Reflecţie: Din adâncimi la înălţimi
Cactusul este un simbol al rezistenţei şi al forţei. Spinii săi pot părea respingători la început, dar de fapt simbolizează autoprotecţia: ne învaţă că stabilirea limitelor nu reprezintă slăbiciune, ci înţelepciune. Cactusul ne aminteşte de faptul că putem fi sensibili şi profund emoţionali fără a lăsa pe nimeni să profite de noi sau să ne oprime. Există însă şi floarea sa... o privelişte încântătoare. Cactusul înfloreşte atât de rar şi pe neaşteptate, ca şi cum ar dezvălui un dar secret al naturii. Această floare este un simbol al speranţei şi al renaşterii: transmite mesajul că frumuseţea se poate naşte chiar şi în cele mai grele circumstanţe. Când se deschide, este aproape o celebrare a sufletului - o dovadă că răbdarea şi credinţa dau roade, dorind, în acest sens, a vă împărtăşi o trăire cathartică recentă care mi-a adus lacrimi de bucurie şi recunoştinţă, oferindu-mi o vitalitate indescriptibilă, întărindu-mi dragostea faţă de Dumnezeu şi semeni.
Ca o scurtă retrospecţie, anul trecut, în a patra duminică din Advent, cu ocazia Primei mele Sfinte Împărtăşanii, am fost conştient că acesta era doar începutul. Cu un entuziasm arzător, am aşteptat nu numai Învierea, ci şi sărbătoarea Coborârii Sfântului Duh, pentru a putea primi darurile sale. Acest entuziasm însă a început să fluctueze în timp, simţind că imaginea nu era completă, că încă lipsea ceva... în adâncul sufletului meu, desigur, ştiam ce. Am trecut apoi şi prin botezul focului: şi-a găsit sălaş în sufletul meu bucuria izbucnitoare izvorâtă din prima mea slujbă ca ministrant. La altar, Isus stă personal alături de noi, suntem membri ai turmei sale, conştientizarea acestui lucru îndemnându-ne să fim şi mai dedicaţi relaţiei noastre cu el; aş dori, cu acest prilej, să-mi exprim infinita recunoştinţă pentru încă un semn din cele nenumărate al iubirii Domnului, incomprehensibile minţii umane. Binecuvântat să fie numele tău, Dumnezeule, Părintele nostru!
Există însă şi un revers al acestei medalii: cu cât suntem mai sus, cu atât mai mare este şi căderea: acest lucru este demonstrat de una dintre experienţele mele, pe care n-o ascund sub obroc: "Oare se aduce o candelă ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Nu ca să fie pusă pe candelabru?" (Mc 4,21) Când ne apucăm de curăţenie generală, primul pas este întoarcerea casei pe dos, astfel încât totul să poată fi aşezat treptat la locul său; procedăm astfel nu pentru că vrem, ci pentru că altfel nu putem ajunge la ordinea dorită.
Am avut parte, aşadar, de o experienţă minunată, în plus, am trăit fiecare zi a săptămânii ca pe o adevărată sărbătoare, acordând atenţie conştientă unor lucruri aparent simple, dar cu atât mai semnificative, dintre care aş dori să evidenţiez câteva: la pregătirile de dimineaţă, ne concentram şi mai mult să plecăm de acasă la timp, astfel încât fiecare să-şi înceapă ziua în tihnă; slujbele matinale m-au atins profund, încărcându-mă cu speranţă şi încredere pentru a putea înfrunta responsabilităţile care mă aşteptau; în mijlocul sarcinilor haotice ale vieţii de zi cu zi, am putut dedica mai mult timp decât de obicei cultivării relaţiei cu Dumnezeu... apoi a sosit duminica şi, în loc să încununeze săptămâna, mi-a adus nori negri în suflet. Desigur, aparent nu exista niciun motiv pentru acesta, dar s-a întâmplat totuşi ca ziua Domnului să mă găsească trist, ceea ce s-a transformat apoi în furie. Ca o atitudine complet necreştină, m-am simţit indignat de cineva care îmi voia doar binele, scoţând în evidenţă anumite aspecte care mă îndemnau să-mi purific sufletul şi mai temeinic, să nu mai port poveri care mă apăsau. Adevărul doare uneori, dar este cu atât mai recomandabil să-l auzim, să reflectăm asupra lui şi să-l punem în practică cât mai curând posibil. Mi-am dat seama la scurt timp că, de fapt, eram supărat pe mine însumi, că această stare de spirit era cauzată de propriile mele frustrări, de sentimentul de neputinţă temporară, precum şi de recunoaşterea slăbiciunilor mele. Prin urmare, Evanghelia mi-a vorbit negreşit: "Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând [acolo]. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: «Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie!»" (In 2,13-16). Oricât de "nepotrivit" era momentul, a trebuit să trec prin toate acestea pentru ca sufletul meu să-şi găsească din nou pacea.
Nu există adâncimi din care Dumnezeu să nu ne poată scoate atunci când ne întoarcem la el cu pocăinţă sinceră, după care m-am simţit ca un cactus care poate supravieţui în inima deşertului, sub soarele arzător, fiind nespus de recunoscător fratelui în Domnul care iubeşte cactusul şi îl reprezintă cu credinţă prin exemplul său de viaţă, datorită căruia am experimentat iubirea necondiţionată, condescendentă şi îndurarea iertătoare în orice moment a bunului Dumnezeu. Cred că toţi suntem purtători ai luminii lui Cristos şi trebuie să evoluăm constant, să tindem spre bine, pentru că numai aşa putem deveni vrednici de împărăţia lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru acesta:
Tată ceresc, izvorul şi împlinirea oricărei vieţi, te rugăm să ne deschizi inimile pentru a primi dragostea ta pură cu care ne alimentezi. Fă-ne nu doar să aşteptăm, ci să şi trăim Împărăţia ta aici pe pământ: în dragoste răbdătoare şi milostivă, în pace care transcende dezbinarea şi în adevăr care luminează calea în întuneric. Învaţă-ne să vedem cu ochii tăi, să recunoaştem toţi oamenii ca fiind fraţii noştri, şi să ne slujim unii altora cu smerenie şi inimă curată. Transformă lumea în noi şi prin noi, pentru ca vieţile noastre să fie o mărturie a prezenţei Împărăţiei tale. Fie ca puterea blândă a voinţei tale să sălăşluiască în noi, pentru ca acolo unde este frică să se nască curaj, în loc de ură să fie dragoste, unde e îndoială să se nască credinţă, iar unde domină moartea să izvorască viaţă nouă. Binecuvântează-ne, Doamne, să putem deveni cetăţeni demni ai Împărăţiei tale, acum, în viaţa noastră de zi cu zi - până când va veni ziua în care te vom vedea faţă în faţă. Amin.
Zoltán Csákay
