- Trezeşte-te, hai, scoală-te, scoală-te repede! N-auzi?! Haide-odată, când îţi spun!
Văru-meu mai făcea aşa, ca să stau şi eu de rând la foc, să nu se stingă. Mă trezisem eu de când mă scuturase uşurel prima dată, dar m-am cuibărit mai bine şi mi-am zis că el e mai mare şi să mai stea el. Tare greu adormisem aseară: frig, frig tare şi focul de-abia reuşea să mă încălzească - şi numai pe o parte - aceea de lângă foc. Cealaltă ar fi fost bocnă dacă nu m-aş fi ghemuit lângă oaia aia bălţată cu mielul ei - biata de ea! Pe o parte mielul, pe cealaltă eu! Şi zău că era mai cald decât în cojoaca mea!
- Repede, adormitule! Se-ntâmplă ceva!
- Dacă-mi spui iar de nu ştiu ce stea - am mormăit eu - să ştii că te bat! Stai acolo, taci odată şi nu-mi mai spune de stele care luminează, care merg, care stau şi nu mai ştiu ce! Şi noaptea trecută tot aşa m-ai trezit şi degeaba! Ţi-o fi luat frigul minţile!
- Păi dacă te-ai sculat de-abia dimineaţa, ce să-ţi fac! Ce vroiai să mai vezi?! Da' haide-odată, că uite - s-a făcut lumină!
De data asta chiar că m-am speriat! Am deschis ochii mari şi nu mi-a venit să cred! Parcă răsărise soarele, dar nu ştiu cum, răsărise de sus! De jur împrejur nu era nici o stea, cât vedeai cu ochii, doar una singură şi aceea era în mijlocul cerului şi strălucea - se făcuse lumină ca ziua, doar marginile cerului mai erau albăstrui-întunecate, ca să ştii că e noapte! Am crezut că e luna, dar luna, cât de mare ar fi, nu luminează tot cerul, iar pe pământ nu cade numai aşa, într-un singur loc! Şi unde cădea lumina?! N-o să credeţi, da' era tocmai pe grajdul hangiului. Ce stele, ce stea! Aiurea! I-o fi pus careva foc la acareturi! Cu tot puhoiul ăsta de lume care a tot venit sa se înscrie, mai ştii?! Hai repede, să-l ajutăm, c-o fi el sucit şi morocănos şi scârţar, da-i tot om şi el! Văru-meu înşfăcase vasul cu apă şi fugea spre foc sau ce-o fi fost acela, eu am pus pe umeri mielul (că dac-o fi foc, să nu-l atingă), oaia s-a luat după noi behăind, ceilalţi ciobani fugeau care cum puteau, parcă-l văd pe unchiu-meu, cu cârja aia groasă, cum mai mult sărea decât fugea - de când îi înţepenise genunchiul, aşa mergea - nu ştiu cum, în lumina aceea vedeam clar toate, până şi iarba şi copacii piperniciţi şi umbra lor - să ştiţi că făceau umbră la lumina aceea - şi oile, care dormeau mai încolo - şi câinii, lângă ele -numai Miţosul se luase după noi, uite-l, acu-i în frunte, lătrând de mama focului, ca să ne apere adică!...
Ne-am izbit în uşa grajdului, că de acolo se vedea lumină! Şi dac-o fi, să scoatem animalele dinăuntru! Înnebunit de frică, de somn, de frig, nu mă gândisem că nu mirosea a foc, că nu se auzea nimic dinăuntru... Miţosul, deşteptul de el, mă apucase de cojoc şi mă trăgea înapoi mârâind şi scuturându-şi capul uşor: mai târziu am înţeles - părea că zice: stai aici, că nu se cade. Dar când ne-am repezit înăuntru, am intrat cu tot cu el!
Şi ce să vezi! Doi tineri: femeia - nu ştiu cum arăta, unchiu-meu îmi spusese să nu mă uit la ele nici când oi fi mare, că aduc nenorocire pe capul omului - dar bărbatul!... N-am văzut pe vreunul aşa de frumos ca el! Stătea şi se uita aşa, pierdut, la o lumină care ieşea din iesle. Da, aşa era!... Dacă vă spun!... Din iesle ieşea lumina şi ieşea din iesle uite-aşa şi urca - iar prin acoperişul ca vai-de-lume se vedea deasupra tocmai steaua aceea care lumina ca ziua! Mă uitam la bărbatul acela - cred că venise de departe, nu semăna cu nici unul de pe la noi. Se uita şi se închina la lumină, pe urmă a pus mâna pe umărul femeii... iar ea s-a întors. N-am apucat să mă uit în altă parte: totul se petrecea aşa de lin, ca în vis... şi tot ca în vis, am văzut-o. De atunci nu l-am mai ascultat pe unchiu-meu, dar nici n-am mai văzut vreodată o femeie aşa de frumoasă... Lumina venea din spatele ei, cum vă spuneam, din iesle, iar ea parcă se ţesea tot atunci, din lumina aceea - şi abia atunci m-am înverşunat mai tare să nu mă mai uit deloc la ea! Mi se făcuse frică, mi-era tare frică de ea! Şi ea, parc-ar fi ştiut, fiindcă i-a făcut semn bărbatului, el s-a ridicat, a venit şi m-a adus acolo, lângă ea: nu mi-a spus nimic. Vedeam tot ce era de văzut: steaua de sus, ieslea care lumina, mâna ei, haina bărbatului care era alături, hainele ei, paiele, şi iarăşi ieslea care lumina - dar când a întins mâna şi m-a mângâiat, parcă mi s-au deschis deodată ochii! Acolo, pe paie, era culcat un copil nou-născut. Prin acoperişul ca vai-de-lume se vedea steaua aceea strălucitoare. Era, ce-i drept, lumină înăuntru - dar era frig, aşa de frig, că se vedea răsuflarea animalelor care se strânseseră unele într-altele, să se încălzească. Un biet copil! Ca să vezi! Şi n-am mai stat pe gânduri, am dat jos mielul de pe umeri şi l-am pus lângă bărbat - ştia el ce să facă, iar oaia venise şi ea acolo. Unchiu-meu dăduse jos cojoaca de pe el şi o aşternuse lângă femeie, văru-meu lăsase uşurel vasul cu apă tot acolo, ceilalţi: unul o bucată de pâine, altul o ciozvârtă de oaie - care ce avea: la copil nu se cade să mergi cu mâna goală. Pe urmă ne-am aşezat şi noi aşa, acolo, că dacă suntem mai mulţi se face mai cald. Şi era linişte. Se auzea răsuflarea animalelor. Miroseau animalele, a viaţă pură şi bună. Miroseau paiele a flori şi a curat.
Era bine şi se făcea cald. Pe urmă a început să cânte, încetişor. Ea era aceea care cânta. Şi parcă o mai îngâna cineva, pe urma încă un glas şi încă unul, veneau şi rămâneau aşa, în cântec, lângă ea - cum se aprind una câte una stelele, în noapte. Şi era aşa de bine şi cald şi... am adormit acolo.
Când m-am trezit, dimineaţa, focul se stinsese, soarele răsărea de după dealuri, eu eram tot lângă oaia bălţată cu mielul ei. Şi focul se stinsese. Am sărit în picioare: visasem?! Unchiu-meu m-a luat deoparte şi mi-a spus că femeia îmi dăduse înapoi mielul şi s-a uitat obosită şi tristă la el, a oftat, l-a mângâiat (auzi colo, mi-am spus! A mângâiat mielul, înseamnă că i-a plăcut, dar de ce nu l-a oprit?!). Eu te-am luat în braţe, că aşa mare cum eşti, dormeai ca pruncul lângă câine, la picioarele ei, şi te-am adus înapoi. Nu mai era de stat acolo, veniseră trei străini să-l vadă şi ei pe copil şi-i aduseseră câte şi mai câte... Bărbatul a dat fuga după noi şi ţi-a pus ceva la piept: ca să-ţi aduci aminte. Cred c-or fi fost nişte paie, că aşa de săraci cum erau, ce-ar fi avut ei să-ţi dea de la ei?!
*
Terminase de povestit. Rămăsese cu ochii ţintă la foc. Şi-a trecut mâna prin păr, a oftat şi ne-a privit pe fiecare. Tăceam. Se auzeau din curte vorbele răstite ale străjilor, strigătele slugilor, ba una răcnea: "Şi tu ai fost cu el, şi tu, hai, spune, erai dintre ai lui!" - şi o voce de bărbat care se apăra: "Nu şi nu!". Era frig, focul ardea, se făcea tot mai mare, dar degeaba! Era frig, tot mai frig...
- Omul se cunoaşte de când e copil cum o să fie. Aşa a şi fost. Eu am plecat departe - am aflat mai târziu că a făcut tot felul de minuni - dar parcă mai ştii ce spune ba unul, ba altul?! Eu atâta ştiu: l-a vindecat pe unchiu-meu, ştiţi, ăla cu genunchiul înţepenit - dar nu de asta am venit. Din câte ştiu, omul ăsta n-a făcut nimic rău. Şi e atâta de sărac, că n-are nici unde-şi pune capul să se odihnească. Cu ce să plătească judecata?! Ai lui au plecat care-ncotro. E sărac şi singur. Şi e frig. Măcar atunci erau animalele, să-l încălzească. Dac-o fi şi-o fi, m-oi duce eu lângă el. Să nu fie singur. Am adus înapoi darul pe care bărbatul acela mi l-a făcut. O să i-l dau judecătorului. Sau, mai bine, lui. Ca să nu fie singur. Uite, asta era: şi a scos din sân o fâşie de ţesătură. Era albastră şi ponosită... Ne-am uitat unii la alţii (săracu', e dus rău!...), dar pe măsură ce ne uitam la ţesătura aceea ni se făcea cald şi bine, strigătele din curte se auzeau ca de la mare depărtare, iar vântul cald care-ncepuse să adie era ca un cântec şi apoi venea încă un glas şi încă unul şi încă unul... aşa cum se aprind stelele, noaptea, una câte una... până se umple tot cerul de lumină... Şi era atâta pace şi linişte şi cald şi bine...
- Aşa e, spuse străinul: e din rochia mamei lui. Îşi ştersese lacrimile, când văzuse mielul. Şi n-am să ştiu niciodată de ce l-a dat atunci înapoi şi de ce-o fi murmurat, privind la copil: "El e mielul, mielul e el...".
Dr. Ecaterina Hanganu
