Continuare la "Lumânarea păstorilor"
... Uite că din nou a venit noaptea aceea când ne putem înţelege toţi cu toţii... Păcat că lucrul ăsta se întâmpla numai noaptea. Şi numai o dată în an. Oare de ce trebuie să se facă mai întâi noapte şi abia după aceea să se înţeleagă toţi, cu toţii, mai întâi să fim în lanţ ca să fim pe urmă liberi, mai întâi să ne fie foame ca să ne putem bucura de mâncare, mai întâi...
- Ştii ce?! Mai întâi o să-ţi scuture ţie stăpâna cojoaca şi după aceea o să poţi dormi!!!...
- Aoleu! - mi-am zis, se aud până şi gândurile!
- Sigur că se aud gândurile, mai ales când te apuci să urli aşa, la lună, ca apucatu', în miezu' nopţii! Bine ţi-a mai spus stăpâna, tu trebuia să te faci miel, nu câine la stână! Acu' ori dormi, ori rămâi în locul meu şi latri, că de altceva nu eşti în stare! N-ai făcut nimic niciodată decât vorbe şi vorbe! Adică, latri! N-ai muşcat pe nimeni, n-ai sărit la bătaie, cu noi nu te joci... Cred că lupii fug de tine aşa, numai de groaza să nu te audă urlând sau când te-apuci tu să sapi de nu te mai opreşte nimeni, le dai cu praf în ochi! De ce-i mai fi fiind şi tu câine la stână, asta nu ştiu...
Nu era rău Ursei ăsta, dar zicea şi el aşa, cu năduf, că alergase toată ziua după oi şi acu' picase lemn de oboseală.
- Las' că-i trece, behăi uşurel Bălţata şi adormi la loc - aşa era ea, buna şi blândă, ca oaia. De asta şi copilul ciobanului se ghemuise în lâna ei. Într-o parte el, în cealaltă mielul ei... Ce să-i faci, copii cu toţii... Şi frig, tare frig...
Nici nu ştiu când am aţipit. Coborâse aşa, deodată, liniştea peste noi şi focul trosnea şi scotea scântei - mi-am zis că toţi se tem de foc şi nu vine nimeni, doar ciobanii stau de pază - şi mai e şi focul, ... da, focul... şi mi se făcuseră ochii grei, tare grei. De asta cred că am aţipit. Fiindcă se făcea că era ziua-n amiaza mare, era cald şi iarbă şi alergam la izvor şi apa era rece şi dulce şi de ce beam, de aceea mai sete mi se făcea. Şi ce miros bun avea apa aceea... şi când curgea, parcă ar fi cântat... chiar cânta... şi mirosul ierbii şi gustul apei şi căldura şi liniştea... O să ziceţi că nu se poate, dar aşa era. De asta cred că aţipisem şi vedeam toate în vis... Dar cânta apa... cânta... Şi parcă erau voci... Chiar mă trezisem de-a binelea, dar stăteam aşa, cu ochii închişi, poate mă mai lasă stăpâna să dorm... Dar nu-i auzisem niciodată pe ciobani cântând aşa - parcă erau voci de copii, o mulţime de copii... Ei, mi-am zis, se vede c-oi fi mâncat cine-ştie-ce iarbă de aud ce nu poate fi... de unde atâţia copii, că nu e decât puştiul ăsta care stă cu Bălţata şi doarme şi el... Ia să mă uit! Şi am deschis cu fereală ochii: da, puştiul dormea dus lângă Bălţata, focul se făcuse mic, abia mai pâlpâia... Dar de auzit, se auzeau copii cântând... şi cum mă socoteam aşa dacă să mă scol, mi-am întins labele din faţă, mi-am întins şi spinarea că amorţisem şi am ridicat capul ca să nu mă doară după aia gâtul... Când colo, ce să vezi! Lumina nu de la foc venea, ci de sus, de undeva, iar copii - chiar că erau o mulţime... uite, coboară prin lumină, cu flori de lumină în mâini şi cântă... şi mirosul de acolo vine... de iarbă. De flori, de căldură şi de bine... Am dat să spun şi celorlalţi, dar n-am reuşit decât să latru... trecuse ceasul când puteam vorbi... acuma trebuia să-i trezesc pe toţi să vadă asta şi să se descurce cum or putea... Uite, puştiul chiar s-a trezit. Mamă, ce ochi face! Crede că visează. S-au trezit şi ceilalţi. Ce i-o fi apucat să fugă aşa, uite c-au luat şi apă cu ei! Doar nu cred că-i foc, ce au oare oamenii ăştia de nu văd?! Măcar să fug înaintea lor, să nu facă vreo prostie! Uite, lumina aceea coboară chiar deasupra grajdului! Oamenii cred că-i foc. Ce să le faci, dacă oamenii nu văd ce au chiar sub ochi: uite, uite cum copiii aceia care cântă intră şi ies pe uşa grajdului, prin acoperiş, prin pereţi, peste tot. Să-l trag înapoi pe puşti, să nu i se-ntâmple ceva! Uite-i cum se izbesc în uşa închisă, na! C-am intrat cu ei cu tot şi cu uşă cu tot!
... Ia te uită! O familie cu un copil! Pentru copilul ăsta cântă, te pomeneşti . Şi ce frumos miroase aici! Ca în visul meu! Nimic nu mai e chiar cum ştiam! Şi doar de atâta vreme văzusem şi eu câte ceva pe pământ... Dar cum o fi asta? Şi uite cum m-a mângâiat femeia!... Doamne, ce bine e! Aşa o fi în steaua noastră, ştiţi că şi noi, câinii, avem o stea pe cer... noi îi spunem ciobanul cu câinele, dar oamenii îi spun Sirius... Dar ce ştiu oamenii! Uite la ei! Au dat fuga şi acum nu ştiu ce să facă! Eu gata, ştiu, nu mai plec de aici. Un copil din aceia care cântă chiar a venit lângă mine. Şi cum mă uit în jur, nu-l văd decât pe el şi lumina şi femeia care mă mângâie şi cântecul şi mirosul... Ei da, nu se văd! Dar eu ştiu că sunt acolo, fiindcă îi simt chiar şi aşa, cu ochii închişi...
*
Mai am puţin timp de vorbit, fiindcă doar un ceas din noaptea cea sfântă animalele şi oamenii şi tot ce vieţuieşte pe pământ se pot înţelege unii cu alţii. Ce să vă mai spun? Pe moşul meu aşa-l chema, Miţosul, era voinic şi frumos şi niciodată nu muşcase pe nimeni - doar lătra şi cei răi fugeau care-ncotro. Asta mi-a povestit el mai demult.
... .Parcă nu v-aş spune ce s-a întâmplat după aia, e târziu, dar ... cine ştie dacă la anul...
Ei bine, moşul meu trăieşte! Uite-l acolo! Uneori îşi întinde labele din faţă, îşi arcuieşte spinarea, ridică botul în sus, cum facem noi, câinii - poate se uită după copiii care coboară din cer şi cântă... - N-a îmbătrânit nici cu o clipă în timpul care s-a dus de-atunci. Oamenii spun c-au trecut vreo doua mii de ani. Eu nu ştiu ce înseamnă asta. Dar moşul meu, care trăieşte de atunci, aşa spune c-a auzit de la oameni: copilul acela a venit şi ne-a adus viaţa veşnică. De aceea cerul trimisese pe ai săi să-i cânte când s-a născut şi să-l legene...
Şi fiindcă ştie asta şi crede asta, moşul meu trăieşte mereu de-atunci.
Oare oamenii - de ce-or fi murind?!
Dr. Ecaterina Hanganu
