|
| © Vatican Media |
Relatarea slujitoarei: ce filozofie pentru ce teologie?
Continuă dezbaterea privind rolul şi semnificaţia filozofiei în studiile ecleziastice şi formarea preoţească. Mai are valoare? Ar trebui regândită? Acest lucru va fi discutat la întâlnirea "Prietena genială", organizată de Facultatea de Filozofie a Universităţii Gregoriana pe 18 martie 2026.
Poate că unii dintre cititorii acestui articol au citit romanul distopic Relatarea slujitoarei (1985) al lui Margaret Atwood sau, mai uşor, au dat peste filmul cu acelaşi nume sau serialul de mare succes bazat pe acesta, cu imaginile sale iconice de îmbrăcăminte şi de gesturi.
Acţiunea filmului se petrece într-un viitor foarte apropiat şi descrie o lume în care o teocraţie totalitară preia comanda într-o situaţie de declin dramatic al fertilităţii pentru omenirea întreagă şi de dezordini crescânde: astfel se naşte o nouă organizare socială, în care femeile fertile - slujitoarele, mai precis - sunt la dispoziţia celor bogaţi şi puternici, brutali şi violenţi, pentru a le naşte copii. În această organizare, femeile, toate, sunt în cele din urmă private de drepturi şi oportunităţi.
Nu am putut evita asocierea mentală cu filozofia ancilla theologiae de amintire antică. Cel puţin trei cuvinte m-au frapat în această curioasă asociere mentală: distopie [societate imaginată, negativă, guvernată de frică, control sau haos], infertilitate şi putere.
Distopie: antiteză a utopiei într-un anumit sens, naraţiune tulburătoare cu o funcţie critică a viitorului, imaginaţie a unui viitor greu de prezis... Printre filozofii şi teologii credincioşi, suntem mai înclinaţi spre utopie şi o plasăm sub o datorie de speranţă. Timp de secole, am visat la o minunată căsătorie fericită între slujitoarea filozofică şi ştiinţa teologică supremă. Dar cât a costat aceasta în suprimarea posibilităţilor istoriei şi a laturilor sale mai întunecate? Cât sprijin necritic pentru ceea ce este (şi pentru o societate aşa cum este ea şi pentru puterile sale) am plătit ca tribut? Nu am ajuns de acum, cu cunoştinţele noastre, să locuim într-un alt loc/o altă lume faţă de cea a bărbaţilor şi femeilor şi să nu mai înţelegem vulnerabilitatea fiecărei gândiri despre viitorul în care trăiesc?
Infertilitatea: filozofia şi teologia au devenit de acum o căsătorie sterilă? Câtă forţă generativă suntem capabili să punem în mişcare în jurul nostru? Ce vrem să dăm naştere? Ce vieţi ar trebui să protejăm şi să hrănim?
Puterea: De la Conciliul din Trento (iertaţi superficialitatea analizei istorice), în ce măsură cunoaşterea filozofică şi teologică s-a identificat în cadrul experienţei ecleziale cu o exercitare a puterii? Şi aici, evident, totul se intersectează într-un mod exemplar cu rolul acestor domenii în formarea preoţilor.
Însă acest punct de plecare nu vrea să se oprească aici, cu o lectură destul de catastrofală (post-distopică?) a stării actuale. Gustul amar al acestor gânduri, mai ales pentru cei ca mine care trăiesc din teologie, ca profesie şi nu numai, evident că nu este decât o recunoaştere necesară.
Facem şi încercăm să facem multe lucruri bune şi frumoase. Ochii multor studenţi strălucesc în studiile lor şi se deschid spre noi scenarii. Totuşi, trebuie să fim oneşti cu privire la o configuraţie mai largă care riscă să pară destul de intangibilă pentru buna noastră voinţă şi, parţial, chiar şi pentru inteligenţa noastră vigilentă. V-aţi simţit vreodată teribil de deplasaţi, aproape anacronice, în ciuda faptului că sunteţi convinşi şi pasionaţi de cercetarea şi de învăţământ? V-aţi simţit vreodată irelevanţi în lume?
Aş dori, aşadar, să sugerez pur şi simplu trei "imaginaţii" ale unei teologe în această perioadă de criză, adresate filozofiei într-o logică de formare, din care poate am putea renegocia o înţelegere a filozofiei şi teologiei pe care am dori să le practicăm, precum şi să le gândim.
Prima imaginaţie este ca înţelegerea subiecţilor acestei cunoaşteri să se frângă: nu numai (şi poate nu atât de mult) (viitorii) preoţi, ci mai degrabă credincioşii tout court care au nevoie disperată de noi cunoştinţe pentru a înfrunta o istorie complexă. Desigur, aceasta înseamnă să ne imaginăm o pluralitate de forme ale acestor cunoaşteri, depăşind logica absolutizată şi rigidă a unicităţii unei cunoaşteri "academice-ştiinţifice". Numai un subiect plural în forme plurale de cunoaşteri poate spulbera o logică epuizată a puterii şi poate reintroduce o atitudine critică sănătoasă, chiar şi faţă de lume.
A doua idee este ca filozofia să ajute teologia să se verifice pe sine însăşi nu atât cu privire la opus realizată, cât cu privire la modus operandi. La sfârşitul unei lecţii, nu ar trebui să mă întreb: "Ce am făcut?", pentru că răspunsul este evident: "Cât am putut de bine". Nici nu ar trebui să mă întreb: "Ce au făcut studenţii?": din nou, tot ce au putut mai bine, fie puţin, fie mult. Întrebarea decisivă este, în schimb: "Ce s-a întâmplat?". Numai metoda şi categoriile filozofice îmi permit să schimb întrebarea şi să caut un răspuns care să ţină cont de procesele de învăţare ca o creştere progresivă a competenţei de a fi în lume.
A treia imaginaţie este pluralizarea instrumentelor şi limbajelor cercetării. Argumentarea şi logica rămân, desigur, decisive, dar ce posibilitate oferă naraţiunea, de exemplu? Şi au căile perceptive şi emoţionale un rol euristic sau nu? Pe lângă cunoaşterile mentale, au un rol şi cunoaşterile descriptive şi socio-psihice? Nu ar putea filozofia să promoveze (şi să "monitorizeze") o agregare trans-disciplinară a "ştiinţelor culturii"?
Două caracteristici apar odată cu apariţia complexităţii, în formare şi nu numai: pluralizarea subiectelor şi a instrumentelor şi o asumare mai largă a categoriei (nu a temei!) "cultură". Poate că acest lucru ne-ar putea oferi o mai bună Relatare a slujitoarei? Şi un rol mai bun al femeilor?
Stella Morra, profesoară de la Facultatea de Filozofie, Universitatea Pontificală Urbaniana
(După L'Osservatore Romano, 5 februarie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
