Scrisoarea papei pentru cel de-al XVI-lea centenar al morţii sfântului Ioan Gură de Aur

Publicăm în continuare scrisoarea pe care Benedict al XVI-lea a adresat-o episcopilor şi tuturor credincioşilor cu ocazia celui de-al XVI-lea centenar al morţii sfântului Ioan Gură de Aur, episcop şi învăţător al Bisericii.

Scrisoarea a fost dată publicităţii joi dimineaţa la deschiderea Întâlnirii Internaţionale "Chrysostomika II", care are loc la Institutul Patristic "Augustinianum" între 9 şi 10 noiembrie 2007.

Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie, iubiţi fraţi şi surori în Cristos!

1. Introducere

Anul acesta este a şaisprezecelea centenar al morţii sfântului Ioan Gură de Aur, mare părinte al Bisericii la care privesc cu veneraţie creştinii din toate timpurile. În Biserica antică Ioan Gură de Aur se remarcă prin faptul că a promovat acea "rodnică întâlnire dintre mesajul creştini şi cultura elenă" care " a avut un impact durabil asupra Bisericilor din Orient şi din Occident"¹. Atât viaţa cât şi magisteriul doctrinar al sfântului episcop şi învăţător răsună în toate secolele şi trezeşte şi astăzi admiraţia universală. Pontifii romani au recunoscut mereu în el o vie sursă de înţelepciune pentru Biserică şi atenţia lor faţă de magisteriul său s-a ascuţit ulterior în decursul ultimului secol. În urmă cu o sută de ani, sfântul Pius al X-lea a comemorat al cincisprezecelea centenar al morţii sfântului Ioan invitând Biserica să imite virtuţile sale². Papa Pius al XII-la a scos în evidenţă marea valoare a contribuţiei pe care sfântul Ioan a adus-o istoriei interpretării Sfintelor Scripturi cu teoria "condescendenţei", adică a "synkatábasis". Prin intermediul ei, Ioan Gură de Aur a recunoscut că "cuvintele lui Dumnezeu, exprimate cu limbă umană, s-au făcut asemănătoare limbajului uman"³. Conciliul al II-lea din Vatican a încorporat această observaţie în constituţia dogmatică Dei verbum despre revelaţia divină⁴. Fericitul Ioan al XXIII-lea a subliniat înţelegerea profundă pe care Ioan Gură de Aur o are despre legătura intimă dintre liturgia euharistică şi grija faţă de Biserica Universală⁵. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea a revelat modul în care el "a tratat, cu un limbaj aşa de elevat şi cu o pietate aşa de subtilă, misterul euharistic"⁶. Vreau să amintesc gestul solemn cu care mult iubitul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, în noiembrie 2004 a încredinţat relicve importante ale sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Grigore Nazianzenul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Pontiful a observat că acel gest era într-adevăr pentru Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe "o ocazie binecuvântată pentru a purifica memoriile noastre rănite, pentru a întări drumul nostru de reconciliere"⁷. Eu însumi, în timpul călătoriei apostolice în Turcia, chiar în catedrala Patriarhiei de Constantinopol, am avut ocazia să-i amintesc "pe iluştrii sfinţi şi păstori care au vegheat asupra scaunului din Constantinopol, între care sfântul Grigore din Nazianz şi sfântul Ioan Gură de Aur, pe care şi Occidentul îi venerează ca învăţători ai Bisericii... Într-adevăr, ei sunt vrednici mijlocitori pentru noi în faţa Domnului"⁸. De aceea sunt fericit că această circumstanţă a celui de-al XVI-lea centenar al morţii sfântului Ioan îmi oferă oportunitatea de a reevoca figura sa luminoasă şi de a o repropune Bisericii Universale pentru edificarea comună.

2. Viaţa şi slujirea sfântului Ioan

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia Siriei la jumătatea secolului al patrulea. A fost instruit în artele liberale conform practicii tradiţionale din tipurile sale şi s-a dovedit deosebit de înzestrat în arta discursului public. În timpul studiilor sale, în timp ce era încă tânăr, a cerut Botezul şi a primit invitaţia episcopului său, Meleţiu, să exercite slujirea de lector în Biserica locală⁹. În acea perioadă credincioşii erau tulburaţi de dificultatea de a găsi un mod adecvat pentru a exprima divinitatea lui Cristos. Ioan se aliniase cu acei credincioşi ortodocşi care, în sintonie cu Conciliul Ecumenic din Niceea, mărturiseau divinitatea deplină a lui Cristos, deşi făcând aşa atât el însuşi cât şi ceilalţi credincioşi nu întâlneau la Antiohia favoarea guvernului imperial¹⁰. După Botez, Ioan a îmbrăţişat viaţa ascetică. Prin influenţa învăţătorului său Diodor din Tars, a decis să rămână celibatar pentru toată viaţa şi s-a dedicat rugăciunii, postului riguros şi studiului Sfintei Scripturi¹¹. Îndepărtându-se de Antiohia, timp de şase ani a trăit viaţă ascetică în pustiul Siriei şi a început să scrie tratate de viaţă spirituală¹². După aceea, s-a întors la Antiohia unde, încă o dată, a slujit ca lector Biserica şi, mai târziu, timp de cinci ani, ca diacon. În anul 386, chemat la preoţie de Flavian, episcop de Antiohia, a adăugat şi slujirea predicării cuvântului lui Dumnezeu la aceea a rugăciunii şi a activităţii literare¹³. În cei doisprezece ani de slujire preoţească în Biserica din Antiohia, Ioan s-a remarcat mult prin capacitatea sa de a interpreta Sfintele Scripturi într-un mod comprehensibil pentru credincioşi. În predica sa el se străduia cu fervoare pentru a întări unitatea Bisericii revigorând în ascultătorii săi identitatea creştină, într-un moment istoric în care ea era ameninţată atât din interior cât şi din exterior. Pe bună dreptate, el intuia că unitatea dintre creştini depinde mai ales de o adevărată înţelegere a misterului central al credinţei Bisericii, acela al Preasfintei Treimi şi al Întrupării Cuvântului divin. Totuşi, conştient de dificultatea acestor mister, Ioan punea mare angajare în a face învăţătura Bisericii accesibilă persoanelor simple din adunarea sa, atât la Antiohia cât şi la Constantinopol, mai târziu¹⁴. Şi nu se ferea să se adreseze şi celor care erau în dezacord cu el, preferând să folosească faţă de ei mai degrabă răbdarea decât agresivitatea, deoarece credea că pentru a învinge o eroare teologică "nimic nu este mai eficace decât moderaţia şi gentileţea"¹⁵.

Credinţa robustă a lui Ioan şi abilitatea lui de a predica i-au dat posibilitatea de a-i împăciui pe antioheni atunci când, la începuturile preoţiei sale, împăratul a mărit presiunea fiscală asupra oraşului provocând o răscoală în timpul căreia câteva monumente publice au fost distruse. După răscoală oamenii, temându-se de furia împăratului, s-au adunat în biserică, doritori să asculte de la Ioan cuvinte de speranţă creştină şi de mângâiere: "Dacă nu vă vom mângâia noi, unde veţi putea găsi mângâiere?", le-a spus el¹⁶. În predicile sale din timpul Postului Mare din acel an, Ioan a trecut în revistă evenimentele legate de insurecţie şi le-a amintit ascultătorilor săi atitudinile care trebuie să caracterizeze angajarea civică a creştinilor¹⁷, îndeosebi respingerea mijloacelor violente în promovarea schimbărilor politice şi sociale¹⁸. În această perspectivă îi îndemna pe credincioşii bogaţi să practice caritatea faţă de cei săraci, pentru a construi o cetate mai justă şi, în acelaşi timp, recomanda ca aceia care sunt mai instruiţi să accepte să fie învăţători şi ca toţi creştinii să se adune în biserici pentru a învăţa să poarte poverile unii pentru alţii¹⁹. Când trebuia ştia şi să-i consoleze pe ascultătorii săi revigorându-le speranţa şi încurajându-i să aibă încredere în Dumnezeu, atât pentru mântuirea temporală cât şi pentru cea veşnică²⁰, de vreme ce "încercarea aduce răbdare, răbdarea virtute, virtutea speranţă" (Rom 5,3-4)²¹.

După ce a slujit Biserica antiohiană ca preot şi predicator timp de doisprezece ani, Ioan a fost consacrat episcop de Constantinopol în anul 398 şi aici a rămas timp de cinci ani şi jumătate. În acea funcţie, el s-a ocupat de reformarea clerului, îndemnându-i pe preoţi, atât prin cuvinte cât şi prin exemplu, să trăiască în conformitate cu evanghelia²². I-a susţinut pe monahii care trăiau în oraş şi s-a îngrijit de necesităţile lor materiale, dar a încercat să reformeze şi viaţa lor, subliniind că ei şi-au propus să se dedice exclusiv rugăciunii şi unei vieţi retrase²³. Atent să fugă de orice ostentaţie de lux şi să adopte, deşi episcop al unei capitale a imperiului, un stil modest de viaţă, a fost foarte generos în a da de pomană celor săraci. Ioan se dedica predicii în fiecare duminică şi în sărbătorile principale. Era foarte atent să facă în aşa fel încât aplauzele, primite adesea pentru predica sa, să nu-l inducă să piardă aspectul aspru al evangheliei pe care o predica. De aceea, uneori se plângea că prea des adunarea care aplauda omiliile sale îi ignora îndemnurile de a trăi în mod autentic viaţa creştină²⁴. A fost neobosit în denunţarea contrastului care exista în oraş între risipa extravagantă a bogaţilor şi lipsurile săracilor şi, în acelaşi timp, în a le sugera bogaţilor să-i primească în casele lor pe cei fără adăpost²⁵. El îl vedea pe Cristos în cel sărac; de aceea îi invita pe ascultătorii săi să facă la fel şi să acţioneze în consecinţă²⁶. Aşa de persistentă a fost apărarea săracului şi reproşul faţă de cel care era prea bogat încât a trezit neplăcerea şi chiar ostilitatea împotriva lui din partea unor bogaţi şi a celor care deţineau puterea publică în oraş²⁷.

Între episcopii din timpul său Ioan a fost extraordinar prin zelul misionar; el a trimis misionari să răspândească evanghelia printre cei care încă nu o auziseră²⁸. A construit spitale pentru îngrijirea bolnavilor²⁹. Predicând la Constantinopol despre Scrisoarea către Evrei, a afirmat că asistenţa materială a Bisericii trebuie să se extindă la toţi cei nevoiaşi, fără a ţine cont de crezul religios: "Cel nevoiaş îi aparţine lui Dumnezeu, chiar dacă e păgân sau evreu. Chiar dacă nu crede, este vrednic de ajutor"³⁰.

Rolul de episcop în capitala imperiului din Orient îi impunea lui Ioan să medieze relaţiile delicate dintre Biserică şi curtea imperială. El s-a fost adesea obiect de ostilitate din partea multor oficiali imperiali, uneori din cauza fermităţii sale în a critica luxul excesiv de care ei se înconjurau. În acelaşi timp, poziţia sa de arhiepiscop mitropolit de Constantinopol îl punea în situaţia dificilă şi delicată de a trebui să negocieze o serie de chestiuni ecleziale care implicau alţi episcopi şi alte sedii. Ca urmare a intrigilor puse la cale împotriva lui de opozanţi puternici, atât ecleziastici cât şi imperiali, de două ori a fost condamnat la exil de împărat. A murit la 14 septembrie în urmă cu 1600 de ani, la Comana din Pont în timpul călătoriei spre ţinta finală a celui de-al doilea exil al său, departe de iubita sa turmă din Constantinopol.

3. Magisteriul sfântului Ioan

Începând din secolul al cincilea, Ioan Gură de Aur a fost venerat de întreaga Biserică creştină, orientală şi occidentală, pentru curajoasa lui mărturie în apărarea credinţei ecleziale şi pentru generoasa lui dedicare slujirii pastorale. Magisteriul său doctrinar şi predica sa, ca şi grija sa faţă de liturgia sacră i-au meritat foarte repede recunoaşterea de părinte şi învăţător al Bisericii. Şi faima sa de predicator era consacrată, începând deja din secolul al şaselea, cu atributul "Gură de Aur" în greacă "Crisostomul". Despre el sfântul Augustin scrie: "Vezi, Iulian, în ce adunare te-am introdus. Aici este Ambrozie din Milano..., aici Ioan Gură de Aur, ... aici Vasile, ... aici ceilalţi, şi consensul lor minunat ar trebui să te facă să reflectezi... Ei au strălucit în Biserica Catolică datorită studierii doctrinei. Îmbrăcaţi şi protejaţi de armele spirituale au dus războaie puternice împotriva ereticilor şi, după ce au dus la capăt cu fidelitate lucrările încredinţate lor de Dumnezeu, dorm în sânul pământului... Iată locul în care te-am introdus, adunarea acestor sfinţi nu este multitudinea poporului: eu nu sunt numai fii, ci şi părinţi ai Bisericii"³¹.

Vrednic de atenţie specială este apoi efortul extraordinar depus de sfântul Ioan Gură de Aur pentru a promova reconcilierea şi comuniunea deplină între creştinii din Orient şi din Occident. Îndeosebi, a fost decisivă contribuţia sa în a pune capăt schismei care despărţea sediul din Antiohia de cel de la Roma şi de celelalte Biserici occidentale. În perioada consacrării sale ca episcop de Constantinopol, Ioan a trimis o delegaţie la papa Siriciu, la Roma. În sprijinul acestei misiuni, în vederea proiectului său de a pune capăt schismei, el a obţinut colaborarea episcopului de Alexandria Egiptului. Papa Siriciu a răspuns în mod favorabil la iniţiativa diplomatică a lui Ioan; astfel schisma a fost rezolvată paşnic şi s-a restabilit comuniunea deplină între Biserici.

După aceea, spre sfârşitul vieţii sale, întors la Constantinopol din primul exil, Ioan i-a scris papei Inocenţiu şi episcopilor Veneriu din Milano şi Cromaţiu din Aquileia, pentru a le cere ajutorul în efortul de a repune ordine în Biserica din Constantinopol, dezbinată din cauza nedreptăţilor comise împotriva lui. Ioan solicita de la papa Inocenţiu şi de la ceilalţi episcopi occidentali o intervenţie care "să acorde - aşa cum scria el - bunăvoinţă nu numai nouă, ci întregii Biserici"³². De fapt, în gândirea lui Ioan Gură de Aur, atunci când o parte a Bisericii suferă din cauza unei răni, toată Biserica suferă din cauza aceleiaşi răni. Papa Inocenţiu l-a apărat pe Ioan în câteva scrisori adresate episcopilor din Orient³³. Papa afirma comuniunea sa deplină cu el, ignorând depunerea lui pe care o considera ilegitimă³⁴. Apoi i-a scris lui Ioan pentru a-l consola³⁵ şi a scris şi clerului şi credincioşilor din Constantinopol pentru a manifesta sprijinul său deplin faţă de episcopul lor legitim: "Ioan, episcopul vostru, a suferit pe nedrept", recunoştea el³⁶. În afară de aceasta, papa a adunat un sinod de episcopi italieni şi orientali cu scopul de a obţine dreptate pentru episcopul persecutat³⁷. Cu sprijinul împăratului din Occident, papa a trimis o delegaţie de episcopi occidentali şi orientali la Constantinopol, la împăratul din Orient, pentru a-l apăra pe Ioan şi a cere ca sinodul ecumenic de episcopi să-i facă dreptate³⁸. Atunci când, cu puţin înainte de a muri în exil, aceste proiecte au eşuat, Ioan i-a scris papei Inocenţiu ca să-i mulţumească pentru "marea consolare" pe care a avut-o din sprijinul generos acordat lui³⁹. În scrisoarea sa Ioan afirma că, deşi despărţit de marea distanţă a exilului, el era "zi de zi în comuniune" cu el şi spunea: "Tu l-ai depăşit chiar şi pe tatăl cel mai afectuos în bunăvoinţa ta şi în zelul tău faţă de noi". Totuşi îl implora să persevereze în angajarea sa de a căuta dreptate pentru el şi pentru Biserica din Constantinopol, deoarece "acum bătălia care se află în faţa ta trebuie să fie dusă în favoarea aproape a întregii lumi, a Bisericii umilite până la pământ, a poporului risipit, a clerului agresat, a episcopilor trimişi în exil, a vechilor legi încălcate". Ioan a scris şi celorlalţi episcopi occidentali ca să le mulţumească pentru sprijinul lor⁴⁰: între ei, în Italia, lui Cromaţiu de Aquileia⁴¹, lui Veneriu din Milano⁴² şi lui Gaudenţiu din Brescia⁴³.

Atât la Antiohia cât şi la Constantinopol Ioan a vorbit cu pasiune despre unitatea Bisericii răspândite în lume. El nota în această privinţă: "Credincioşii, la Roma, îi consideră pe cei care sunt în India ca mădulare ale trupului lor"⁴⁴ şi sublinia că în Biserică nu există spaţiu pentru dezbinări. "Biserica - exclama el - există nu pentru ca aceia care sunt reuniţi să se dezbine, ci pentru ca aceia care sunt dezbinaţi să se poată uni"⁴⁵. Şi găsea în Sfintele Scripturi ratificarea divină a acestei unităţi. Predicând despre Scrisoarea întâi a sfântului Paul către Corinteni, le amintea ascultătorilor săi că "Paul se referă la Biserică în calitate de Biserică a lui Dumnezeu⁴⁶, arătând că trebuie să fie unită, pentru că dacă este a lui Dumnezeu, este unită, şi nu numai la Corint, ci şi în lume; de fapt numele Bisericii nu este un nume de separare, ci de unitate şi de înţelegere"⁴⁷.

Pentru Ioan unitatea Bisericii este întemeiată în Cristos, Cuvântul divin care cu întruparea sa s-a unit cu Biserica aşa cum se uneşte capul cu trupul său⁴⁸: "Unde este capul, acolo este şi trupul"⁴⁹. El înţelesese că în întruparea Cuvântul divin nu doar s-a făcut om, ci s-a şi unit cu noi făcându-ne trupul său: "Deoarece nu era suficient pentru el să se facă om, să fie lovit şi ucis, el se uneşte cu noi nu numai prin credinţă, ci şi de fapt ne face trupul său"⁵⁰. Comentând textul din Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni: "De fapt toate le-a pus la picioarele sale şi l-a constituit peste toate lucrurile în fruntea Bisericii, care este trupul său, plinătatea celui care se realizează în întregime în toate lucrurile"⁵¹, Ioan explică: "este ca şi cum capul ar fi completat de trup, deoarece trupul este compus şi format din diferitele sale părţi. Aşadar, trupul este compus din toţi. Prin urmare, capul este complet şi trupul este făcut perfect atunci când noi toţi suntem strânşi împreună şi uniţi"⁵². De aceea, Ioan conclude că Cristos uneşte toate mădularele Bisericii sale cu sine şi între ele. Credinţa noastră în Cristos cere să ne angajăm pentru o efectivă, sacramentală unire între mădularele Bisericii, punând capăt tuturor dezbinărilor.

Pentru Ioan Gură de Aur, unitatea eclezială care se realizează în Cristos este mărturisită în mod cu totul special în Euharistie. "Denumit doctor euharistic datorită vastităţii şi profunzimii învăţăturii sale despre preasfântul sacrament"⁵³, el învaţă că unitatea sacramentală a Euharistiei constituie baza unităţii ecleziale în şi prin Cristos. "Desigur există multe lucruri pentru a ne ţine uniţi împreună. O masă este pregătită în faţa tuturor... tuturor le-a fost oferită aceeaşi băutură sau, mai degrabă, nu numai aceiaşi băutură, ci şi acelaşi potir. Tatăl nostru, voind să ne conducă la o afecţiune gingaşă, a dispus şi aceasta, ca noi să bem dintr-un singur potir, lucru care se potriveşte unei iubiri intense"⁵⁴. Reflectând asupra cuvintelor din Scrisoarea întâi a sfântului Paul către Corinteni, "pâinea pe care noi o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos?"⁵⁵, Ioan comentează: aşadar, pentru apostol, "aşa cum acel trup este unit cu Cristos, tot aşa şi noi suntem uniţi cu el prin intermediul acestei pâini"⁵⁶. Şi mai clar încă, în lumina următoarelor cuvinte ale apostolului: "Deoarece noi, deşi suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup"⁵⁷, Ioan argumentează: "Ce este pâinea? Trupul lui Cristos. Şi ce devin ei atunci când o mănâncă? Trupul lui Cristos; nu multe trupuri, ci un singur trup. După cum pâinea, deşi este compusă din multe boabe, devine una..., tot aşa şi noi suntem uniţi atât unul cu celălalt cât şi cu Cristos... Deci dacă suntem hrăniţi de una şi aceeaşi pâine şi devenim cu toţii acelaşi lucru, de ce să nu arătăm şi aceiaşi iubire, aşa încât să devenim şi sub acest aspect un singur lucru?"⁵⁸.

Credinţa lui Ioan Gură de Aur în misterul de iubire care îi leagă pe credincioşi cu Cristos şi între ei l-a condus să exprime o profundă veneraţie faţă de Euharistie, o veneraţie pe care a alimentat-o îndeosebi în celebrarea liturgiei divine. Una dintre cele mai bogate expresii ale liturgiei orientale poartă tocmai numele său: "Dumnezeiasca liturgie a sfântului Ioan Gură de Aur". Ioan înţelegea că dumnezeiasca liturgie îl pune în mod spiritual pe credincios între viaţa pământească şi realităţile cereşti care i-au fost promise de către Domnul. El îi exprima lui Vasile cel Mare teama sa reverenţioasă în celebrarea sfintelor taine cu aceste cuvinte: "Atunci când tu îl vezi pe Domnul jertfit zăcând pe altar şi preotul care, stând în picioare, se roagă asupra victimei... te mai poţi gândi că eşti printre oameni, că eşti pe pământ? Dimpotrivă, nu eşti imediată transportat în cer?". Riturile sacre, spune Ioan, "nu sunt doar minunate de văzut, ci extraordinare prin teama reverenţioasă pe care o trezesc. Acolo stă în picioare preotul... care face să coboare Duhul Sfânt, el se roagă îndelung ca harul care coboară asupra jertfei să poată lumina în acel loc minţile tuturor şi să le facă mai strălucitoare decât argintul purificat în foc. Cine poate dispreţui această taină vrednică de veneraţie?"⁵⁹.

Cu mare profunzime Ioan Gură de Aur dezvoltă reflecţia despre efectele împărtăşirii sacramentale în credincioşi: "Sângele lui Cristos reînnoieşte în noi imaginea regelui nostru, produce o frumuseţe de nedescris şi nu permite să fie distrusă nobleţea sufletelor noastre, ci încontinuu o irigă şi o hrăneşte"⁶⁰. Pentru aceasta Ioan îi îndeamnă adesea şi cu insistenţă pe credincioşi să se apropie vredniceşte de altarul Domnului, "nu cu uşurătate..., nu din obişnuinţă şi formalitate", ci cu "sinceritate şi curăţie a spiritului"⁶¹. El repetă neobosit că pregătirea pentru sfânta Împărtăşanie trebuie să includă căinţa de păcate şi recunoştinţa pentru jertfa făcută de Cristos pentru mântuirea noastră. De aceea, el îi îndeamnă pe credincioşi să participe în mod deplin şi evlavios la riturile din dumnezeiasca liturgie şi să primească sfânta Împărtăşanie cu aceleaşi dispoziţii: "Vă implorăm, nu lăsaţi să fim ucişi de necuviinţa voastră, ci apropiaţi-vă de el cu evlavie şi curăţie, şi atunci când îl vedeţi pus în faţa voastră, spuneţi-vă vouă înşivă: «În virtutea acestui trup eu nu mai sunt pământ şi cenuşă, nu mai sunt prizonier, ci liber; în virtutea acestuia eu sper în paradis şi să primesc bunurile sale, moştenirea îngerilor şi să conversez cu Cristos»"⁶².

Desigur, din contemplarea misterului el trage apoi şi consecinţele morale în care îi implică pe ascultătorii săi: le aminteşte că împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos îi obligă să ofere asistenţă materială săracilor şi celor înfometaţi care trăiesc printre ei⁶³. Masa Domnului este locul unde credincioşii îl recunosc şi-l primesc pe cel sărac şi pe cel nevoiaş pe care poate că înainte îl ignoraseră⁶⁴. El îi îndeamnă pe credincioşii din toate timpurile să privească dincolo de altarul pe care este oferită jertfa euharistică şi să-l vadă pe Cristos în persoana săracilor amintindu-şi că graţie ajutorului dat celor nevoiaşi ei pot oferi pe altarul lui Cristos o jertfă plăcută lui Dumnezeu⁶⁵.

4. Concluzie

Ori de câte ori îi întâlnim pe aceşti părinţi ai noştri - a scris papa Ioan Paul al II-lea cu privire la un alt mare părinte şi învăţător, sfântul Vasile, "suntem confirmaţi în credinţă şi încurajaţi în speranţă"⁶⁶. Al XVI-lea centenar al morţii sfântului Ioan Gură de Aur oferă o ocazie deosebit de propice pentru a intensifica studiile despre el, a-i recupera învăţăturile şi a răspândi devoţiunea faţă de el. La diferitele iniţiative şi celebrări, care sunt organizate cu ocazia acestui al XVI-lea centenar, sunt prezent în mod spiritual cu suflet recunoscător şi binevoitor. Aş vrea să exprim şi dorinţa mea arzătoare ca părinţii Bisericii "în a căror voce răsună constanta tradiţie creştină"⁶⁷ să devină tot mai mult un punct statornic de referinţă pentru toţi teologii Bisericii. Întoarcerea la ei înseamnă a merge înapoi la izvoarele experienţei creştine, pentru a-i gusta prospeţimea şi puritatea. Aşadar, ce urare mai bună aş putea adresa teologilor decât aceea a unei angajări reînnoite în recuperarea patrimoniului sapienţial al sfinţilor părinţi? Nu va putea rezulta decât o îmbogăţire preţioasă pentru reflecţia lor şi asupra problemelor din aceste timpuri ale noastre.

Îmi place să termin această scriere cu un ultim cuvânt al marelui învăţător, în care el îi invită pe credincioşii săi - şi pe noi, desigur - să reflecteze asupra valorilor veşnice: "Cât timp vom mai fi pironiţi de realitatea prezentă? Cât va mai trebui înainte de a putea să ne trezim? Cât vom mai neglija mântuirea noastră? Lăsaţi-ne să vă amintim de ce anume ne-a făcut vrednici Cristos, lăsaţi să-i mulţumim, să-l preamărim, nu numai cu credinţa noastră, ci şi cu faptele noastre efective, ca să putem obţine bunurile viitoare prin harul şi gingăşia iubitoare a Domnului nostru Isus Cristos, prin care şi cu care să-i fie glorie Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi în vecii vecilor. Amin"⁶⁸.

Tuturor binecuvântarea mea!

Castel Gandolfo, 10 august 2007, al treilea an de pontificat.

Benedictus pp. XVI