Prelegerea inaugurală a cardinalului secretar de stat, Pietro Parolin la întâlnirea internațională în desfășurare la Universitatea pontificală Gregoriana
Publicăm prelegerea inaugurală rostită de cardinalul secretar de stat Pietro Parolin miercuri dimineață, 28 octombrie 2026, la Întâlnirea internațională de studii cu tema „Sfântul Scaun și sistemele totalitare în secolul al XX-lea. Noi priviri și perspective de cercetare”, care se desfășoară la Universitatea pontificală Gregoriană până joi.
Când Papa Pius al XI-lea, în anii 1920, a caracterizat lumea timpului său, a dat o evaluare destul de sumbră, văzând-o marcată de o profundă criză morală, economică și politică, de nemulțumirea generală și barbarizarea societății, mascată verbal de sloganuri despre progres. Pontiful a identificat cauzele în secularism, în acea „ciumă a epocii noastre”, care alungase religia din sfera publică, nu-l mai respecta pe Dumnezeu drept centru și autoritate supremă a istoriei și l-a înlocuit cu omul, ridicat la rang de izvor al adevărului și al legii, ștergând astfel distincția obiectivă dintre bine și rău și deschizând calea unor considerații egoiste și utilitare, precum și ideologiilor materialiste[1].
În spatele secularismului, alimentat de ruinele materiale și devastarea morală cauzate de Primul Război Mondial, de profundele divergențe și opoziții politice, ideologice și sociale care chinuiau continentul care semnase tratatele de încheiere a războiului, dar nu găsise pacea adevărată, prin propaganda de masă, prin slăbirea comunităților umane naturale și, intelectual, prin unirea radicalismului moralist derivat din moștenirea lui Rousseau cu gnosticismul hegelian[2], regimuri totalitare își făceau deja simțită prezența, promițând realizarea unei utopii sociale în această lume. Din această afirmație, ele au derivat dreptul și obligația de a stăpâni complet omenirea și de a transforma total societatea. Prin ridicarea clasei sociale, a rasei sau a statului pe altar, în locul lui Dumnezeu, ele și-au sfințit conceptele ideologice și au dat naștere religiilor politice, cu propriile lor „liturgii”, profeți, martiri și norme etice care dizolvau persoana umană în colectivul atotcuprinzător, o privau de demnitatea umană și îi limitau libertatea etică la obligația de a acționa în armonie cu interesul colectiv predefinit istoric. Așa cum a afirmat liderul Revoluției bolșevice, Vladimir Ilici Lenin, la cel de-al III-lea Congres Panrus al Komsomolului, din 2 octombrie 1920: „Moralitatea noastră este pe deplin subordonată luptei de clasă a proletariatului”. Un astfel de sistem nu tolera disidențe: oricine nu era de acord cu „binele comun” predefinit ideologic trebuia constrâns, iar violența devenea un fenomen inerent.
Aceste ideologii pseudo-religioase, indiferent dacă erau „grupate în jurul revoluției sociale”, precum comunismul, sau erau „obsedate de superstiția rasei și a sângelui”, precum național-socialismul, pentru a cita cuvintele cardinalului secretar de stat Eugenio Pacelli în timpul vizitei sale la Lourdes în 1935[3] erau în contradicție ireconciliabilă cu creștinismul și au declanșat, de la început, un val de persecuție împotriva Bisericii catolice.
Cu toate acestea, confruntat cu ascensiunea regimurilor totalitare în Europa, Sfântul Scaun, inițial într-o încercare de a-i proteja pe catolicii care locuiau acolo și de a garanta Bisericii un spațiu vital minim, a ales calea acțiunii concertate: în anii 1920, negocierile cu Uniunea Sovietică, ce au eșuat fără niciun rezultat în 1927, Pactele Laterane cu Italia fascistă în 1929 și, în 1933, Concordatul cu Germania nazistă, negociat rapid, dar apoi rupt sistematic de regimul național-socialist. Acestea erau relații fragile și dificile, cu parteneri subordonați unor ideologii ostile creștinismului, pe care cardinalul secretar de stat Pacelli, într-o conversație cu ambasadorul francez la Sfântul Scaun, François Charles-Roux, le-a caracterizat cu următoarele cuvinte: „Nu este vorba de o luptă politică, ci de o luptă a Weltanschauung [concepției despre lume]”[4]. Aceste ideologii aveau acum un nume: totalitarism.
După ce au epuizat toate opțiunile diplomatice, papa și cardinalul său secretar de stat nu au văzut altă alternativă decât să emită condamnări doctrinare clare, care au culminat cu „primăvara celor trei enciclice”, când, în martie 1937, Pius al XI-lea a publicat trei scrisori enciclice care condamnau național-socialismul, comunismul și regimul liberal-socialist anticatolic din Mexic. Deși aveau natură și destinatari diferiți, însuși faptul că au fost publicate practic simultan și se bazau pe declarații programatice comune a demonstrat că intenția papei depășea pozițiile specifice referitoare la contexte naționale individuale și că urmărea să interpreteze și să condamne „ereziile vremii” într-un cadru fundamental comun[5]. În pofida diversității situațiilor individuale, pontiful a exprimat clar că toate aceste abateri eretice proveneau din același materialism care, negându-l pe Dumnezeu, pretindea că aduce lumii o nouă mântuire prin mijloace umane revoluționare.
Această perspectivă de bază a fost menținută și de succesorul său Pius al XII-lea, fostul secretar de stat al papei Ratti, în prima sa scrisoare enciclică Summi pontificatus. În momentul dramatic, marcat de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, când abisul celei mai cumplite suferințe s-a deschis în fața lumii, părintele comun al catolicismului a simțit datoria să-și ridice glasul pentru a ridica ochii și inimile către Dumnezeu, Unicul, al cărui adevăr și iubire puteau lumina mințile și aprinde sufletele, cufundate în această eroare, furtună și pierdere a omenirii. conform spiritului creștin. Mesajul crucial al enciclicei s-a deschis cu o observație, care a atins esența problemei: „La începutul drumului, care duce la nevoia spirituală și morală a vremurilor prezente, stau eforturile nefaste ale multora de a-l detrona pe Cristos, detașarea de legea adevărului, pe care a anunțat-o, de legea iubirii, care este suflarea vitală a împărăției sale”. Oricât de crucial ar fi fost, așadar, rolul nefast al unui dictator din secolul al XX-lea, rădăcina cea mai profundă și finală a conflictului s-a aflat mai adânc, în desprinderea societății de învățătura lui Cristos, care dăduse odinioară coeziune spirituală Europei, în uitarea dreptului natural și în respingerea unei norme a moralității universale, care dezlănțuise „moralitatea universală”, care dezlănțuind „mult lăudata secularizare a societății”, l-a îndepărtat pe om, familia și statul de Dumnezeu, ducându-i la „un păgânism corupt și corupător”: „Când l-au răstignit pe Isus s-a făcut întuneric”. În consecință, numai întoarcerea la Dumnezeu și la ordinea bazată pe valori creștine ar putea readuce omenirea chinuită la tranquillitas ordinis, la pacea adevărată bazată pe dreptate și pe echitate.
După ce toate încercările de a media pacea între părțile adverse au eșuat, Pius al XII-lea a ales o altă cale pentru a conduce turma lui Cristos printre stâncile războiului: asistența spirituală din partea Tatălui comun către cei suferinzi, legată în special de profunda sa devoțiune mariană; diplomația caritabilă fără precedent, care, printr-o rețea densă de organizații și structuri ecleziastice universale, i-a ajutat pe cei persecutați și nevoiași din toate categoriile; și dezvoltarea unei viziuni programatice pentru perioada postbelică, care să garanteze o pace dreaptă și durabilă, ancorată în inspirația creștină și bazată pe solidaritatea internațională și respectul pentru demnitatea și drepturile naturale ale oamenilor și națiunilor, inclusiv ale celor mici și învinse: Opus iustitiae pax. În același timp, prin intrigile subtile ale diplomației, a căutat să intervină acolo unde diplomații săi erau încă bineveniți și, cu discursuri publice, în special celebrele sale mesaje radio de Crăciun, s-a adresat poporului (catolic și necatolic deopotrivă) pentru a-i oferi o îndrumare morală și pentru a condamna, în mod clar, dar în același timp într-un mod care să nu declanșeze o persecuție mai mare sau să închidă posibilitatea ajutorului caritabil, crimele de nedescris ale războiului total, în primul rând Shoah-ul.
Pe măsură ce Al Doilea Război Mondial se apropia de sfârșit, un nou pericol se profila la orizont pentru Biserica Catolică: expansiunea comunismului, care se instalase în Europa Centrală și de Est ca urmare a războiului și exercita, de asemenea, o puternică influență socială în unele părți ale Europei Occidentale, în special în Italia și în Franța.
Anticomunismul ferm al papei și contaminarea istoriografiei postbelice cu discursul politic și ideologic au dus la faptul că mulți istorici îl consideră pe papa ca fiind fanatic intransigent, incapabil să depășească fixațiile ideologice în favoarea pragmatismului politic și, prin urmare, coresponsabil pentru radicalizarea Războiului Rece. Realitatea istorică, reconstituită grație documentației Vaticanului despre pontificat, pusă recent la dispoziția cercetătorilor, oferă o imagine mult mai complexă și nuanțată. Prezintă un papă care, în pofida respingerii sale clare a comunismului și a oricărui compromis ideologic cu acesta, ca un diplomat iscusit cu o vastă experiență în diplomația pragmatică a Vaticanului și ca Părinte comun al catolicilor, chiar și în fața acestui sistem totalitar, a simțit datoria morală de a ajuta turma încredințată lui prin toate mijloacele legitime, fie ele caritabile, spirituale sau diplomatice. De asemenea, nu a fost împotriva negocierilor și a posibilității unui acord cu „democrațiile populare”, cu condiția ca acestea să ofere garanții concrete pentru libertățile religioase și civile. Dilema fundamentală a diplomației Vaticanului în această perioadă a fost găsirea echilibrului potrivit între apărarea a ceea ce considera adevărul absolut și gestionarea unor dinamici politice concrete, menite să aline suferința catolicilor persecutați și să promoveze o rezolvare pașnică a conflictului[6].
Atâta vreme cât a existat speranța unui modus vivendi practicabil și eficient, diplomația pontificală, așa cum făcuse în perioada dintre cele două războaie cu regimurile ostile ale vremii, a încercat să negocieze cu Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, chiar cu prețul unor concesii. Însă, atunci când regimurile comuniste au întrerupt orice dialog și au lansat o ofensivă anti-catolică flagrantă, Sfântul Scaun a recunoscut intenția clară de a distruge Biserica și a ajuns la concluzia că persecuția nu poate fi oprită cu eforturi diplomatice. Drept urmare, pragmatismul diplomatic a fost din nou înlocuit de rezistența principială.
Despărțirea a apărut în 1949; cei mai relevanți catalizatori ai săi au fost condamnarea cardinalului József Mindszenty în Ungaria și lansarea „Acțiunii Catolice” schismatice în Cehoslovacia.
Ca răspuns la escaladarea persecuției comuniste și la răspândirea concomitentă a ideilor comuniste în Occident – în special în Italia și în Franța – Sfântul Scaun a adoptat o strategie menită să stabilească granițe clare între catolicism și marxism. Această strategie a inclus condamnarea oricărei colaborări intenționate cu ideologia sau sistemele politice comuniste printr-o serie de decrete de excomunicare emise între 1949 și 1951. În plus, aceasta a urmărit mobilizarea conștiințelor și promovarea solidarității spirituale și concrete cu Biserica tăcută, care își putea exprima mesajul numai prin suferință și mărturie.
În acest context, se oferă o altă reflecție – și o corecție – istoriografică. Unele istoriografii tind să interpreteze anticomunismul lui Pius al XII-lea în același mod ca și anticomunismul lui Harry Truman sau Dwight Eisenhower, sau așa cum l-au interpretat liderii comuniști în apogeul Războiului Rece: adică, o doctrină politică a unui actor politic într-un conflict politic. Cu toate acestea, această interpretare ignoră faptul că anticomunismul lui Pius al XII-lea a fost, în realitate, o viziune în primul rând pastorală și teologică a autorității supreme a Bisericii, în ceea ce pontiful percepea ca o luptă spirituală escatologică între creștinism și comunism. „A fi cu Cristos sau împotriva lui Cristos: aceasta este întreaga chestiune”, a afirmat Pius al XII-lea în mesajul său radiofonic de Crăciun din 1947.
Două consecințe fundamentale au decurs din aceasta:
1. Pius al XII-lea, care vedea comunismul ca pe o amenințare mortală la adresa civilizației creștine, nu a interpretat confruntarea cu această amenințare conform logicii Războiului Rece, ca pe o ciocnire între blocuri opuse, ci ca pe o luptă, în primul rând spirituală, împotriva unui rău aflat în contradicție cu legea divină și naturală, parte a forțelor răului care intenționează să-l răstoarne pe Cristos și Biserica sa. Lupta împotriva unui astfel de adversar nu se putea limita la „apărarea libertății lipsite de conținut”[7] și nici nu putea susține ambițiile politice ale puterilor occidentale, ci trebuia să se angajeze în construirea unei societăți bazate pe principii creștine și pe legea naturală;
2. Principalele „arme” ale acestui conflict au fost în primul rând spirituale: mobilizarea conștiințelor, centrate pe rugăciune și mărturie. Amintind actul prin care în 1942, la a 25-a aniversare a aparițiilor de la Fatima, consacrase „întreaga lume Inimii Neprihănite a Fecioarei Născătoare de Dumnezeu”, pontiful a consacrat „toate popoarele Rusiei” aceleiași Inimi Neprihănite.
Chiar și în anii 1950, de îndată ce situația internațională părea să se clarifice, Pius al XII-lea nu a ezitat să reia canalele diplomatice în încercarea de a explora contactele cu Orientul, continuând în același timp să ceară, ca preliminarul esențial, abandonarea persecuției religioase și respectarea adevărului. Durele represiuni ale revoltelor din Polonia și mai ales din Ungaria din 1956 l-a convins însă că reconcilierea cu regimurile comuniste era imposibilă.
Noutatea „dialogului” cu țările est-europene în climatul dur al Războiului Rece a reprezentat, fără îndoială, unul dintre cele mai complexe aspecte ale activității diplomatice a Sfântului Scaun în timpul pontificatelor lui Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea.
Ideea de a căuta un „contact inițial” cu țările est-europene a apărut în contextul istoric și politic schimbat, rezultat al atenuării tensiunilor care au început să apară în relațiile dintre cele două blocuri în anii 1960. De asemenea, a reflectat parțial convingerea Papei Paul al VI-lea că Biserica catolică putea juca un rol în acele momente politice, reprezentând efectiv o „forță morală” pe scena internațională, autonomă și independentă de logica blocurilor, al cărei obiectiv, recunoscut în unanimitate de comunitatea internațională, era promovarea păcii, dreptății și respectului pentru demnitatea și drepturile omului.
Atât Ioan al XXIII-lea, inițial, cât și mai ales Paul al VI-lea, ulterior, au considerat oportun ca Sfântul Scaun, în contextul istoric al vremii, să inițieze un proces menit să promoveze dialogul și destinderea. Scopul principal era de a asigura Bisericii catolice, prezentă în acea parte a Europei, o mai mare libertate de viață și de acțiune, știind că acele regimuri politice, dominate de ideologia de fier a comunismului, vor dăinui mult timp. Ceea ce l-a împins pe papa în această direcție au fost în primul rând condițiile triste și tragice în care atât de mulți catolici erau forțați să trăiască dincolo de Cortina de Fier. Viețile lor au fost marcate dureros de două decenii de persecuții brutale.
Obiectivul principal al ceea ce a fost numită „Ostpolitik Vaticană” a fost în primul rând religios, nu politic, deși realizarea sa trebuia urmărită cu instrumentele tradiționale ale politicii și diplomației. Strategia Vaticanului a fost dictată de motive pastorale, și anume, nevoia de a ajuta acele Biserici să evite să cedeze represiunii implementate de guvernele așa-numitelor „democrații populare”. Dezghețul și trecerea de la Războiul Rece la destindere, pe de o parte, și noua direcție inaugurată de Conciliul al II-lea din Vatican, pe de altă parte, au oferit cadrul contactelor dintre Sfântul Scaun și blocul comunist, fără a implica vreodată direct Moscova. Este bine cunoscut faptul că marele arhitect al acestui dialog a fost cardinalul Agostino Casaroli, care a relatat această experiență unică în cunoscuta carte, Il martirio della pazienza (Martiriul răbdării).
Dilema era să reziste sau să negocieze. Cu riscurile și costurile pe care fiecare opțiune le-ar implica, Paul al VI-lea era în mod dureros conștient de toate acestea. Pe 12 septembrie 1965, la un an după primul acord semnat la Budapesta de Casaroli, pontiful a vizitat Catacombele Domitillei, un loc simbolic al primilor martiri creștini, exprimând cuvinte emoționante pentru „acele părți ale Bisericii care încă trăiesc astăzi în catacombe”, acea „Biserică ce astăzi se luptă, suferă și abia supraviețuiește în țări cu regimuri atee și totalitare”. Dar apoi a adăugat: „Sfântul Scaun se abține să-și ridice vocea legitimă de protest și deplorare mai frecvent și mai vehement, nu pentru că ignoră sau neglijează realitatea lucrurilor, ci dintr-o considerație atentă a răbdării creștine și pentru a nu provoca rele și mai mari”.
Multă vreme, Paul al VI-lea și Ostpolitik a sa au fost subiectul a două evaluări opuse, de condamnare și de exaltare. O parte a episcopatului, mai ales la acea vreme, a privit acest parcurs cu nedumerire, nereușind să înțeleagă pe deplin cum politica orientală a Sfântului Scaun ar contribui semnificativ la destinderea la nivel internațional, inclusiv sprijinul acordat procesului de la Helsinki, care s-a dovedit fundamental în depășirea diviziunii continentului. În pofida succesului său limitat, istoriografia a considerat în unanimitate această alegere drept cea corectă.
Nici măcar Ioan Paul al II-lea, papa care a adus „căderea Zidului Berlinului”, nu a suspendat negocierile cu Europa de Est. Cu toate acestea, convins de slăbiciunea regimurilor comuniste, el nu le-a considerat nici singura, nici principala „carte în joc”. În schimb, și-a concentrat energiile pe mobilizarea conștiințelor creștine, pe consolidarea identității istorice și culturale a popoarelor europene, ancorate în creștinism, și pe reînnoirea unității continentului, care avea nevoie să respire din nou cu ambii plămâni. Această mobilizare a contribuit semnificativ la declinul regimurilor comuniste.
Totuși, la fel ca predecesorii săi, Ioan Paul al II-lea nu a văzut scopul eforturilor sale numai în căderea comunismului și restaurarea unei libertăți „goale de conținut”, pentru a-l cita încă o dată pe Pius al XII-lea, ci mai degrabă în recreștinarea popoarelor europene. Această speranță, însă, a fost dezamăgită.
Regimurile istorice, considerate în mod obișnuit „totalitare”, sunt acum de domeniul trecutului. Nu și fenomenul în sine, care provine din ispita umană de a vrea să „fie ca Dumnezeu”, de a controla modul de viață și de gândire al omenirii și de a-i impune propriile convingeri ideologice. Papa Leon al XIV-lea dezvăluie clar acest lucru și în scrisoarea sa enciclică Magnifica humanitas, în care avertizează asupra dovezilor că libertatea și democrația nu trăiesc „numai prin reguli și proceduri” și, prin urmare, nu sunt reduse la forme goale, pentru a reveni la Papa Pacelli, ci trăiesc printr-un „raport loial cu faptele și o orientare autentică spre binele indivizilor și al corpului social” și, prin urmare, prin fidelitatea față de adevăr:
„Dezinteresul față de adevăr duce lent, dar inexorabil, la o alunecare spre totalitarism, pentru care, așa cum scria filozofa Hannah Arendt, subiecții ideali nu sunt atât cei convinși ideologic, cât «oamenii pentru care distincția dintre fapt și ficțiune (adică realitatea experienței) și distincția dintre adevărat și fals (adică canoanele gândirii) nu mai există»”[8].
(După L’Osservatore Romano, 28 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
[1] Pius al XI-lea, Scrisoarea enciclică Quas primas, în: „Enchiridion delle encicliche, vol. 5, Pio XI (1922-1939)”, Bologna 1995, pag. 158-193; cf. Pius al XI-lea, Scrisoarea enciclică Ubi arcano Dei, în ibidem, pag. 10-61.
[2] Cf. Eric Voegelin, Die politischen Religionen, editat de Peter J. Opitz, München 1993.
[3] Pius al XII-lea, Discours et panégyriques (1931-1938), Paris 1939, pag. 228-229.
[4] ASRS, AA.EE.SS., Stati Ecclesiastici, pos. 430b, fasc. 364, Pacelli în colocviu cu François Charles-Roux, 28 ianuarie 1937.
[5] Thomas Brechenmacher, Der Heilige Stuhl und die totalitären Ideologien. Die März-Enzykliken 1937 und ihr innerer Zusammenhang, în „Zur Debatte”, 3 (2012), pag. 39-44.
[6] Emilia Hrabovec, „To Recommend Courage or Tolerate the Inevitable?” The Holy See and the Catholic Church in the Face of the Communist Regimes in East Central Europe between the Cold War and the Détente, în „Churches and Religious Associations behind the Iron Curtain. From the Hungarian Revolution to the Prague Spring (1956-1968)”, editat de BEÁTA KATREBOVÁ BLEHOVÁ, Münster 2026, pag. 11-39.
[7] Pius al XII-lea, Radio-mesaj adresat întregii lumi cu ocazia Crăciunului, 24 decembrie 1955, online: https://www.vatican.va/content/pius-xii/it/speeches/1955/documents/hf_p-xii_spe_19551224_cuore-aperto.html
[8] Leon al XIV-lea, Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas despre ocrotirea persoanei umane în timpul inteligenţei artificiale, online: https://www.vatican.va/content/leo-xiv/it/encyclicals/documents/20260515-magnifica-humanitas.html.
