Să crezi! De ce şi în ce? Întrebări care sunt mereu în căutare de răspunsuri pertinente...
În oameni? În capacitatea lor de a se sacrifica pentru cel aflat în nevoie? Puţini sunt cei care pot spune că au întâlnit în viaţa lor măcar un singur om adevărat... Mulţi şi-au zăvorât sufletele, fiind profund marcaţi de meschinăria şi micimea umană. Au renunţat la căutare şi trăiesc într-o continuă neîncredere şi frică - sunt morţi în viaţă... Paradoxal... Şi ne mai întrebăm de unde atât de multă nepăsare, răutate la nivelul relaţiilor interumane? Să credem în oameni?
În puterea şi în curăţia sentimentelor? Mult prea des invidia, ura sunt bine ascunse sub masca iubirii... Ne ardem şi nu mai vrem să încercăm. Şi dacă totuşi ne ridicăm şi riscăm din nou, suntem răsplătiţi cu o cădere şi mai zgomotoasă. Şi cu fiecare cădere ne vine din ce în ce mai greu să ne ridicăm... Merita să o luăm iarăşi de la capăt?
În adevăr? Cine îl deţine? Fiecare se crede posesorul adevărului absolut... Binele poate căpăta nuanţe de rău în interpretarea unora sau invers. Suntem profund convinşi de "veridicitatea" actelor şi gândurilor noastre. Mai avem nevoie de un adevăr general valabil care să poată constitui o referinţă pentru noi toţi?
Să credem în putere? Puterea exercitată la nivel înalt este, de cele mai multe ori, manipulare în masă... Suntem fără să ne dăm seama roboţi... Nu mai beneficiem de libertatea de a alege, de posibilitatea de a gândi nefiind constrânşi din afară... Puterea banului? Efemeritatea acesteia este generatoare de răsturnări sociale, de destine sfâşiate... Într-o zi regi... a doua zi cufundaţi în sărăcie cruntă... Şi cu ce preţ? Compromis, sacrificare inutilă de idealuri, visuri... Se spune că banul poate cumpăra orice, chiar şi suflete. Oare şi noi ne-am vândut pentru o clipă de mărire, pentru a-i domina pe ceilalţi? O întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare dintre noi, în ceas de meditaţie, când liniştea ne cuprinde, când partener de discuţie ne este propria conştiinţă...
Să credem! Răspunsurile le găsim în noi...
Să credem în iubirea faţă de aproapele nostru! De multe ori primim sfaturi şi ajutor de unde nici nu ne aşteptam... De prea multe ori catalogăm oamenii doar după înfăţişare, după zvonuri "binevoitoare" şi greşim fundamental... Ulterior, când aşa-zişii prieteni ne uită, exact în momentele în care am avea nevoie de ei, intervin anonimii, de fapt oamenii pe care până atunci i-am ignorat complet sau poate că i-am desconsiderat... Şi iarăşi primim o lecţie aspră de la viaţă: să nu privim superficial, să încercăm să cunoaştem şi să pătrundem puţin în mintea şi în inima celui care ne stă alături. Vom fi surprinşi poate de ce vom găsi în ceilalţi: sensibilitate, o mare capacitate de a iubi, spirit de sacrificiu... Să credem în oameni!
În dragostea pe care Dumnezeu ne-o arată în fiecare secundă a vieţii noastre! Mi s-a întâmplat să fiu întrebată de ce merg la biserică... Şi am citit uimire pe chipurile celor care mă chestionau. Dumnezeu este "adăpostul" celor în vârstă - mi s-a spus - singură modalitate de a mai găsi alinare, speranţă... Să fie chiar aşa?
În opinia multor tineri a fi credincios, a merge la biserică nu se "asortează" cu viaţa pe care ei şi-o construiesc. Să-ţi trăieşti viaţa, în concepţia lor, înseamnă să profiţi de orice petrecere, ieşire în natură, să vorbeşti cât mai "murdar" posibil, într-un cuvânt să fii "cool". Nu contează că nu eşti de acord cu tot ceea ce se întâmplă, treci peste anumite principii, îţi cobori standardele numai pentru a fi acceptat de grup... Şi porneşti pe acest drum... După un timp oarecare, după ce începi să vezi dincolo de aparenţe, îţi dai seama că ai greşit şi vrei să te întorci... Problema este că mulţi nu realizează că au greşit sau că încă persistă în greşeala. Care ar fi soluţia? O resursă inepuizabilă este rugăciunea: a sta de vorbă cu Dumnezeu, deschizându-ţi sufletul şi mintea... Acest dialog te formează ca om, îţi dă puterea să iei decizii înţelepte, să fii tu însuţi - cu principii sănătoase, un exponent al binelui într-o lume viciată - să poţi însemna o "excepţie" care să provoace semne de întrebare şi poate, cine ştie, schimbări în ceilalţi...
Ecumenismul este în foarte multe ţări o "practică la modă". Timp de o săptămână (18-25 ianuarie), în fiecare an, au loc rugăciuni pentru unitatea tuturor creştinilor, Liturghii, diferite manifestări religioase. Şapte zile pe an suntem toleranţi, nu mai găsim diferenţe dogmatice majore, luptăm pentru un scop comun.
"Îngropăm sabia"... Dar ce se întâmplă după acest timp de împăcare? Revenim la răutatea din noi... Rugăciunile făcute cu doar câteva zile înainte îşi pierd total semnificaţia...
Să încercăm să fim coerenţi în credinţă! Numai în acest mod vom creşte ca persoane, vom atinge un nivel superior la nivelul comunicării cu Dumnezeu... La un moment dat cineva m-a acuzat de pesimism. De aceea vreau să închei într-o maniera optimistă, de data aceasta în varianta versificată:
Cu bucurie în Domnul
Să trecem azi pragul speranţei;
Nevoi şi necazuri să le uităm
Şi să păşim în lumină!
Iuliana Şuşnea
