Crucea este cuvântul prin care Dumnezeu a răspuns răului din lume (Papa Francisc).
Evanghelia de astăzi ne spune că, după înmulţirea pâinilor şi peştilor şi după săturarea mulţimilor în pustiu, prin care Isus a arătat că el este "noul profet promis" (cf. Dt 18,15), Isus i-a adus pe ucenicii săi la Cezareea lui Filip, şi acolo i-a întrebat: cine zice lumea că este el şi cine zic ei că este el.
Şi este interesant de observat că lumea orbită de satana şi de păcat, deşi era vindecată de Isus, deşi era săturată de Isus în pustiu cu peşte şi pâini înmulţite, deşi era învăţată prin cuvinte divine de către Isus, ea totuşi vedea în Isus numai un om şi numai un profet de odinioară, dar nu vedea în el pe Fiul lui Dumnezeu făcut om din dragoste pentru ei, nu vedea pe Mântuitorul venit din cer ca să-i salveze. De aceea, pe Isus nu l-au mulţumit toate aceste răspunsuri pe care le-au dat oamenii: "Ioan Botezătorul, Ilie sau unul din profeţi". Isus era Fiul lui Dumnezeu. Isus era Mesia. Isus era singura lumină adevărată care nu se stinge niciodată. Isus era mântuitorul promis şi trimis de Tatăl în lume, prin puterea Duhului Sfânt. Asta voia Isus să audă el de la oameni şi de asta voia el să-i convingă pe oameni şi pe apostoli, ca să-i poată mântui.
De aceea, Isus, înainte de a-i întreba şi pe apostolii săi ce cred ei despre persoana şi misiunea sa, s-a rugat mai întâi Tatălui său ceresc ca el să schimbe măcar percepţia apostolilor despre persoana şi misiunea sa (cf. Lc 9,18), căci şi ei, spre bucuria diavolului şi durerea lui Isus, gândeau tot în felul lumii despre el. Atâta timp cât oamenii nu vedeau în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia, pe Mântuitorul trimis de Dumnezeu, lucrarea lui de mântuire bătea pasul pe loc, iar oamenii erau încă în întuneric, oamenii erau încă fără siguranţă şi mai ales oamenii erau încă fără mântuire.
Dar iată că Tatăl a răspuns la rugăciunea lui Isus şi a lucrat în inima şi mintea lui Petru, cel pe care el l-a ales ca să conducă grupul apostolilor şi să ducă mai departe în lume mântuirea pe care Isus o va înfăptui; căci la o nouă întrebare a lui Isus, de astă dată adresată ucenicilor săi, că cine zic ei că este el, în timp ce ceilalţi ucenici tăceau, căci gândeau încă în felul "lumii", Petru luminat de Dumnezeu, răspunde prompt şi corect: "Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu". Cuvântul "Cristos", înseamnă "Mesia", înseamnă "Unsul" cu puterea Duhului Sfânt, înseamnă cel care face ca planul lui Dumnezeu să se împlinească fără să "scârţâie", aşa cum plastic se exprimă comentatorul biblic român Nicolae Moldoveanu (1922-2007), înseamnă cel care s-a făcut "supus, ascultător şi împlinitor al voinţei de mântuire a Tatălui până la moartea pe cruce", cum ne spune sfântul apostol Paul (cf. Fil 2,8).
Această iluminare divină şi această mărturisire de credinţă a lui Petru, care acum au devenit comune şi celorlalţi apostoli, au constituit pentru Isus punctul de plecare pentru următoarea fază a misiunii sale, cea a pătimirilor, cea a crucii, cea a morţii, cea a învierii şi cea a înălţării sale, pentru mântuirea tuturor oamenilor: iudei şi păgâni, sclavi şi oameni liberi, bărbaţi şi femei (cf. Gal 3,28).
Toate aceste cuvinte şi fapte vestite astăzi de Isus erau diametral opuse concepţiei populare despre rolul şi misiunea lui Mesia. Oamenii din popor, înşelaţi de falşii profeţi şi de liderii religioşi ai momentului care vorbeau contra profeţiilor divine, care predicau şi aşteptau un Mesia războinic cu sabia scoasă gata care să-i nimicească pe toţi duşmanii lor. Dar Isus a venit să fie un Mesia mântuitor şi nu unul răzbunător, un Mesia mântuitor şi pentru evrei şi pentru popoarele păgâne, şi pentru cei buni şi pentru cei răi. Duşmanii pe care Isus a venit să-i nimicească, nu au fost şi nu vor fi niciodată oamenii, fie ei evrei, sau păgâni, ci duşmanii pe care Isus a venit să-i nimicească erau, au fost şi sunt: păcatul, diavolul, mentalitatea greşită a lumii şi moartea. Papa Francisc spunea: "Crucea este cuvântul prin care Dumnezeu a răspuns răului din lume".
Faptul că Isus a venit să moară şi să-i mântuiască pe evrei şi pe păgâni, pe buni şi pe răi, pe cei de aproape şi pe cei de departe, ne-o arată şi lecturile biblice care însoţesc evanghelia crucii de astăzi.
Astfel profetul Zaharia care ne-a vorbit în prima lectură de astăzi (cf. Zah 12,10-11;13,1), ne spune că, după ce Isus se va lăsa răstignit pe cruce, după ce îşi va da viaţa ca preţ de răscumpărare pentru cei păcătoşi, Dumnezeu îl va învia, îl va înălţa la cer şi de acolo prin el îl va trimite pe Duhul Sfânt spre umilinţa şi înţelegerea oamenilor. În ziua când Isus îşi va da viaţa pentru mântuirea tuturor oamenilor, atunci va fi deschis pentru toţi oamenii care vor veni la el cu viaţa şi cu păcatele lor, un izvor de curăţire a păcatului şi a întinării (cf. Zah 13,1).
În ziua când Isus îşi va da viaţa pentru mântuirea tuturor oamenilor, chiar în aceeaşi zi oamenii, privind spre cruce şi spre cel pe care ei l-au răstignit prin păcatele lor (cf. In 19,34), se vor întoarce la Dumnezeu şi îşi vor plânge păcatele. Îşi vor plânge păcatele, aşa cum o mamă plânge moartea întâiului ei născut (cf. Ier 31,15); îşi vor plânge păcatele aşa cum profetul Ieremia şi întreg poporul iudeu a plâns la moartea bunului lor rege Iozia (640-609), care s-a luptat cu faraonul Neco II (610-595 î.C.), pentru libertatea şi fericirea lor (cf. 2Cr 35,24-25).
În acea zi plângerea mamei care i-a murit unicul fiu şi plângere a profetului Ieremia şi a poporului evreu la moartea bunului lor rege, Iozia, va fi şi plânsul întregului Israel şi plânsul întregii omeniri luminate de Duhul Sfânt, pentru moartea ispăşitoare a lui Isus. La predica lui Petru de la Rusalii, oamenii îşi băteau pieptul şi îi întrebau pe apostoli: "Fraţilor, ce trebuie să facem?" (Fap 2,37). De la moartea şi învierea lui Isus încoace şi până la vremea sfârşitului, de la înălţarea şi trimiterea Duhului Sfânt, mulţi iudei şi mulţi păgâni îl vor cunoaşte pe Isus ca pe mântuitorul lor personal, îşi vor plânge păcatele, se vor converti şi se vor întoarce la Domnul Dumnezeu. Atunci de pe ochii fiecărui convertit şi mântuit de Isus, se va ridica vălul pe care satana l-a pus pe ochii lor prin păcat, aşa cum frumos se exprimă sfântul Paul (cf. 2Cor 3,13-16).
Psalmul responsorial de astăzi (cf. Ps 62/63,1-9) ne vorbeşte şi el de suferinţa lui Isus pentru mântuirea poporului său şi pentru mântuirea lumii întregi. În acest psalm 63, David, care fuge din faţa fiului său, Absalon, şi din faţa poporului său amăgit şi ridicat pe nedrept împotriva sa (cf. 2Sam 15,23-28; 16,2; 17,16), este imaginea şi prefigurarea lui Isus asaltat de duşmanii săi, după cum ne spune sfântul Ilarie (315-367).
Dar şi lectura a doua de astăzi preamăreşte jertfa lui Isus de la cruce pentru mântuirea lumii întregi. Dumnezeu i-a spus într-o zi patriarhului Abraham: "Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri: aşa va fi seminţia ta" (Gen 15,5). Această promisiune i-a fost făcută de Dumnezeu lui Abraham şi moştenitorului său. Iar adevăratul moştenitor al lui Abraham a fost Cristos (cf. Gal 3,16). Isus, prin jertfa sa de la cruce, a făcut ca fiii lui Dumnezeu risipiţi în lume prin păcat (cf. In 11,52), să devină creştini şi descendenţa sa numeroasă şi luminoasă în lume, ca stelele cerului (cf. Fil 2,15). "Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus" (Gal 3,26).
Într-adevăr, după moartea lui Isus, au urmat învierea şi înălţarea la cer a lui Isus, dar au urmat şi mântuirea şi înălţarea până la Dumnezeu a lumii decăzute. De atunci şi până astăzi, mulţi evrei şi păgâni au început să recunoască în Isus mort, înviat şi glorificat pe păstorul lor credincios (cf. Ps 63,2), pe moştenitorul tronului lui David, pe Fiul unic al lui Dumnezeu, pe Mântuitorul lor puternic şi să vină la el ca să primească mântuirea de la cruce. Tot de atunci, Tatăl ceresc, prin Isus, a început să-l trimită pe Duhul Sfânt cel promis, spre îndurare şi implorare (cf. Zah 12,10). Tot de atunci şi până astăzi, Tatăl ceresc, prin Isus şi prin Duhul Sfânt, a început să trimită în lume şi eliberările promise şi aşteptate: eliberarea de păcat, eliberarea de diavol, eliberarea de mentalitatea greşită a lumii şi eliberarea de moarte. Tot de atunci oamenii au început să se convertească, să-şi regrete păcatele şi purtarea lor faţă de Isus şi faţă de Dumnezeul milostivirilor, să facă pocăinţă, să vină la credinţă prin Botez şi să devină iar copii ai lui Dumnezeu. Iată ce a făcut Isus pentru lumea rea, prin jertfa sa de la Calvar, cum a deschis calea spre mântuirea veşnică pentru toţi oamenii: iudei şi păgâni, buni şi răi.
Dar, dacă evanghelia de astăzi ne-ar fi spus numai ceea ce a făcut Isus la Calvar pentru lumea decăzută, ne-ar fi spus numai o jumătate de adevăr. Dacă eu v-aş fi predicat numai despre mântuirea lui Isus de la cruce, v-aş fi predicat şi eu tot numai o jumătate de adevăr. Adevărul întreg rostit de Isus în evanghelia de astăzi cuprinde două părţi: 1. "Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie". 2. Apoi Isus le-a spus tuturor: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva" (Lc 9,22-24).
Deci, Isus ne spune astăzi tuturor oamenilor care dorim mântuirea sa de la Calvar că la crucea sa, care ne-a mântuit plenar, trebuie să unim şi crucea noastră zilnică. Deşi crucea lui Isus a fost suficientă pentru mântuirea oamenilor din toate timpurile, fără adăugarea crucii noastre lângă crucea lui, mântuirea bate pasul pe loc. De aceea Isus a aşteptat recunoaşterea crucii lui ca singurul mijloc de mântuire, pentru ca apoi el să ne poată vorbi de necesitatea crucii noastre alături de crucea lui, cruce pe care fiecare om de pe acest pământ, din mila lui Dumnezeu, a primit-o de la venirea sa pe lume.
Revin la prima lectură de astăzi, unde ni se vorbeşte despre "un izvor deschis de Dumnezeu" pentru toţi oamenii acestui pământ la Ierusalim (cf. Zah 13,1). Acest izvor este mântuirea de la Golgota, mântuirea de la crucea lui Isus, mântuire completă şi căreia nu-i lipseşte nimic, mântuire pe care Dumnezeu Tatăl, prin Isus şi Duhul Sfânt, a deschis-o în lume şi care curge continuu şi astăzi prin izvorul Botezului (cf. Gal 3,27).
Aşa cum pentru a scoate apă dintr-o fântână adâncă avem nevoie de o găleată, tot astfel pentru ca noi să putem scoate apă din "Izvorul mântuirii de la cruce" (cf. Is 12,3), avem şi noi nevoie de "o găleată", care pentru noi este "crucea de fiecare zi", cruce oferită şi ea în dar de Dumnezeu tuturor oamenilor. De aceea, nu vom întâlni pe pământ oameni care să nu poarte o cruce, adică, oameni care să nu aibă "o găleată" primită în dar de la Dumnezeu, pentru a putea scoate apă din "izvoarele mântuirii". De aceea, în privinţa apei mântuirii care izvorăşte din coasta deschisă lui Isus de pe crucea Golgotei şi curge ca un fluviu abundent în apa Botezului din Biserică şi se revarsă în Marea Moartă (cf. Ez. 37,1-14; Ioel 2,28-29), adică în marea moartă a lumii de păcat, căreia îi aduce viaţă.
Apoi, tot în privinţa "găleţii proprii", adică a crucii proprii dăruite de Dumnezeu în marea sa milostivire, spre a putea dobândi mântuirea lui, trebuie să spunem că toţi oamenii suntem egali, căci toţi oamenii suntem chemaţi la aceeaşi mântuire şi toţi oamenii suntem purtători de cruci. În privinţa "izvorului mântuirii" şi a "găleţii personale" de a scoate apa mântuirii, sfântul Paul ne spune astăzi că nu mai este nici o deosebire între oameni, căci: nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie; toţi suntem una în Cristos; toţi suntem prin Cristos descendenţa lui Abraham şi moştenitori ai mântuirii după promisiune (cf. Gal 3,28-29).
Acum şi câteva întrebări pentru unul fiecare dintre noi: Cine este Isus pentru noi? Ne place sau nu mântuirea lui? Cum privim crucea personală şi zilnică pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu?
Dacă Isus nu este pentru noi decât un simplu om; dacă mântuirea adusă de el nu ne interesează crezând că am găsit noi una mai bună; dacă crucea zilnică nu este privită ca "o găleată" de scos apa gratuită a mântuirii; dacă îl urmăm pe Isus numai pentru unele ajutoare pământeşti trecătoare, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre oameni (cf. 1Cor 15,19), atunci ne-am făcut singuri "anatema", prin respingerea iubirii lui Dumnezeu, descoperită nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. 1Cor 16,22).
Însă dacă pentru noi Isus este Fiul lui Dumnezeu mântuitorul nostru; dacă primim zi de zi mântuirea lui de la cruce, prin cuvânt şi euharistie şi o manifestăm prin fapte de iubire; dacă privim crucea zilnică ca pe o "găleată de scos apa mântuirii", dacă renunţăm la noi înşine şi ne luăm crucea dată de Dumnezeu şi o unim cu crucea lui Isus, dacă fugim de orice păcat ca de o nouă răstignire a lui Isus (cf. Evr 6,6), atunci mântuirea este a noastră, atunci paradisul şi viaţa veşnică sunt ale noastre, atunci strigătul de bucurie al miresei din Apocalips, este şi strigătul nostru: "Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20)!
Să nu uităm că aşa cum nu este soldat fără armă, student fără cărţi şi studiu, meşter fără instrumente de lucru, tot astfel nu este nici creştin fără cruce. A ne plânge de cruce înseamnă a refuza mântuirea.
Astăzi trebuie să ştim că adeziunea noastră la Cristos se măsoară prin disponibilitatea de a accepta şi purta crucea noastră împreună cu el, cruce care aici pe pământ se arată prin: neajunsuri, neplăceri, mici incidente, neînţelegeri, jertfe, uitarea de sine, o muncă prestată în folosul altora şi poate neluată în consideraţie. Creştinul nu este un erou lucrurilor măreţe în felul lumii, ci creştinul este umilul purtător al unei cruci zilnice, cruce compusă din multe lucruri mici, care nu totdeauna sunt plăcute.
Iată câteva cuvinte ale sfinţilor despre cruce:
Venerabilul Fulton J. Sheen (1875-1979): "Nu uitaţi că există doar două filozofii de viaţă: prima e cea a crucii, care începe cu renunţarea şi se termină cu petrecerea veşnică, iar a doua e cea a satanei, care începe cu petrecerea de aici şi se termină cu chinurile veşnice".
Sfânta Roza de Lima (1586-1617): "În afară de cruce, nu există altă scară care să ne ducă în paradis".
Sfânta Tereza de Avila (1515-1582): "Dacă eşti dispus să porţi doar crucile a căror motivaţie o înţelegi, atunci perfecţiunea nu este pentru tine".
Pr. Ioan Lungu
