Lumea noastră devine tot mai mult scena superficialității, a ipocriziei și a fațadelor. Plimbându-ne pe străzile orașului, vitrinele care strălucesc în spatele sticlei ademenesc privirea: totul este curat și luminos, finisat până la ultimul detaliu. Dar oare de câte ori ne gândim: ce se ascunde de fapt în spatele acelui geam strălucitor? Și, ceea ce este și mai important: oare de câte ori propria noastră viață devine o singură, mare vitrină, aranjată cu grijă?
Ca creștin, simt uneori și eu tentația de a trăi pentru aparențe. În astfel de momente, „vitrina” nu mai înseamnă doar fereastra magazinelor, ci acele momente perfecte sclipite pe rețelele de socializare, imaginea de familie impecabilă proiectată spre alții, goana după recunoașterea muncii mele și, uneori, chiar și religiozitatea superficială afișată prin forme exterioare. Cât de ușor ne risipim energia pentru a fi ireproșabili, de succes și fericiți în ochii lumii exterioare! Cât de pe neobservate ridicăm ziduri în jurul nostru, doar pentru a ne ascunde slăbiciunile, temerile și metehnele!
Dorința continuă de a fi pe placul altora este o povară grea pentru suflet. Acest lucru este valabil mai ales în privința unei întrebări care a devenit a doua noastră natură de-a lungul timpului: „Ce vor spune ceilalți?” De câte ori am auzit această propoziție în copilărie și de câte ori m-am surprins ca adult că deciziile mele nu sunt determinate de convingerea mea interioară sau de îndemnul tăcut al Duhului Sfânt, ci de judecățile omenești!
Nu demult am dat peste o întrebare care m-a atins profund și care a scos în evidență exact această luptă zadarnică, îndemnând la reflecție: „Îi întreb pe cei care și-au trăit întreaga viață călăuziți de preocuparea «Ce vor spune oamenii?», la urma urmei, ce au spus?” Să repetăm această întrebare și să răspundem cu cea mai mare sinceritate. Mi-am adresat-o și eu însumi, acționând asupra mea ca o trezire la realitate. M-a pus față în față cu adevărul: oricât m-aș strădui, oricât de strălucitor mi-aș șlefui propria vitrină, nu voi putea câștiga niciodată pe deplin recunoașterea lumii exterioare. Bunăvoința oamenilor este o simplă fata morgana: cine își construiește astăzi viața pe aplauzele lor, se trezește mâine pe ruinele ei. Dacă îmi trăiesc viața după standardul impus de alții, îmi pierd libertatea și, în loc să exist ca un copil mântuit al lui Dumnezeu, devin un sclav al așteptărilor omenești.
Am căzut și eu de multe ori în capcana aparențelor. Îmi amintesc de o Sfântă Liturghie duminicală, când am avut o grijă deosebită să apar în hainele cele mai frumoase. Atenția mea nu era îndreptată spre sfințenia liturghiei, ci spre ceea ce ar putea crede credincioșii despre mine, dacă par suficient de pios, un exemplu bun și râvnitor. Apoi, la o altă Sfântă Liturghie, preotul a predicat tocmai despre acel verset din Vechiul Testament în care Domnul îi vorbește profetului Samuel: „Omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă” (1Sam 16,7). În acea clipă m-a străbătut o rușine profundă și o conștientizare curățitoare în același timp. Mi-am dat seama că, în timp ce aranjam vitrina exterioară, templul meu interior – sufletul meu – era neglijat. În timpul spovedaniei am înțeles că Dumnezeu nu căuta în mine o atitudine sobră sau un zâmbet regizat, ci inima zdrobită, care are nevoie de spovedanie și har. Cristos, prezent în Preasfânta Euharistie, nu s-a dăruit vitrinei mele, ci adevăratei mele ființe fragile.
Sfântul Augustin a formulat cu precizie această sete spirituală, care a devenit una dintre citatele mele cele mai dragi: „Neliniștită este inima noastră până nu se odihnește în tine.” Neliniștea inimii noastre și golul lăuntric nu pot fi umplute de aplauzele lumii sau de o aparență lustruită. Mi-am dat seama că nu contează ce spune lumea despre mine, ci cum mă vede Dumnezeu.
Bazându-mă pe acest adevăr, constrângerea mea adânc înrădăcinată, aproape bolnăvicioasă, de a fi pe placul altora s-a preschimbat în binecuvântare, când lanțurile acesteia au căzut dintr-o dată. În timpul recentei mele internări în spital, am fost vizitat de persoane din afara familiei, de frați apropiați sufletului meu, provocându-mi o uriașă surpriză și, în același timp, o bucurie autentică. După operație, m-au găsit, bineînțeles, într-o stare în care înainte nici nu mi-aș fi putut imagina că voi primi pe cineva: neîngrijit, nepieptănat, palid și, de dragul vitrinei imaculate, aș adăuga că și lucrurile de pe noptieră zăceau împrăștiate de-a valma... dar nimic din toate acestea nu m-a interesat; singurul lucru care conta era compania vizitatorilor, aducătoare de o seninătate liniștitoare și o speranță neclintită. Conștient fiind că – izvorând din natura lor creștină –, dacă m-au acceptat pe deplin când eram în toată puterea, mă vor căuta la fel și atunci când nu pot dărui nimic în afară de un zâmbet, doar sinele meu vulnerabil, înarmat cu slăbiciunile, neputințele și fragilitățile mele, căci nu vitrina este esențială, ci fraternitatea, acea iubire sinceră, necondiționată, care ne unește, indiferent de circumstanțele vieții.
Astăzi știu deja: când mă opresc în fața Domnului în tăcerea rugăciunii sau în sacramentul spovedaniei, așteptările lumii rămân afară. Sunt singur cu Creatorul meu. Îndurarea și harul lui nu sunt condiționate și nu au nevoie de veșminte pompoase. Pot să pășesc înaintea lui cu rănile, greșelile și ispitele mele, deoarece Cristos Și-a dăruit iubirea mântuitoare realității mele, nu vitrinei mele.
Când, la apusul vieții mele, voi privi înapoi la parcursul meu pământesc, nu va mai conta câți m-au considerat perfecți sau de succes. Ceea ce va avea cu adevărat importanță: am știut să ofer iubire pură, cu smerenie? Am reușit să rămân fidel lui Dumnezeu, învățăturii Bisericii și aproapelui meu? Am fost capabil să ofer alinare celor aflați în nevoie? Am știut să manifest compasiune în durerea, doliul, bucuria și bunăstarea altora? Am fost capabil să dau mai departe fie și doar o mică rază din lumina lui Cristos?
Aș dori să renunț definitiv la atașamentul convulsiv față de opinia altora. În fiecare zi învăț cum să-mi curăț inima de praful constrângerii de a fi pe plac, respectiv cum să-mi modelez viața, în locul unei vitrine, ca lăcaș tăcut al Domnului, ca loc de adăpost al rugăciunii și al iubirii față de aproapele. Căci strălucirea lumii piere, dar calea parcursă în iubire înaintea lui Dumnezeu își primește răsplata vieții veșnice.
Zoltán Csákay
