„Când, în opinia multora, credința catolică nu va mai fi moștenirea comună a societății (...), va fi foarte dificil pentru aceasta să atingă inimile prin discursuri simple sau apeluri morale și cu atât mai puțin prin referințe generice la valorile creștine. Un apel curajos și cuprinzător la principii este esențial și indispensabil; totuși, simpla afirmare a mesajului nu ajunge în adâncul inimii persoanei, nu atinge libertatea acesteia, nu îi schimbă viața. Ceea ce este fascinant mai presus de toate este întâlnirea cu credincioșii care, prin credința lor, atrag oamenii spre harul lui Cristos, mărturisindu-l”. Când Benedict al XVI-lea a rostit aceste cuvinte pe 13 mai 2010, la Fatima, „schimbarea de epocă” adesea evocată de succesorii săi, Francisc și Leon al XIV-lea, începuse de mult, dar nu era încă atât de evidentă.
Aceste cuvinte ale Papei Ratzinger, rostite șaisprezece ani mai târziu, rezumă eficient ce înseamnă a mărturisi evanghelia, mai ales în contexte în care această proclamare nu a ajuns niciodată sau în care transmiterea credinței s-a întrerupt. Ele surprind astfel esența noului document al Dicasterului pentru Doctrina Credinței, „Venite ad me”, care reflectă asupra modului de a evangheliza în vremuri de schimbare și își propune să ofere material de reflecție pastorală care să stimuleze fiecare Biserică locală, în diferitele sale contexte concrete, să exploreze noi căi pentru această transmitere a credinței.
Faptul că mesajul creștin își pierdea din forță în ținuturile evanghelizării antice nu este un fenomen recent. Tocmai nevoia de a vorbi limbaje noi pentru a prezenta credința a fost fundamentul Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, născut din intuiția lui Ioan al XXIII-lea și dus la bun sfârșit de Paul al VI-lea, papa care în Ecclesiam suam a explicat că Biserica se apropie de lumea contemporană devenind „cuvânt, mesaj, conversație”, având convingerea că evanghelia trebuie oferită printr-un raport de ascultare și întâlnire. Deja în deceniile premergătoare Conciliului – așa cum intuiseră mințile cele mai atente – procesul de secularizare era în desfășurare: ar fi suficient să cităm experiența lui Giovanni Battista Montini, care la mijlocul anilor 1950 a părăsit Roma adunărilor din jurul lui Pius al XII-lea pentru a debarca în Milano, aflat în plină expansiune, unde sectoare semnificative ale societății începeau să manifeste un dezinteres detașat față de credință și practica religioasă. Întreaga perioadă de episcopat milanez și apoi întregul pontificat montinian au fost pătrunse de neliniștea acestei întrebări: cum putem proclama evanghelia femeilor și bărbaților de astăzi, care par din ce în ce mai distanți?
Această întrebare este și mai presantă în momentul istoric pe care îl trăim, caracterizat, notează documentul dicasterului, de „suveranitatea sinelui”, de dezintegrarea progresivă a relațiilor interpersonale și de medierea digitală care ajunge să schimbe aproape „genetic” ADN-ul nostru ca ființe umane în raport unii cu alții. Atât țările cele mai bogate și secularizate, cât și țările în curs de dezvoltare, care au cunoscut o creștere a numărului de creștini, dar cu siguranță nu sunt impermeabile la schimbarea de epocă, se întreabă cum să transmită credința astăzi. De aceea este frapant faptul că textul dicasterului citează contribuțiile și reflecțiile atâtor conferințe episcopale.
Răspunsul, clar perceptibil și în magisteriul ultimilor succesori ai lui Petru, este în primul rând o revenire la kerygma, adică la proclamarea esenței credinței, în conștiința – din păcate încă nu suficient de răspândită – că apelurile la valorile morale și apelurile la principiile creștine nu pot niciodată considera de la sine înțeles ceea ce este mai întâi, și anume întâlnirea cu Cristos. Pentru a transmite credința astăzi, nu este suficient să se predea mai întâi un set de conținuturi doctrinare sau informații religioase, așa cum se întâmpla cu multe decenii în urmă, când evanghelia se „respira” zilnic în familii și în societate.
Însă într-o perioadă ca a noastră, este la fel de miop să credem că această transmitere poate fi încredințată marketingului și unor strategii pastorale atent planificate. Trăim cufundați într-un ocean de cuvinte strigate și informații adesea neadevărate, într-o lume în care toată lumea vorbește și aproape nimeni nu ascultă. Avem nevoie de martori care să dezvăluie frumusețea vieții creștine, permițându-ne să fim atrași de harul întâlnirilor care ne ating inimile, ne rănesc și ne apropie de îmbrățișarea milostivă a unui Dumnezeu care este iubire. Avem nevoie de comunități vii. Și comunitățile vii atrag. Viața este recunoscută, valorizată și însoțită; nu este planificată sau gestionată pe hârtie. Avem nevoie de comunități care să introducă nu numai copiii, ci și adulții în frumusețea experienței credinței. Să putem vesti tuturor, folosind limbaje noi, punând un accent mai mare pe liturgie, evlavie populară, artă și muzică, un mesaj evanghelic de apropiere și primire. Un mesaj întrupat, care ne atrage ajungând la noi prin mărturia celor care ne-au precedat de-a lungul unei istorii de două mii de ani și care le amintește tuturor femeilor și bărbaților din timpul nostru: „Isus Cristos te iubește, și-a dat viața pentru a te mântui și acum este viu alături de tine în fiecare zi, pentru a te lumina, pentru a te întări, pentru a te elibera”.
Andrea Tornielli
(După Vatican News, 22 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
