|
| © Vatican Media |
Comoara reciprocităţii. Despre raportul dintre filozofie şi teologie (Dezbaterea 6)
Dezbaterea/6
Despre raportul dintre filozofie şi teologie
Comoara reciprocităţii
Filozofi, teologi şi canonişti au participat la dezbaterea privind rolul şi semnificaţia filozofiei în studiile ecleziastice şi în formarea prezbiterală. Acum îi lăsăm cuvântul cardinalului prefect al Dicasterului pentru Cultură şi Educaţie. Diferitele perspective se vor confrunta pe 18 martie la conferinţa "Prietena genială", organizată de Facultatea de Filozofie a Universităţii Gregoriana.
Raportul dintre filozofie şi teologie nu a fost pur şi simplu o coexistenţă academică, ci o aventură de reciprocitate. După cum a observat pe bună dreptate Sfântul Ioan Paul al II-lea în preludiul enciclicei Fides et ratio: "Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului". Totuşi, în epoca contemporană, aceste aripi par să bată pe frecvenţe diferite, generând foarte des o criză de inteligibilitate.
În secolul al XX-lea, în orice caz, raportul nu numai că se consolidează, ci se reînnoieşte pe o bază convergentă: "Nu vă mai numesc slujitori, ci v-am numit prieteni" (In 15,12-17). Lărgind referinţa la Ioan, s-a pus un accent puternic pe necesitatea ca teologia să se autoexamineze critic pe ea însăşi. Filozofia nu mai este ancilla, ci amica theologiae. Potrivit lui Karl Rahner (1904-1984), figură centrală a gândirii teologice din secolul trecut, filozofia nu se limitează să înfrumuseţeze teologia, ci mai degrabă îi oferă un limbaj conceptual care îi conferă o rigoare ştiinţifică necesară. Deloc paradoxal, acest proces introspectiv - cu siguranţă de natură epistemologică - deschide uşile către un parcurs care nu lipsit de incertitudini, dar este deschis către orizonturi neexplorate şi perspective demne de a fi explorate. În acest fel, filozofia rămâne un interlocutor esenţial care nu numai că structurează metoda cu logică, dar ajută şi la articularea experienţei credinţei în faţa problemelor unei lumi în schimbare constantă şi rapidă. Teologia creştină, încă de la originile sale patristice, a recunoscut că proclamarea Logosului necesita universalizarea categoriilor gândirii greceşti. Atunci când prezenţa filozofiei lipseşte, teologia riscă să se refugieze în fideism sau într-un sentimentalism lipsit de rigoare intelectuală.
Benedict al XVI-lea, în magisteriul său, a încercat de mai multe ori să examineze acel loc în care întâlnirea nu este numai necesară, ci devine rodnică, aşa cum atunci când - reflectând asupra contribuţiei religiei la dezbaterea culturală contemporană - evidenţiază "profunda concordanţă dintre ceea ce este grec în sensul cel mai bun şi ceea ce este credinţă în Dumnezeu pe fundamentul Bibliei" şi, extinzând raza reflecţiei sale la prologul Evangheliei lui Ioan, afirmă că "Logos înseamnă în acelaşi timp raţiune şi cuvânt, o raţiune care este creatoare şi capabilă să se comunice pe sine, dar, întocmai, ca raţiune".
Prin urmare, nu putem să nu vedem contribuţia teologiei la gândirea filozofică, care a fost îmbogăţită cu perspective unice. Dezbaterea despre Treime şi despre Întrupare a dus la definirea persoanei ca subzistenţă relaţională, un concept fundamental pentru antropologie, psihologie şi etica modernă. Ideea unei lumi create din nimic (ex nihilo) a introdus distincţia dintre esenţă şi existenţă, determinând filozofia să se întrebe cu privire la contingenţa radicală a fiinţei, la fel cum analiza detaliată asupra păcatului şi asupra harului a mutat atenţia de la intelectualismul grec la centralitatea voinţei şi a libertăţii personale. În acest cadru, teologii au dezvoltat şi au rafinat teoria analogiei, fundamentală pentru epistemologie şi filozofia limbajului. În afară de asta, viziunea teologică despre om ca "imagine a lui Dumnezeu" a oferit fundamentul ontologic pentru conceptul universal de demnitate umană şi, ulterior, pentru drepturile umane. Graţie teologiei, concepţia liniară şi providenţială a timpului a înlocuit viziunea ciclică antică, deschizând calea pentru ideile moderne despre progres şi sens al istoriei.
La o analiză mai atentă, criza actuală apare - cel puţin parţial - ca problematizare a formatului reciprocităţii. Criza limbajului exacerbează dificultatea de a propune adevăruri veşnice într-o lume cu semnificaţii fluide şi în continuă schimbare. Scientismul neagă orice cunoaştere care nu este demonstrabilă empiric. Şi, dulcis in fundo [nu în ultimul rând], un subiectivism exasperat la graniţa cu paranoia reduce adevărul la o sumă de experienţe individuale, la rândul lor interpretate conform unor canoane la fel de elastice pe cât sunt de volubile. Tocmai în acest teritoriu de frontieră, o justă reciprocitate între teologie şi filozofie serveşte drept filtru. Prietenia lor le constrânge pe amândouă să menţină o coerenţa internă şi o relevanţă externă. Pe acest drum - bogat nu numai cu necunoscute, ci şi cu surprize plăcute - o indicaţie de susţinere poate fi găsită în prefaţa la constituţia apostolică Veritatis gaudium, care propune calea transdisciplinarităţii, exercitată cu creativitate "ca o dospire a tuturor cunoaşterilor în spaţiul de Lumină şi de Viaţă oferit de Înţelepciunea care provine din Revelaţia lui Dumnezeu".
Prin urmare, filozofia este o însoţitoare care interoghează şi aprofundează. Cu întrebările sale, chiar şi cele incomode, contribuie la capacitatea de uimire şi, uneori, chiar de a face un pas înapoi sau chiar de a se reconfigura, redescoperind - fără complexe - propria failibilitate şi vulnerabilitate. Edith Stein (sfânta Tereza Benedicta a Crucii), filozofă şi mistică, întrupează această sinteză. Pentru ea, căutarea adevărului era, în sine, o rugăciune. Prin fenomenologie, a ştiut să creeze o punte ideală între omenirea nerăbdătoare şi acea voce profundă care răsună în suflet şi a cărei chemare, aşa cum spunea deja sfântul Augustin, nu poate fi redusă la tăcere. Această perspectivă dialogică permite teologiei să nu fie un sistem închis, ci mai degrabă o cunoaştere orientată spre exterior.
Fără nicio îndoială, raportul dintre teologie şi filozofie nu este lipsit de tensiuni. Dar, în acelaşi timp, apar multe licăriri de viitor, precum şi multe punţi de dialog neaşteptat între gândirea filozofică şi cea teologică. Criza nu este întotdeauna un amurg: uneori este o naştere. În faţa acestor orizonturi largi, "raţiunea ştiinţifică - aşa cum a susţinut Papa Francisc - trebuie să-şi lărgească graniţele în direcţia înţelepciunii, pentru a nu se dezumaniza şi a se sărăci. Pe această cale, teologia poate contribui la dezbaterea actuală despre "regândirea gândirii", arătând că este cu o adevărată cunoaştere critică, fiind cunoaştere sapienţială".
În orice caz, toate aceste provocări pot fi văzute pozitiv, într-o asemenea măsură încât nu va mai fi posibil să se evite dialogul cu diferitele ştiinţe, diferitele expresii culturale şi celelalte religii. Prin urmare, va fi necesar să se favorizeze studiul lor, precum şi cel al tradiţiilor filozofice mai puţin cunoscute în contextele ecleziastice (să ne gândim la gândirea asiatică şi africană sau la cea orală a popoarelor aborigene). Este evident că filozofia nu şi-a epuizat nicidecum funcţia, ci serveşte ca polaritate reciprocă, deschizând canalele de comunicare şi înţelegere reciprocă. Prin urmare, ea - cu siguranţă îmbogăţită de contribuţiile altor discipline - rămâne indispensabilă nu numai în fazele iniţiale ale formării la preoţie, ci şi pe tot parcursul vieţii sacerdotale.
În acest parcurs de deschidere reciprocă vom avea ocazia de a respira o prospeţime complet originală, vestitoare de noutate şi capabilă să dezvăluie perspective care anterior erau lăsate la margine sau complet necunoscute. În timpul recentului Jubileu al Lumii Educaţionale, Papa Leon al XIV-lea a trasat metoda de urmat atunci când a afirmat că "aceia care studiază se înalţă, lărgesc propriile orizonturi şi propriile perspectivele, pentru a recupera o privire care nu este fixată numai în jos, ci este capabilă să privească în sus: spre Dumnezeu, spre ceilalţi, spre misterul vieţii. Acesta este harul studentului, al cercetătorului, al savantului: să primească o privire largă, care ştie să meargă departe, care nu simplifică problemele, care nu se teme de întrebări, care învinge lenea intelectuală şi, astfel, înfrânge şi atrofia spirituală".
În acest timp - alcătuit din angajare, preocupare şi creativitate în răspunsul la semnele timpurilor - acele întrebări vor constitui un sprijin pentru a întări formarea teologică; sau mai degrabă, o pot chiar revitaliza dacă filozofia este concepută nu ca un concurent care ameninţă, ci ca o prietenă colaboratoare cu adevărat genială. Şi, pornind de la istoria lui Lila şi Lenù, protagonistele romanului lui Elena Ferrante, filozofia şi teologia sunt "două jumătăţi ale aceleiaşi persoane, legate printr-un fir invizibil".
Cardinal José Tolentino de Mendonça
(După L'Osservatore Romano, 11 martie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
