al Crucii lui Isus.
Crucea nu are nevoie de 738 de metri de oţel sau beton pentru a fi recunoscută: ea se ridică de fiecare dată când o inimă, sub acţiunea harului, se deschide către iertare, când un suflet se converteşte, când speranţa reapare acolo unde părea imposibilă precum şi atunci când, sărutând o cruce mică, un credincios se încredinţează lui Cristos. Fiecare act de credinţă, fiecare gest de milostivire, fiecare "da" la voinţa lui Dumnezeu este ca o piatră vie care ridică acea Cruce în lume.
Pe de altă parte, trebuie reiterat că nicio revelaţie privată nu trebuie considerată o obligaţie universală sau un semn impus conştiinţei credincioşilor, chiar atunci când împreună cu astfel de fenomene se produc roade spirituale. Biserica încurajează exprimările de credinţă care conduc la convertire şi la caritate, dar avertizează împotriva oricărei forme de "sacralizare a semnului" care duce la considerarea unui obiect material ca garanţie absolută a mântuirii.
3. Clarificare doctrinară crucială: Crucea şi iertarea păcatelor
Printre cele mai îngrijorătoare afirmaţii din presupusele mesaje din Dozulé se numără referinţa la "iertarea păcatelor" prin contemplarea acestei cruci din Dozulé.
Astfel, în a 14-a presupusă apariţie din 1 martie 1974: "Toţi cei care vor veni să se căiască la picioarele Crucii Glorioase vor fi mântuiţi. Satana va fi distrus; nu va rămâne decât Pace şi Bucurie".
În a 15-a presupusă apariţie din 5 aprilie 1974, aşa cum am menţionat deja, se spune: "Crucea Glorioasă trebuie ridicată pe «Haute-Butte», foarte aproape de graniţa teritorială a oraşului Dozulé, exact în locul unde se află pomul fructifer, pomul Păcatului, deoarece Crucea Glorioasă va ierta orice păcat".
O lună mai târziu, în a 16-a presupusă apariţie din 3 mai 1974, se reiterează: "Acel pom înclinat este simbolul păcatului. Smulgeţi-l din rădăcini înainte ca roadele sale să apară şi grăbiţi-vă să ridicaţi Crucea Glorioasă în locul său, căci Crucea Glorioasă va ierta orice păcat".
Este clar că, atunci când vorbim despre mântuire, nu ne referim doar la salvarea de la o catastrofă pământească. În cea de-a şaptesprezecea presupusă apariţie din 31 mai 1974, s-a afirmat: "Toţi cei care vor veni cu credinţă acolo pentru a se căi, vor fi mântuiţi în această viaţă şi pentru veşnicie. Satana nu va mai avea nicio putere asupra lor".
După cum se poate observa, aici se află principala eroare teologică a presupuselor mesaje din Dozulé, din moment ce astfel de expresii sunt incompatibile cu doctrina catolică despre mântuire, despre har şi despre sacramente. De exemplu, textul presupusului mesaj din 1 martie 1974 sugerează că simplul fapt de a merge la picioarele crucii este suficient pentru a obţine iertarea şi mântuirea. În schimb, Biserica Catolică învaţă că iertarea nu vine dintr-un loc fizic, ci de la Cristos însuşi, că iertarea păcatelor se primeşte prin sacramente, în special prin sacramentul Pocăinţei, că niciun obiect nu poate înlocui harul sacramental. Crucea este cu siguranţă semn de mântuire, dar o cruce pe care o construim nu este un loc al iertării automate: iertarea vine de la Cristos.
Catehismul Bisericii Catolice aminteşte că Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru a-i împăca cu Dumnezeu pe credincioşii care, după Botez, au căzut în păcat (cf. nr. 1446) şi că iertarea păcatelor săvârşite după Botez se acordă prin slujirea preoţilor (cf. ibid., nr. 1461). Aceasta înseamnă că, pentru iertarea păcatelor, nu este suficient un act exterior, cum ar fi mersul într-un loc sau atingerea unei cruci; sunt necesare căinţa interioară şi dezlegarea preotului, semn vizibil al iertării lui Dumnezeu. Sacramentele Legii Noi sunt instrumente eficiente ale harului şi niciun semn, oricât de sfânt, nu le poate înlocui (cf. Conciliul de la Trento, Sesiunea VII, Decret despre Sacramente, can. 6: DH 1606; CBC 1084).
Conciliul al II-lea din Orange, luând poziţie împotriva aşa-numiţilor "semipelagieni" - care, deşi acceptau că harul era necesar pentru mântuire, susţineau că începutul credinţei depindea de voinţa umană şi nu de harul divin - a afirmat că harul este absolut necesar pentru mântuire. Canoanele Conciliului declară că începutul credinţei, dorinţa de a crede şi toate faptele bune pe care le săvârşim sunt daruri ale lui Dumnezeu (cf. can. 5-7, DH 375-377). Aceasta înseamnă că, fără har, fiinţa umană nici măcar nu poate dori să se apropie de Dumnezeu. După cum afirmă sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni: "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu" (Ef 2,8). Conciliul din Trento, în Sesiunea a VI-a, a tratat tema justificării fiinţei umane şi a rolului harului divin, susţinând că nimic uman nu poate fi precedent harului (cf. cap. 5: DH 1525; can. 3: DH 1553).
Fiinţa umană nu pot pretinde că îşi cumpără prietenia cu Dumnezeu prin niciun act, care rămâne un dar gratuit al iubirii sale. Fiinţa umană păcătoasă, cu faptele sale bune, mişcate de impulsul Duhului, se poate numai pregăti pentru îndreptăţire, dar aceste fapte nu merită îndreptăţirea: acţiunea umană de apropiere de crucea din Dozulé, prin urmare, nu ne poate asigura mântuirea.
Nimeni nu este eliberat de păcat decât prin milostivirea liberă şi gratuită a lui Dumnezeu: "Se spune apoi că noi suntem îndreptăţiţi gratuit, pentru că nimic din ceea ce precedă îndreptăţirea, atât credinţa cât şi faptele, nu merită harul îndreptăţirii: «căci dacă este prin har, nu este prin fapte; altminteri (cum spune acelaşi apostol) harul n-ar mai fi har» (Rom 11,6)" (Conciliul de la Trento, Sesiunea a VI-a, Decret despre îndreptăţire, cap. 8: DH 1532; cf. ibid., cap. 13: DH 1541).
Scrisoarea Placuit Deo, denunţând ereziile neo-pelagianismului şi neo-gnosticismului, evidenţiază:
"Inconsistenţa pretenţiilor de auto-mântuire, care se bazează numai pe forţele umane. Dimpotrivă, credinţa mărturiseşte că suntem mântuiţi prin Botez, care ne imprimă caracterul de neşters al apartenenţei la Cristos şi la Biserică, din care derivă transformarea modului nostru concret de a trăi raporturile cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu creaţia (cf. Mt 28,19). Astfel, purificaţi de păcatul strămoşesc şi de orice păcat, suntem chemaţi la o nouă existenţă conformă cu Cristos (cf. Rom 6,4). Cu harul celor şapte sacramente, credincioşii cresc încontinuu şi se regenerează, mai ales când drumul devine mai obositor şi nu lipsesc căderile. Atunci când ei, păcătuind, abandonează iubirea lor faţă de Cristos, pot să fie reintroduşi, prin sacramentul Pocăinţei, la ordinea de raporturi inaugurată de Isus, pentru a merge aşa cum a mers El (cf. 1In 2,6). În acest mod privim cu speranţă judecata de pe urmă, în care fiecare persoană va fi judecată despre concreteţea" (nr. 13).
4. Întoarcerea iminentă a lui Cristos
Unele texte sau interpretări legate de presupusele revelaţii din Dozulé vorbesc despre o apropiată întoarcere sau chiar iminentă a Domnului.
În a şaisprezecea presupusă apariţie din 3 mai 1974, se afirmă: "Spuneţi Bisericii să trimită mesaje întregii lumi şi să grăbească ridicarea Crucii Glorioase în locul indicat, cu un Sanctuar la picioarele ei. Toţi vor veni să se căiască şi să găsească Pace şi Bucurie acolo. Crucea Glorioasă sau Semnul Fiului Omului, este anunţul întoarcerii iminente în Glorie a lui Isus Înviat. Când această Cruce va fi ridicată de pe pământ, Eu voi atrage toate la Mine". În acest fel, ceea ce Scriptura atribuie Paştelui lui Cristos este atribuit crucii din Dozulé.
Iar în a şaptesprezecea presupusă apariţie din 31 mai 1974, se reiterează: "Isus cere ca rugăciunea pe care v-a învăţat să fie răspândită în întreaga lume. El cere ca Crucea Glorioasă şi Sanctuarul să fie construite până la sfârşitul Anului Sfânt [1975]. Pentru că va fi ultimul An Sfânt". Evident, acest presupus anunţ nu s-a adeverit.
Mai mult, în presupusa apariţie a douăzeci şi una din 1 noiembrie 1974, se insistă: "Spuneţi-le că nu vor fi alte semne decât Semnul lui Dumnezeu însuşi, singurul semn vizibil este atitudinea slujitoarei sale şi cuvintele sale care sunt Cuvintele lui Dumnezeu, iar aceste Cuvinte sunt de netăgăduit. Dacă omul nu ridică Crucea, o voi face să apară, dar nu va mai fi timp".
Deşi tema întoarcerii Domnului este o parte integrantă a credinţei creştine, Biserica, în timp ce aminteşte că întoarcerea lui Cristos este un adevăr de credinţă, chiar dacă nimeni nu poate cunoaşte sau anunţa data sau semnele precise, este precaută faţă de interpretările milenariste sau de interpretările cronologice ale acestei întoarceri, care riscă să fixeze momentul sau modalităţile judecăţii finale.
De fapt, în evaluarea presupuselor fenomene supranaturale, discernământul eclezial cere ca să nu existe elemente senzaţionale sau apocaliptice care ar putea genera confuzie. Prin urmare, mesajele care vorbesc despre "sfârşit iminent" sau "dată apropiată" pot alimenta aşteptări nefondate sau viziuni care se abat de la speranţa creştină. Niciun mesaj privat, de fapt, nu poate anticipa sau determina "timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate" (Fap 1,7).
Vegherea escatologică pe care Isus o recomandă discipolilor săi: "Vegheaţi şi rugaţi-vă" (Mt 26,41), este o atitudine spirituală permanentă, nu o predicţie temporală sau un eveniment localizat. Pericolul de a reduce speranţa creştină la o aşteptare a unei întoarceri iminente a unor manifestări extraordinare trebuie evitat cu fermitate.
Crucea, sacramental al iubirii răscumpărătoare
În tradiţia Bisericii, crucea nu este numai un simbol sau o amintire istorică, ci un semn care indică un har şi dispune la primirea lui. Sacramentaliile, aşa cum învaţă Catehismul Bisericii Catolice (cf. nr. 1667-1670), sunt semne sacre instituite de Biserică pentru a-i pregăti pe oameni să primească efectul principal al sacramentelor şi pentru a sfinţi diferitele circumstanţe ale vieţii. O cruce, atunci când este binecuvântată şi venerată cu credinţă, participă la această realitate: nu conferă harul în sine, ci îl aminteşte şi îl trezeşte în inima celor care o contemplă, adică acţionează ca o dispoziţie care motivează, atrage, propune.
Credincioşii care poartă o cruce binecuvântată la gât săvârşesc un act de credinţă întrupată: fac prezent misterul răscumpărării în trupul lor şi în viaţa lor. Este un gest care trebuie să conducă la conformarea interioară: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mt 16,24). A purta o cruce nu este, aşadar, numai un act de devoţiune, ci o chemare de a trăi Evanghelia crucii în fiecare zi: iubirea care se dăruieşte, răbdarea în încercări, speranţa care învinge suferinţa. Este un mod concret de a spune "Eu îi aparţin lui Cristos care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (cf. Gal 2,20).
Sfântul Bonaventura a intuit bine acest lucru când ne-a îndemnat să privim spre răstignit, şi nu pur şi simplu spre cruce, ca un stimulent pentru unirea cu Cristos:
"Şi tu, om răscumpărat, gândeşte-te cine, cât de mare şi de ce natură este Cel ce atârnă pe cruce pentru tine. [...] O, inimă umană, eşti mai dură decât orice piatră dacă amintirea unei astfel de victime ispăşitoare nu te cutremură cu forţa fricii salutare, nu te implică în compasiune, nu te umple de căinţă, nu te înduioşează cu devoţiune!" (Bonaventura, Lignum vitae. De mysterio passionis, 29).
Şi într-un alt pasaj se referă la Ierusalim pentru a inspira dorinţa de unire spirituală cu Domnul:
"Această stare este mistică şi foarte secretă, pe care nimeni nu o poate cunoaşte fără să o experimenteze şi numai cei care o doresc o primesc, nici nimeni nu o doreşte dacă nu este profund aprins de focul Duhului Sfânt, pe care Cristos l-a trimis pe pământ. [...] Acest foc este Dumnezeu, a cărui vatră este în Ierusalim, iar Cristos îl aprinde în fervoarea pătimirii sale celei mai arzătoare" (Bonaventura, Itinerarium mentis in Deum, VII, 4.6).
Pentru credincios, crucea binecuvântată nu este un simplu ornament religios: este un semn care interpelează inima. Cine poartă crucea la gât sau o ţine acasă proclamă, chiar şi fără cuvinte, că Cristos răstignit este centrul existenţei şi că orice bucurie sau durere îşi găseşte sens în El. În acest fel, sacramentalul crucii devine un loc spiritual unde se reînnoieşte "da"-ul baptismal: credincioşii îşi amintesc că au fost însemnaţi de cruce în ziua Botezului lor şi că au fost chemaţi în fiecare zi să "îşi ia crucea" (cf. Mt 16,24) şi să meargă pe urmele sale.
Crucea, ca semn al devoţiunii, nu este niciodată pură exterioritate. Când un creştin venerează crucea, el nu adoră lemnul sau metalul, nici nu crede că o cruce materială poate înlocui lucrarea mântuitoare deja săvârşită în Paştele lui Cristos, ci îl adoră pe Cel care şi-a dat viaţa pe ea:
"Când vezi un creştin venerând crucea, să ştii că o venerează din cauza lui Cristos cel răstignit şi nu din cauza naturii lemnului" (Ioan Damaschin, Despre imaginile sacre, 3, 89).
Să primim iarăşi cuvintele acestui Părinte al Bisericii:
"Cu adevărat, fiecare acţiune şi fiecare lucrare miraculoasă a lui Cristos este foarte mare, divină şi minunată, dar cel mai minunat lucru dintre toate este venerabila sa cruce. Căci prin nimic altceva decât crucea Domnului nostru Isus Cristos moartea a fost înăbuşită, păcatul primilor noştri părinţi a fost ispăşit, iadul a fost despuiat, învierea ne-a fost dăruită [...]. Toate lucrurile s-au săvârşit prin cruce. [...]. Aşadar, lemnul pe care Cristos s-a adus jertfă pentru noi, cuiele, suliţa, veşmintele şi sfintele sale locuinţe trebuie venerate ca fiind cu adevărat venerabile şi sfinţite prin contactul cu sfântul său trup şi sânge [...]. De asemenea, venerăm figura crucii preţioase, chiar dacă este făcută din alt material, onorând nu materialul (Doamne fereşte!), ci figura ca simbol al lui Cristos [...]. Materialul din care este făcută figura crucii, chiar dacă este aur sau pietre preţioase, nu trebuie venerat. Şi astfel ne prosternăm înaintea tuturor lucrurilor consacrate lui Dumnezeu, îndreptându-ne veneraţia către El" (Ioan Damaschin, Credinţa ortodoxă IV,11).
Venerarea Crucii ne educă astfel la o spiritualitate concretă, făcută din credinţă întrupată: nu o abstracţiune, ci un mod de a înfrunta viaţa cu privirea aţintită spre Cel Răstignit, recunoscând în fiecare trudă posibilitatea unei întâlniri răscumpărătoare.
Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Dicasterul autorizează Excelenţa Voastră să redacteze Decretul corespunzător şi să declare că fenomenul presupuselor apariţii care au avut loc la Dozulé trebuie considerat, în manieră definitivă, nesupranatural, cu toate consecinţele pe care le implică această determinare.
Reînnoind încrederea în prudenta Voastră îndrumare pastorală, acest Dicaster doreşte să încurajeze o cateheză clară şi pozitivă asupra misterului Crucii, care să-i ajute pe credincioşi să recunoască faptul că revelaţia definitivă a fost deja realizată în Cristos şi că orice altă experienţă spirituală trebuie evaluată în lumina Evangheliei, a Tradiţiei şi a Magisteriului Bisericii.
Rugăciunea, iubirea faţă de cei suferinzi şi venerarea Crucii rămân mijloace autentice de convertire, dar nu trebuie să fie însoţite de elemente care induc confuzie sau de afirmaţii care pretind o autoritate supranaturală fără discernământul eclezial.
Comunicându-vă cele de sus, vă rog, Excelenţă, să primiţi cele mai cordiale salutări ale mele.
Card. Víctor Manuel Fernández
prefect
Ex Audientia diei 03-11-2025
Leo PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
