Fusese o iarnă grea. Fiindcă viscolise mai mereu, nimeni nu trecuse pe aleile parcului. Chiar şi vara, în colţul acela tainic, dintre brazi, nu se prea aventura nimeni. Era frumos, nimic de zis - dar sub brazii înalţi până la cer nu creşteau flori, nu creştea nici iarbă, iar pe banca de acolo nu se aşeza nimeni. Prea neliniştitor era freamătul fără odihnă al brazilor! Chiar şi cetina părea întunecată, iar roua nu se usca niciodată ci rămânea aşa, peste zi, de la o noapte la alta, lucind şi trăind cumva în lumina stelelor cu o viaţă proprie.
Acolo îşi găsise el locul. Şi vara, şi iarna, stătea murmurând neîncetat ceva ce semăna a rugăciune. Trecătorii se obişnuiseră cu el şi îl vedeau ca pe un brad de om - fiindcă părea tânăr şi în putere - iar dacă e aşa, ce nevoie ar fi avut de ale gurii sau de un acoperiş deasupra capului?! Aşa că bănuţii aruncaţi lângă el erau din ce în ce mai puţini - ca şi cum oamenii şi-ar fi plătit o rugăciune sau poate doar norocul, fără grijă de cel a cărui faţă nici măcar n-o mai vedeau - şi nici nu ştiau dacă au văzut-o vreodată.
Nu erau răi. Erau aşa ca toţi oamenii: încovoiaţi de grijile lor, indiferenţi la cei din jur. Închişi în ei înşişi. Fără să vadă nimic în afară de ei înşişi şi orgoliul lor.
Aşa se face că a fost de mirare când, în primăvară, cineva a văzut totuşi că bradul de om lipsea. Pe banca aceea era acum o movilă. Când s-au apropiat să cureţe parcul, au văzut că bradul de om zăcea acolo, sub mantia lui, fără suflare. Gluga ponosită îi acoperea faţa. "Un om al străzii, un boschetar", au zis oamenii, ridicând din umeri: "Atâta pagubă, asta i-a fost!"
Doar un copil, curios şi temător, îl privea îndelung. Când taică-său l-a smucit de mână: "Ce-ţi pierzi vremea, hai odată!" - copilul a început să plângă arătând spre mâinile şi picioarele bradului de om. Dar oamenii au trecut mai departe, încovoiaţi de grijile lor, fără să se uite unii la alţii, fără să se cunoască unii pe alţii şi nici pe ei înşişi.
Dar de la o vreme copilul începu să alerge de la unul la altul încercând să-i mângâie şi să-i ajute cumva. Oamenii au început să-i spună "poştaşul" sau "cel bun la toate", fiindcă uitaseră ce înseamnă "mesager" şi mai ales al cui mesager era copilul.
Doar el reuşise să vadă, pe mâinile şi picioarele bradului de om, rănile adânci, rotunde, cu marginile însângerate. Fiindcă privise la aproapele său şi privind, înţelesese. Urma cuielor.
Dr. Ecaterina Hanganu
