De când l-am descoperit, Psalmul 138 a exercitat asupra mea o fascinaţie misterioasă. Îl recitesc, mă rog cu el, şi mereu îmi spune ceva diferit, ca un caleidoscop. Asta pentru că nu psalmul, ci eu mă schimb, evoluez. Şi mereu revine aceeaşi întrebare, liniştitoare sau apăsătoare: cine sunt?
Răsfoind o antologie de versuri scrise de autori români rezidenţi în Spania - "Român în lume" -, am găsit nişte versuri ale Cristinei Lincu: "Ascultă cum bate / departe, de moarte / al ceasului / nesătul tic-tac, / vampir al tinereţii noastre". Majoritatea suntem tineri; privim înainte, privim înapoi. Simţim cum timpul ne consumă nestingherit zilele. Ceva tainic înăuntrul nostru simţim cum ne înfioară, ca o privire venită din adâncurile înnegurate ale fiinţei noastre, cerând cu fermitate să ne definim. Răsună atunci, solemn, cuvintele de rugă şi uimire ale psalmului: "Doamne, tu mă observi de aproape şi mă cunoşti; / ştii când mă aşez şi când mă scol; / pătrunzi de departe gândurile mele; / fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ţi scapă; / toate cărările mele îţi sunt cunoscute" (Ps 138,1-3).
Oare noi ne cunoaştem atât de bine cât ne cunoaşte Dumnezeu? Oare ne cunoaştem atât de bine pe cât credem? Nu! Asta şi pentru că ne aflăm într-o metamorfoză continuă a fiinţei noastre. Dar care drum?
Cu siguranţă că fiecare dintre noi a făcut, poate chiar de mai multe ori, experienţa de a se privi pe sine (ca) într-o oglindă. Ce am văzut? În "Poetului rătăcitor", Cristina Lincu exprimă în versuri o astfel de experienţă: "Oglinda în care ţi-ai înfige unghiile / atât de curios, / e-nşelătoare.../ ea te priveşte cu mii de ochi vicleni / încercând să-ţi ademenească sufletul, / părând că doar imaginea / ţi-o fură... / oare ştii ce se întâmplă, / e încleştare oarbă sau îmbrăţişare?". Cât de greu este să spunem ce vedem! Avem în faţă mii de posibilităţi de a fi. Lumea ne priveşte "cu mii de ochi", aşteptând de la noi să fim într-un fel sau altul şi ne ademeneşte sau ne împinge să ne schimbăm după placul ei. Trăim propria viaţă sau ceea ce (credem că) alţii vor de la noi să fim? Răspundem cu revolta încleştării oarbe sau cu o îmbrăţişare pe care ne-o dăm satisfăcuţi de noi înşine?
Cât de uşor este să cădem în plasa ademenirilor înşelătoare ale unei lumi care nu se cunoaşte pe sine şi nu vrea ca noi să fim altfel, mai buni! Apoi, goi şi dezamăgiţi, ne trezim singuri în noapte şi frig, scrâşnind din dinţi (cf. Mt 25,30).
Când devenim conştienţi de păcatele noastre, e ca şi cum am cădea de pe piedestalul nostru de strălucire şi de glorie pe care ni l-am făurit, pentru a cădea într-un abis întunecat, rece şi pustiu.
Da. Diavolul, iadul există. Dar Psalmul 138 nu ne lasă să ne privim cu pesimism sau cu optimism naiv. Dumnezeu nu vrea să ne apropiem de el cu groază, iar legile sale nu sunt un bici ameninţător îndreptat spre noi. El este mereu alături de noi cu iubire, asemeni unui părinte care este mereu cu ochii spre copilul său, mereu gata să îi ridice din cale orice barieră care l-ar face să cadă sau care i-ar împiedica dezvoltarea normală: "Dacă aş lua aripile aurorei / şi m-aş opri dincolo de mare, / şi acolo mâna ta m-ar conduce / şi dreapta ta m-ar cuprinde" (Ps 138,9-10). Da. Dumnezeu ne iubeşte; este Tatăl nostru. Ne spune Cristos: "Nu am venit să judec (să condamn) lumea, ci să mântuiesc lumea" (In 12,46). Aceasta este iubirea adevărată care merită urmată. Mulţi ne arată cu degetul defectele: eşti prea gras, prea slab, prea deştept, ignorant... Cristos se apleacă spre noi, până acolo unde ne aflăm, se aşază alături de noi, ne ia de mână şi ne conduce spre lumină. El ştie să vadă binele din noi şi ne încurajează să creştem în el.
Privim din nou în oglindă şi spunem cu psalmistul: "Te laud pentru că sunt o făptură atât de minunată! / Lucrările tale sunt admirabile!" (vv. 13-14ab) Ai conştiinţa încărcată şi te împiedică să spui aceasta? Cristos ne oferă tuturor iertarea sa în taina Spovezii. Primeşte-l deseori în sfânta Împărtăşanie şi în cuvântul său de lumină şi de viaţă. Şi trăieşte! Trăieşte din plin! "Dar cum să fac pentru a nu rătăci drumul şi a mă întoarce din nou în lanţurile din care am fost eliberat?" Urmează-l pe Isus: "Cine vrea să devină mare între voi (şi cât de mult dorim să fim primii, să fim importanţi, să contăm!) să fie slujitorul vostru, şi cine vrea să fie primul între voi să fie slujitorul tuturor. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,43-45). Cu cât vrei, aştepţi mai mult de la alţii, cu atât eşti mai dezamăgit, nemulţumit. Cu cât oferi mai mult, cu atât eşti mai plin, mai fericit. Fă-o la muncă, acasă, cu prietenii, cu toţi.
Apoi priveşte-te în oglindă. Ce vezi?
Pr. Leonard Diac
