Cetatea Vaticanului, 6 februarie 2022
Iubite surori şi iubiţi fraţi!
Ca urmare a prezentării raportului despre abuzuri în Arhidieceza de München şi Freising la 20 ianuarie 2022, sunt obligat să vă adresez vouă tuturor un cuvânt personal. De fapt, deşi am putut să fiu arhiepiscop de München şi Freising mai puţin de cinci ani, în interiorul meu continuă oricum să persiste apartenenţa profundă la Arhidieceza de München ca patrie a mea.
Înainte de toate aş vrea să exprim un cuvânt de mulţumire cordială. În aceste zile de examinare a conştiinţei şi de reflecţie am putut experimenta aşa de multă încurajare, aşa de multă prietenie şi aşa de multe semne de încredere cum nu mi-aş fi imaginat. Aş vrea să mulţumesc îndeosebi micului grup de prieteni care, cu abnegaţie, au redactat pentru mine memoriul meu de 82 de pagini pentru biroul legal din München, pe care singur nu l-aş fi putut scrie. La răspunsurile la întrebările pe care mi le-a pus biroul legal, se adăuga lectura şi analiza a aproape 8.000 de pagini de acte în format digital. După aceea, aceşti colaboratori m-au ajutat să studiez şi să analizez şi expertiza de aproape 2.000 de pagini. Rezultatul va fi publicat ulterior după scrisoarea mea.
În munca uriaşă din acele zile - elaborarea luării de poziţie - a avut loc o neatenţie cu privire la participarea mea la reuniunea ordinariatului din 15 ianuarie 1980. Această eroare, care din păcate a avut loc, n-a fost voită intenţionat şi sper să fie scuzabilă. Deja am dispus ca din partea arhiepiscopului Gänswein să fie comunicat acest lucru în declaraţia la presă din 24 ianuarie 2022. Ea nu diminuează cu nimic grija şi dăruirea care pentru acei prieteni au fost şi sunt un imperativ absolut clar. M-a impresionat profund că neatenţia a fost utilizată pentru a avea îndoieli cu privire la veridicitatea mea, şi chiar pentru a mă prezenta ca mincinos. Cu atât mai mult m-au înduioşat diferitele exprimări de încredere, mărturiile cordiale şi scrisorile emoţionante de încurajare pe care le-am primit de la atâtea persoane. Sunt deosebit de recunoscător pentru încrederea, sprijinul şi rugăciunea pe care Papa Francisc mi le-a exprimat personal. În sfârşit aş vrea să-i mulţumesc familiei mici din Mănăstirea "Mater Ecclesiae" a cărei comuniune de viaţă în ore liniştite şi dificile îmi dă acea soliditate interioară care mă susţine.
După cuvintele de mulţumire este necesar să urmeze acum şi o mărturisire. Mă impresionează tot mai puternic că zi după zi Biserica pune la începutul celebrării Sfintei Liturghii - în care Domnul ne dăruieşte Cuvântul său şi pe sine însuşi - mărturisirea vinei noastre şi cererea de iertare. Îl rugăm pe Dumnezeul cel viu în mod public să ierte vina noastră, vina noastră mare şi prea mare. Este clar că acest cuvânt "prea mare" nu se referă în acelaşi mod la fiecare zi, la fiecare zi anume. Dar în fiecare zi mă întreabă dacă şi astăzi eu nu trebuie să vorbesc despre prea marea vină. Şi îmi spune în mod mângâietor că oricât de mare poate fi astăzi vina mea, Domnul mă iartă, dacă eu cu sinceritate mă las scrutat de El şi sunt dispus realmente la schimbarea mea.
În toate întâlnirile mele, mai ales în timpul multelor călătorii apostolice, cu victimele abuzurilor sexuale din partea preoţilor, am privit în ochi consecinţele unei vine prea mari şi am învăţat să înţeleg că noi înşine suntem târâţi în această prea mare vină atunci când o neglijăm sau când nu o înfruntăm cu hotărârea şi responsabilitatea necesară, aşa cum prea des s-a întâmplat şi se întâmplă. Ca în acele întâlniri, încă o dată pot doar să exprim faţă de toate victimele abuzurilor sexuale ruşinea mea profundă, durerea mea mare şi cererea mea sinceră de iertare. Am avut mari responsabilităţi în Biserica Catolică. Cu atât mai mare este durerea mea pentru abuzurile şi erorile care au avut loc în timpul mandatului meu în respectivele locuri. Fiecare caz de abuz sexual este teribil şi ireparabil. Spre victimele abuzurilor sexuale se îndreaptă profunda mea compasiune şi regret fiecare caz.
Tot mai mult înţeleg repulsia şi frica pe care le-a experimentat Cristos pe Muntele Măslinilor când a văzut tot ceea ce este teribil şi va trebui să depăşească interior. Faptul că în acel moment discipolii dormeau reprezintă din păcate situaţia care există şi astăzi din nou şi pentru care şi eu mă simt interpelat. Şi astfel pot doar să-l rog pe Domnul şi să implor pe toţi îngerii şi sfinţii şi pe voi, iubite surori şi iubiţi fraţi, să-l rugaţi pentru mine pe Domnul Dumnezeul nostru.
Foarte curând mă voi afla în faţa ultimului judecător al vieţii mele. Chiar dacă privind înapoi la lunga mea viaţă pot avea mult motiv de spaimă şi frică, oricum sunt cu sufletul liniştit pentru că am încredere cu fermitate că Domnul nu este numai judecătorul drept, ci în acelaşi timp prietenul şi fratele care deja a pătimit el însuşi insuficienţele mele şi de aceea, ca judecător, este în acelaşi timp avocat al meu (Paraclet). În vederea ceasului judecăţii îmi devine astfel clar harul faptului de a fi creştin. Faptul de a fi creştin îmi dăruieşte cunoaşterea, mai mult, prietenia cu judecătorul vieţii mele şi îmi permite să trec cu încredere prin poarta întunecată a morţii. În această privinţă îmi revine încontinuu în minte ceea ce relatează Ioan la începutul Apocalipsului: el îl vede pe Fiul Omului în toată măreţia sa şi cade la picioarele sale ca mort. Dar El, punând mâna dreaptă peste el, îi spune: "Nu te teme! Eu sunt..." (cf. Ap 1,12-17).
Dragi prieteni, cu aceste sentimente vă binecuvântez pe toţi.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
