Papa Francisc: Discurs adresat membrilor Comisiei Teologice Internaţionale (24 noiembrie 2022)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Mulţumesc cardinalului Ladaria pentru cuvintele sale respectuoase şi vă exprim tuturor recunoştinţa mea pentru generozitatea, competenţa şi pasiunea cu care aţi întreprins slujirea voastră în aceşti cincisprezece ani de activitate a Comisiei Teologice Internaţionale.
Graţie instrumentelor de care dispunem astăzi, aţi putut să începeţi lucrările voastre la distanţă, depăşind dificultăţile datorate încă pandemiei. Şi mă bucur şi pentru primirea pe care aţi rezervat-o propunerilor celor trei teme de aprofundat: prima este actualitatea indispensabilă şi mereu rodnică a credinţei cristologice mărturisite de Conciliul din Niceea, la împlinirea celor 1700 de ani de la celebrarea sa (325-2025); a doua este examinarea câtorva probleme antropologice evidenţiate astăzi şi a semnificaţiei cruciale pentru drumul familiei umane, în lumina planului divin al mântuirii; şi a treia este aprofundarea - astăzi tot mai urgentă şi decisivă - a teologiei creaţiei în perspectivă trinitară, ascultând strigătul săracilor şi al pământului.
Tratând aceste teme, Comisia Teologică Internaţională continuă, cu angajare reînnoită, slujirea sa. Sunteţi chemaţi să faceţi asta pe urma trasată de Conciliul al II-lea din Vatican, care - la şaizeci de ani de la începutul său - constituie busola sigură pentru drumul Bisericii, "sacrament, în Cristos, al unirii cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 1).
Aş vrea să vă indic trei directive de drum, în acest moment istoric; moment greu şi totuşi, prin privirea credinţei, încărcat de promisiune şi de speranţă care provin din Paştele Domnului răstignit şi înviat.
Prima directivă este cea a fidelităţii creative faţă de Tradiţie. Este vorba de a asuma cu credinţă şi cu iubire şi de a declina cu rigoare şi deschidere angajarea de a exercita slujirea teologiei - în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, a lui sensus fidei a poporului lui Dumnezeu, a magisteriului şi a carismelor, şi în discernământul semnelor timpurilor - pentru progresul Tradiţiei apostolice, sub asistenţa Duhului Sfânt, aşa cum învaţă Dei Verbum (cf. nr. 8). De fapt, Benedict al XVI-lea descrie Tradiţia ca "fluviul viu în care originile sunt prezente mereu" (Cateheză, 26 aprilie 2006); aşa încât ea "irigă diferite terenuri, alimentează diferite geografii, făcând să răsară ceea ce este mai bun din acel teren, ceea ce este mai bun din acea cultură. În acest mod, Evanghelia continuă să se întrupeze în toate colţurile lumii, în manieră mereu nouă" (Constituţia apostolică Veritatis gaudium, 4d).
Tradiţia, originea credinţei, care ori creşte ori se stinge. Pentru că, spunea cineva - cred că era un muzician - că tradiţia este garanţia viitorului şi nu o piesă de muzeu. Este ceea ce face să crească Biserica de jos în sus, ca un copac: rădăcinile. În schimb, altcineva spunea că tradiţionalismul este "credinţa moartă a celor vii": când tu te închizi. Tradiţia - vreau să subliniez asta - ne face să ne mişcăm în această direcţie: de jos în sus: vertical. Astăzi există un mare pericol, care este de a merge într-o altă direcţie: "înapoierea". A merge înapoi. "Mereu s-a făcut aşa": este mai bine a merge înapoi, este mai sigur, şi nu a merge înainte cu tradiţia. Această dimensiune orizontală, am văzut asta, a determinat unele mişcări, mişcări ecleziale, să rămână fixate într-un timp, într-un înapoi. Sunt înapoiaţii. Mă gândesc - pentru a face o referinţă istorică - la unele mişcări născute la sfârşitul Conciliului I din Vatican, încercând să fie fideli tradiţiei, şi astfel astăzi se dezvoltă în aşa fel încât hirotonesc femei, şi alte lucruri, în afara acestei direcţii verticale, unde creşte, conştiinţa morală creşte, conştiinţa credinţei creşte, cu acea frumoasă regulă a lui Vinceţiu de Lérins: "Ut annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate". Aceasta este regula creşterii. În schimb înapoierea te face să spui că "mereu s-a făcut aşa, este mai bine a merge înainte aşa", şi nu te lasă să creşti. Cu privire la acest punct, voi teologii gândiţi-vă un pic cum să ajutaţi.
A doua directivă se referă la oportunitatea, cu scopul de a realiza cu pertinenţă şi incisivitate opera de aprofundare şi de înculturare a Evangheliei, de a ne deschide cu prudenţă la aportul diferitelor discipline graţie consultării experţilor, chiar necatolici, aşa cum este prevăzut de statutele Comisiei (cf. nr. 10). Este vorba - am afirmat asta în constituţia apostolică Veritatis gaudium - de a preţui "principiul interdisciplinarităţii: nu atât în forma sa «slabă» de simplă multidisciplinaritate, ca abordare care favorizează o înţelegere mai bună din mai multe puncte de vedere a unui obiect de studiu; cât mai degrabă în forma sa «puternică» de transdisciplinaritate, ca situare şi fermentare a tuturor ştiinţelor în spaţiul de Lumină şi de Viaţă oferit de Înţelepciunea care provine din Revelaţia lui Dumnezeu" (nr. 4c).
În sfârşit, a treia directivă este cea a colegialităţii. Ea capătă relevanţă deosebită şi poate oferi o contribuţie specifică în contextul parcursului sinodal, în care este convocat tot poporul lui Dumnezeu. Subliniază acest lucru documentul elaborat în această privinţă, în cincinalul precedent, despre Sinodalitatea în viaţa şi în misiunea Bisericii: "Ca pentru orice altă vocaţie creştină, şi slujirea teologului, în afară de a fi personală, este şi comunitară şi colegială. Aşadar, sinodalitatea eclezială îi angajează pe teologi să facă teologie în formă sinodală, promovând între ei capacitatea de a asculta, a dialoga, a discerne şi a integra multiplicitatea şi varietatea instanţelor şi aporturilor" (nr. 75).
Teologii trebuie să meargă mai departe, să încerce să meargă mai departe. Dar acest lucru vreau să-l disting de catehet: catehetul trebuie să dea doctrina corectă, doctrina solidă; nu eventualele noutăţi, dintre care unele sunt bune, ci ceea ce este solid; catehetul transmite doctrina solidă. Teologul riscă să meargă mai departe, şi magisteriul va fi cel care-l va opri. Dar vocaţia teologului este mereu aceea de a risca să meargă mai departe, pentru că el caută, şi caută să explice mai bine teologia. Dar a nu da niciodată cateheză copiilor şi oamenilor cu doctrine noi care nu sunt sigure. Această distincţie nu este a mea, este a sfântului Ignaţiu de Loyola, care cred că înţelegea ceva mai bine decât mine!
Aşadar, vă urez, în acest spirit de ascultare reciprocă, de dialog şi de discernământ comunitar, în deschidere faţă de glasul Duhului Sfânt, o muncă senină şi rodnică. Temele încredinţate atenţiei şi expertizei voastre îmbracă mare importanţă în această nouă etapă a vestirii Evangheliei pe care Domnul ne cheamă s-o trăim ca Biserică în slujba fraternităţii universale în Cristos. De fapt, ele ne invită să asumăm pe deplin privirea discipolului, care, cu uimire mereu nouă, recunoaşte că Isus Cristos, "prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii" (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22); şi astfel El ne învaţă că "legea fundamentală a perfecţiunii omeneşti şi, de aici, a transformării lumii este noua poruncă a iubirii" (ibid., 38). Şi am folosit cuvântul "uimire". Cred că este important, probabil nu atât pentru cercetători, dar cu siguranţă pentru profesorii de teologie: să se întrebe dacă orele de teologie provoacă uimire în cei care le urmăresc. Este un criteriu frumos acesta, poate să ajute.
Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru slujirea voastră preţioasă, cu adevărat preţioasă. Din inimă binecuvântez pe fiecare dintre voi şi pe colaboratorii voştri. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine.
Cred că poate ar fi important să creştem numărul femeilor, nu pentru că sunt la modă, ci pentru că au o gândire diferită de bărbaţi şi fac din teologie ceva mai profund precum şi ceva mai "gustos". Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
