"Dacă te vei întoarce la mine..."
Publicăm în continuare a treia predică de Postul Mare pe care părintele Raniero Cantalamessa, OFMCap., a ţinut-o în dimineaţa de vineri, 19 martie 2010, în capela Redemptoris Mater, în prezenţa papei Benedict al XVI-lea şi a colaboratorilor săi din Curia Romană.
Tema meditaţiilor de anul acesta este "Administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Preotul, slujitor al cuvântului şi al sacramentelor", în continuitate cu reflecţia despre slujirea episcopală şi preoţească începută în Advent.
Primele două predici au avut loc la 5 şi 12 martie.
* * *
1. Criza preotului
În Scriptură găsim descrierea crizei interioare a unui preot în care mulţi păstori de astăzi, sunt sigur, s-ar recunoaşte. Este aceea a lui Ieremia care, înainte de a fi un profet a fost un preot, "unul dintre preoţii care locuiau în Anatot" (Ier 1,1).
"Te-am slujit cum puteam mai bine, m-am adresat ţie cu rugăciuni pentru duşmanul meu... Eu nu m-am aşezat împreună cu cei care râd şi nu m-am bucurat... Tu ai devenit pentru mine ca un izvor amăgitor şi ca o apă înşelătoare" (Ier 15,11-18). Într-un alt moment de criză, explodează şi mai tare: "Tu m-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus... Îmi spuneam: «Nu mă voi mai gândi la el, nici nu voi mai vorbi în numele lui!»" (Ier 20,7-9).
Care este răspunsul lui Dumnezeu dat profetului şi preotului aflat în criză? Nu un: "Sărăcuţul de tine, ai dreptate, cât eşti de nefericit!", ci: "Atunci Domnul mi-a răspuns: «Dacă te vei întoarce, eu te voi întoarce şi vei sta în prezenţa mea; dacă vei şti să deosebeşti ceea ce este preţios de ceea ce este fără preţ, vei fi gura mea»" (Ier 15,19). Cu alte cuvinte: convertire!
Vorbind despre noutatea slujirii din noua alianţă am văzut că ea constă în har, adică în faptul că darul precede obligaţia şi că obligaţia provine tocmai din dar. Să aplicăm acum acest principiu fundamental la slujirea sacerdotală. Ceea ce am meditat până acum constituia harul sacerdotal, darul primit: slujitori ai lui Cristos, împărţitori ai tainelor lui Dumnezeu. Nu putem să încheiem reflecţiile noastre fără a scoate în evidenţă şi obligaţia şi apelul care provine din el, pentru a spune aşa acel ex opere operantis al Preoţiei. Acest apel este acelaşi pe care Dumnezeu i l-a adresat lui Ieremia: convertire!
Cred că interpretez preocuparea exprimată de mai multe ori în trecut de către Sfântul Părinte şi care a motivat, cel puţin în parte, proclamarea acestui An al Sfintei Preoţii, dedicând această ultimă meditaţie necesităţii unei purificări în interiorul Bisericii, începând de la clerul său.
Apelul la convertire răsună în momentele cruciale ale Noului Testament: la începutul predicii lui Isus: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15); la începutul predicării apostolice, în ziua de Rusalii: "Ce să facem, fraţilor? Petru le-a zis: Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (Fap 2,37). Dar nu sunt acestea contextele care se referă mai direct la noi, preoţii. Noi am crezut în evanghelie, am fost botezaţi şi l-am primit pe Duhul Sfânt. Există un alt "convertiţi-vă!" care ne priveşte îndeaproape, cel care răsună în interiorul fiecăreia din cele şapte scrisori adresate Bisericilor din Apocalips. El nu este adresat unor necredincioşi sau neofiţi, ci unor persoane care trăiesc de mult timp în comunitatea creştină.
Este ceva ce face deosebit de semnificative aceste scrisori pentru noi: ele sunt adresate păstorului şi responsabilului fiecăreia dintre cele şapte Biserici. "Îngerului Bisericii care este în Efes, scrie-i": nu se explică titlul înger decât cu referinţă, directă sau indirectă, la păstorul comunităţii. Nu se poate crede că Duhul Sfânt atribuie unor îngeri reali responsabilitatea păcatelor şi a devierilor care există în diferitele Biserici şi că invitaţia la convertire le este adresată lor.
2. "Fii credincios până la sfârşit"
Să recitim câteva dintre aceste scrisori, încercând să vedem în ele elementele unei convertiri autentice a clerului, diaconi, preoţi şi episcopi. Să începem de la prima scrisoare, cea adresată Bisericii din Efes. Observăm înainte de toate un lucru. Cel Înviat nu-?i începe discursul referindu-se la ceea ce nu merge în comunitate. Această scrisoare, ca aproape toate celelalte, începe scoţând în evidenţă pozitivul, binele care se face în Biserică: "Cunosc faptele tale, străduinţa şi statornicia ta... Ai răbdare şi ai suferit pentru numele meu şi n-ai obosit" (Ap 2,2).
Numai în acest moment intervine apelul la convertire: "Însă am ceva împotriva ta: ai părăsit iubirea ta cea de la început. Adu-ţi aminte deci de unde ai căzut, converteşte-te (metanoeson) şi fă faptele tale dintâi". Apelul la convertire ia aspectul de întoarcere la prima fervoare şi iubire faţă de Cristos. Cine dintre noi, preoţii, nu-şi aminteşte cu emoţie momentul în care ne-am dat seama că suntem chemaţi de Dumnezeu în slujirea lui, momentul voturilor pentru călugări, entuziasmul din primii ani de slujire pentru preoţi? Este adevărat că acolo era şi factorul vârstei, tinereţea. Dar în acest caz nu e vorba de natură: har era atunci şi har poate să fie astăzi.
"Îţi amintesc, scria Apostolul către discipolul Timotei, să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele" (2Tim 1,6). Termenul grec care este tradus cu "a reînflăcăra" sugerează ideea de a sufla asupra focului ca să ardă din nou, a reaprinde flacăra. Într-una dintre meditaţiile din Advent am văzut că ungerea sacramentală, primită la hirotonire, poate să redevină activă prin rugăciune şi printr-un asalt de credinţă. Şi autorul Scrisorii către Evrei îi avertiza pe primii creştini să-şi amintească de entuziasmul lor iniţial: "Amintiţi-vă de acele prime zile..." (Evr 10,32).
Aşadar, din scrisoarea către Biserica din Efes reţinem invitaţia insistentă de a regăsi iubirea şi fervoarea de odinioară. O altă componentă a convertirii sacerdotale o găsim în scrisoarea către Biserica din Smirna. Şi aici, Cel Înviat scoate în evidenţă, înainte de toate, pozitivul: "Cunosc încercarea şi sărăcia ta...", dar urmează imediat apelul: "Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii".
Fidelitate! Sfântul Părinte a pus acest cuvânt ca titlu şi program pentru Anul Sfintei Preoţii: "Fidelitatea lui Cristos şi fidelitatea preotului". Cuvântul fidelitate are două semnificaţii fundamentale. Prima este cea de statornicie şi de perseverenţă; a doua este cea de lealitate, corectitudine, deci opusul infidelităţii, înşelării şi trădării.
Prima semnificaţie este cea prezentă în cuvintele Celui Înviat adresat Bisericii din Smirna, a doua este cea înţeleasă de Paul în textul pe care l-am ales drept călăuză a reflecţiilor noastre: "Orice om să ne considere în felul acesta: ca pe nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios" (1Cor 4,1-2). Acest cuvânt aminteşte, probabil în mod voit, cuvântul lui Isus din Evanghelia după Luca: "Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea porţia de hrană la timpul potrivit?" (Lc 12,42). Contrariul acestei fidelităţi este ceea ce face, în parabolă, administratorul necinstit (Lc 16,1 ş.u.).
Acestei fidelităţi i se opune trădarea încrederii lui Cristos şi a Bisericii, viaţa dublă, renunţarea la obligaţiile stării proprii, mai ales în ceea ce priveşte celibatul şi castitatea. Ştim dintr-o experienţă dureroasă cât rău poate să facă Bisericii şi sufletelor acest tip de infidelitate. Este probabil încercarea cea mai dură pe care Biserica o străbate în acest moment.
3. "Bisericii din Laodiceea, scrie-i..."
Scrisoarea care trebuie să ne facă să reflectăm mai mult decât toate este cea adresată îngerului Bisericii din Laodiceea. Îi cunoaştem tonul sever: "Cunosc faptele tale, că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea... Fii deci plin de zel şi converteşte-te" (Ap 3,15 ş.u.).
Starea călduţă a unei părţi din cler, lipsa de zel şi inerţia apostolică: eu cred că asta slăbeşte Biserica mai mult încă decât scandalurile ocazionale ale unor preoţi, care fac mai mult zgomot şi împotriva cărora este mai uşor să ne adăpostim. "Marea nenorocire pentru noi, parohii - spunea sfântul Paroh de Ars - este că sufletul aţipeşte"1. El nu era cu siguranţă în numărul acestor parohi, dar această frază a lui ne dă de gândit.
Nu trebuie să se generalizeze (Biserica este bogată în preoţi sfinţi care-şi îndeplinesc în tăcere datoria lor), dar, vai, dacă am şi tăcea! Un laic angajat îmi spunea cu tristeţe: "Populaţia din ţara noastră, în ultimii douăzeci de ani, a crescut cu peste trei milioane de locuitori, dar noi, catolicii, am rămas la numărul de dinainte. Ceva nu merge în Biserica noastră". Şi cunoscând acel cler, ştiam ce anume nu mergea: preocuparea multora dintre ei nu erau sufletele, ci banii şi comodităţile.
Sunt locuri unde Biserica este vie şi evanghelizează aproape numai prin angajarea şi zelul câtorva credincioşi laici şi grupuri laicale care, pe de altă parte, uneori sunt împiedicaţi şi priviţi cu suspiciune. Adesea ei sunt cei care-i împing pe preoţii lor, plătindu-le drumul şi cazarea, să participe la nişte zile de reculegere sau la exerciţii spirituale, pe care altminteri nu le-ar face niciodată.
Uneori chiar cei care fac mai puţin pentru împărăţia lui Dumnezeu sunt cei care cer mai mult avantaje. Sfântul Petru şi sfântul Paul, amândoi, au simţit nevoia să avertizeze cu privire la tentaţia unora de a se comporta ca nişte stăpâni ai credinţei: "Nu vă purtaţi ca nişte stăpâni faţă de persoanele încredinţate vouă, ci faceţi-vă modele pentru turmă" (cf. 1Pt 5,3), scrie cel dintâi; "Nu că am fi noi stăpâni peste credinţa voastră, ci vrem să colaborăm şi noi la bucuria voastră", scrie al doilea (2Cor 1,24).
Se poartă ca stăpâni ai credinţei când, de exemplu, ei consideră toate spaţiile şi localurile parohiei ca lucruri proprii care trebuie date numai cui vor, şi nu ca bunuri ale întregii comunităţi, peste care sunt păzitori, nu proprietari.
Trebuind să predic într-o ţară europeană, care în trecut a fost o pepinieră de preoţi şi de misionari şi care acum trece printr-o profundă criză, l-am întrebat pe un preot de acolo care era, după părerea lui, motivul acestei crize. "În această ţară, mi-a răspuns el, preoţii, de la pupitru şi de la confesional, decideau totul, chiar şi cu cine trebuia să se căsătorească unul şi câţi copii trebuia să aibă. Când s-a răspândit în societate simţul şi exigenţa libertăţii individuale, lumea s-a revoltat şi a întors total spatele Bisericii". Clerul se simţea mai mult "stăpân al credinţei" decât colaborator al bucuriei oamenilor.
Cuvintele adresate de Cel Înviat Bisericii din Laodiceea: "Tu spui: Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic, dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol", ne fac să ne gândim la o altă mare tentaţie a clerului atunci când dispare pasiunea pentru suflete, adică dorinţa după bani. Deja sfântul Paul se plângea cu amărăciune: "Omnia quae sua sunt quaerunt, non quae Jesu Christi: toţi urmăresc propriile interese, nu cauza lui Isus Cristos" (Fil 2,21). Printre recomandările cele mai insistente adresate bătrânilor, în Scrisorile pastorale, este aceea de a nu fi alipiţi de bani (cf. 1Tim 3,3). În scrisoarea adresată preoţilor la deschiderea Anului Sfintei Preoţii, Sfântul Părinte îl prezintă pe sfântul Paroh de Ars ca model de sărăcie sacerdotală. "El era bogat pentru a da altora şi era foarte sărac pentru el însuşi". Secretul lui era: "a da totul şi a nu păstra nimic".
În lungul său discurs despre păstori2, sfântul Augustin propunea, la vremea sa, pentru o salutară cercetare a cugetului, apostrofarea lui Ezechiel împotriva păstorilor neglijenţi. Nu este rău s-o reascultăm, cel puţin pentru a şti ce este şi ce trebuie să se evite în slujirea sacerdotală: "Vai de păstorii lui Israel care au grijă numai de ei înşişi! Oare păstorii nu trebuie să aibă grijă de oi? Voi însă vă hrăniţi cu laptele lor, vă îmbrăcaţi cu lâna lor, înjunghiaţi oile cele mai grase şi turma n-o scoateţi la păscut. Nu le întăriţi pe cele slabe, nu le vindecaţi pe cele bolnave, nu le pansaţi pe cele rănite, nu le căutaţi pe cele rătăcite, ci vă purtaţi cu ele aspru şi fără milă" (Ez 34,2-4).
4. "Iată, eu stau la uşă şi bat"
Dar şi severa scrisoare adresată Bisericii din Laodiceea, ca toate celelalte, este o scrisoare de iubire. Ea se termină cu una dintre imaginile cele mai emoţionante din Biblie, în mod absolut: "Pe cei pe care îi iubesc, eu îi mustru şi îi îndrept. Iată, eu stau la uşă şi bat".
În noi, preoţii, Cristos nu bate pentru a intra, ci pentru a ieşi. Atunci când e vorba de prima convertire, de la necredinţă la credinţă, sau de la păcat la har, Cristos este afară şi bate la pereţii inimii pentru a intra; când e vorba de convertiri care urmează, de la o stare de har la una mai înaltă, de la starea călduţă la fervoare, are loc contrariul: Cristos este înăuntru şi bate la pereţii inimii pentru a ieşi!
Explic în ce sens. La Botez l-am primit pe Duhul lui Cristos; el rămâne în noi ca în templul său (cf. 1Cor 3,16), până când nu este alungat de păcatul de moarte. Dar se poate întâmpla ca acest Duh să ajungă să fie închis şi zidit de inima de piatră care se formează în jurul său. Nu are posibilitatea să se extindă şi să pătrundă facultăţile, acţiunile şi sentimentele persoanei. Când citim fraza lui Cristos: "Iată, eu stau la uşă şi bat" (Ap 3,20), ar trebui să înţelegem că el nu bate din exterior, ci din interior; nu vrea să intre, ci să iasă.
Apostolul spune că Cristos trebuie să fie "format" în noi (Gal 4,19), adică să se dezvolte şi să primească forma sa deplină; această dezvoltare este împiedicată de starea călduţă şi de inima de piatră. Uneori se văd pe marginile drumurilor copaci groşi (la Roma sunt în general pini) ale căror rădăcini, închise de asfalt, luptă pentru a se extinde, ridicând uneori chiar şi betonul. Aşa trebuie să ne imaginăm că este împărăţia lui Dumnezeu în inima omului: o sămânţă destinată să devină un copac maiestuos în care îşi fac cuib păsările cerului, dar care cu greu se dezvoltă dacă este sufocat de grijile pământeşti.
Desigur, există diferite grade în această situaţie. În majoritatea sufletelor angajate într-un drum spiritual, Cristos nu este închis într-o carapace, ci, pentru a spune aşa, în libertate supravegheată. Este liber să se mişte, dar în limite foarte precise. Asta se întâmplă atunci când în mod tacit îl facem să înţeleagă ce anume poate să ne ceară şi ce anume nu poate să ne ceară. Rugăciune da, dar nu aşa ca să compromită somnul, odihna, informaţia sănătoasă...; ascultare da, dar să nu se abuzeze de disponibilitatea noastră; castitate da, dar nu până acolo încât să ne lipsim de vreun spectacol de destindere, chiar dacă este destul de... Deci, folosirea unor jumătăţi de măsură.
În istoria sfinţeniei exemplul cel mai vestit al primei convertiri, cea de la păcat la har, este sfântul Augustin; exemplul cel mai instructiv al celei de-a doua convertiri, cea de la starea călduţă la fervoare, este sfânta Tereza din Avila. Ceea ce ea spune despre sine, în Viaţa, este probabil exagerat şi dictat de delicateţea conştiinţei sale, dar poate să ne folosească tuturor pentru o utilă cercetare a cugetului: "Din distracţie în distracţie, din vanitate în vanitate, din ocazie în ocazie, am început să pun din nou în pericol sufletul meu [...] Lucrurile lui Dumnezeu nu-mi dădeau plăcere şi nu ştiam să mă desfac de cele ale lumii. Voim să împac aceşti doi duşmani aşa de contrari între ei: viaţa spiritului cu gusturile şi distracţiile simţurilor".
Rezultatul acestei stări era o nefericire profundă: "Cădeam şi mă ridicam din nou şi mă ridicam din nou aşa de rău încât ajungeam să cad iar. Eram aşa de jos în ceea ce priveşte perfecţiunea încât aproape că nu mai dădeam importanţă păcatelor veniale, şi nu mă temeam de cele de moarte aşa cum ar fi trebuit, pentru că nu fugeam de pericole. Pot spune că viaţa mea era dintre cele mai plictisitoare care se pot imagina, pentru că nu mă bucuram de Dumnezeu, nici nu mă simţeam mulţumită de lume. Când eram în distracţiile lumeşti, gândul la ceea ce-i datoram lui Dumnezeu mă făcea să le petrec cu greu; şi când eram cu Dumnezeu, veneau să mă deranjeze sentimentele lumii"3. Mulţi preoţi ar putea descoperi în această analiză motivul de fond al propriei insatisfacţii şi nemulţumiri.
Contemplarea lui Cristos din pătimire i-a dat Terezei stimulentul decisiv pentru schimbarea care a făcut din ea sfânta şi mistica pe care o cunoaştem4.
5. "Vreau să sper!"
Pentru a termina, să ne întoarcem la răspunsul lui Dumnezeu dat plângerilor lui Ieremia. Dumnezeu îi face profetului său convertit nişte promisiuni care capătă o semnificaţie deosebită dacă sunt citite ca fiindu-ne adresate nouă, preoţilor din Biserica Catolică, în actualul moment de gravă suferinţă pe care-l străbatem: "Dacă vei şti să deosebeşti ceea ce este preţios de ceea ce este fără preţ": adică, dacă vei şti să deosebeşti ceea ce este esenţial de ceea ce este secundar în viaţa ta, dacă vei prefera aprobarea mea în locul aprobării oamenilor, "tu vei fi ca gura mea". "Ei trebuie să se întoarcă la tine, nu tu la ei": lumea va fi cea care va căuta favoarea ta, nu tu pe cea a lumii. "Eu te voi face ca un zid foarte dur de bronz (acest cuvânt este adresat dumneavoastră, Sfinte Părinte); vor lupta împotriva ta, dar nu te vor putea birui, pentru că eu voi fi cu tine" (Ier 15,19-20).
Ceea ce este nevoie în acest moment este o tresăltare de speranţă; va trebui să recitim enciclica "Spe salvi sumus" a Sfântului nostru Părinte. Scriptura ne prezintă diferite exemple de tresăltări de speranţă, dar unul mi se pare deosebit de instructiv şi apropiat de situaţia actuală: a treia Plângere a lui Ieremia. Începe cu un ton descurajat: "Eu sunt omul care a văzut nenorocirea sub varga aprinderii lui. El m-a purtat şi m-a dus în întuneric şi în beznă... M-am făcut de râs faţă de poporul meu, cântecul lor de batjocură în fiecare zi. Am zis: A dispărut încrederea mea, nu mai am speranţă în Domnul!" (Plângeri 3,1-18).
Dar în acest moment este ca şi cum profetul ar avea o răzgândire neaşteptată; îşi spune sieşi: "Este un har al Domnului că n-am fost distruşi complet; de fapt, milostivirile lui nu s-au terminat; se reînnoiesc în fiecare dimineaţă. Mare este fidelitatea ta! Domnul este partea mea, de aceea voi spera în el".
Şi din momentul în care ia hotărârea "Vreau să sper!", tonul se schimbă şi, din plângere mâhnită, devine încrezătoare aşteptare de restaurare: "Domnul este bun cu cei care speră în el, cu cel care-l caută. Este bine să aştepţi în tăcere mântuirea Domnului. Să-ţi întorci obrazul spre cel care-l loveşte, să se sature de ofense! Într-adevăr, Domnul nu respinge pentru totdeauna; ci, dacă loveşte, are milă, după marea sa bunătate; că nu de bunăvoie îi umileşte şi îi pedepseşte pe fiii oamenilor" (Plângeri 3,22-33).
Am fost să predic la nişte zile de reculegere pentru clerul dintr-o dieceză americană zdruncinată de reacţia nediscriminată a opiniei publice în faţa scandalurilor câtorva membri ai săi. Era în ziua următoare a prăbuşirii Turnurilor Gemene şi dărâmăturile materiale păreau simbolul altor dărâmături. Acest text al Scripturii a contribuit în mod vizibil la a reda încredere şi speranţă multora.
Cristos suferă mai mult decât noi din cauza umilirii preoţilor săi şi din cauza chinuirii Bisericii sale; dacă permite asta, este pentru că el cunoaşte binele care poate să provină, în vederea unei curăţii mai mari a Bisericii sale. Dacă va exista umilinţă, Biserica va ieşi mai strălucitoare ca niciodată din acest război! Îndârjirea mass-media - vedem asta şi în alte cazuri - cu timpul obţine efectul contrar la ceea ce s-a dorit cu ele.
Invitaţia lui Cristos: "Veniţi la mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă" era adresată, în primul rând, celor pe care-i avea în jurul său şi, astăzi, preoţilor săi. "Veniţi la mine şi veţi găsi odihnă": rodul cel mai frumos al acestui An al Sfintei Preoţii va fi o întoarcere la Cristos, o reînnoire a prieteniei noastre cu el. În iubirea lui, preotul va găsi toate acelea la care a renunţat omeneşte şi chiar "de o sută de ori mai mult", conform promisiunii sale.
Aşadar, să schimbăm protestul iniţial al lui Ieremia în mulţumire: "Mulţumim, Doamne, că într-o zi ne-ai sedus, mulţumim că ne-am lăsat seduşi, mulţumim că ne dai posibilitatea să ne întoarcem la tine şi ne iei din nou după fiecare tentativă de fugă. Mulţumim că ne încredinţezi nouă «păzirea lăcaşurilor tale» (Zah 3,7) şi faci din noi «gura ta». Mulţumim pentru preoţia noastră!"
(După Zenit, 26 martie 2010)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
Note
1 Citat în Scrisoarea papei Benedict al XVI-lea de convocare a Anului Sfintei Preoţii.
2 Cf. Augustin, Sermo 46: CCL 41, pag. 529 ş.u.
3 Tereza de Avila, Viaţa, cap. 7-8.
4 Ibid. 9, 1-3
