Cred că se întâmplă ceva ciudat. Poate că-i glasul muntelui care şopteşte altfel cumva - doar şi copiii îşi îngroaşă vocea ca să pară mai mari sau să sperie pe cineva - pe mine nu mă sperie şi, la drept vorbind, nici nu-l cred când spune că tocmai a împlinit 10 milioane de ani - eu cred că se laudă, v-am spus, aşa cum fac copiii ca să se dea mari. Dar oricum, nu-i treaba mea nici să-l judec şi nici să mă iau la harţă cu el.
Nu m-am născut ca să urăsc, ci să iubesc. Asta am învăţat-o pe când eram doar o nuieluşă cu câteva frunzuliţe acolo, care nici nu se prea zărea bine lângă pârâu. Aşa-mi spunea stră-străbunica mea. Ăsta era cântecul meu de leagăn, de noapte-bună, de bună-dimineaţa şi de toată ziua şi toată noaptea, de "La mulţi ani", ani şi ani la rând, vremuri după vremuri. Tare e frumos aici, lângă pârâu, chiar şi când închid ochii tuturor frunzelor, în toamnă, ascult glasul muntelui şi al pârâului şi al tuturor vieţuitoarelor mărunte şi mireasma ierburilor şi...da, mireasma cântă - doar toată lumea ştie asta. Cred că asta e fericirea.
Şi totuşi...
Când vedeam ceilalţi copaci cum se înalţă cu trunchiul drept, cu ramurile drepte spre cer ca să cuprindă toată zarea, să dea adăpost la animale şi cuib la păsări - oftam şi pe măsură ce mă înălţam, îmi părea tot mai rău şi mai rău - sigur, pe crengile mele alergau chiar şi veveriţe, se certau vrăbii, vesteau primăveri şi ierni de-a rândul piţigoii, dar... nimeni nu rămânea între crengi. Şi toate... până astă primăvară. În cele din urmă am întrebat-o pe străbunica - doar ea, care trăieşte acolo, pe malul râului cel mare, trebuie să ştie toate, nu-i aşa?! Şi-a clătinat mai întâi aşa, bătrâneşte, frunzişul bogat şi argintiu, a sorbit o gură din apa sfântă a râului şi şoapta ei dulce a ajuns până la mine:
- Noi suntem născute să aducem mângâiere ...
- Tocmai de asta te întreb: de ce nu-şi fac cuib, de ce nu rămân nici măcar obrăznicăturile de vrăbii pe aici?!
A mângâiat încă o dată apa râului sfânt, oglindindu-se sfioasă, şi a tăcut. Tare mai era frumoasă străbunica - de fapt, aşa-i şi ziceau toţi care treceau pe acolo: Frumoasa - dar uite, nici la ea, în ramurile ei dulci nu găseai culcuş de păsări sau animale...
Mă gândeam la ce spusese şi aproape adormisem în soarele amiezei, sub cerul înalt şi blând, plin de zborul frânt al rândunelelor, de rotirea înaltă a cocorilor, de funigeii de lumină ai tuturor gândurilor... când un glas subţirel strigă tare de tot:
- Hei, uite o salcie plângătoare!
- Puiule, răspunse mama - i se spune "salcie pletoasă"...
- Ba "plângătoare", strigă puştiul - nu vezi că plânge?! Uite picături de lacrimi pe vârful frunzelor! Şi nu-i rouă, fiindcă-i amiază! Şi nu-i nici de la pârâu, fiindcă sunt pe toate frunzele, chiar şi pe acelea care nu ajung la apă!
Am încremenit. Ia te uită, străbuna îmi spusese că aducem mângâiere, dar uite ce spun oamenii. Păi atunci e clar: cum o să rămână cineva agăţat în nişte plete verzi, tremurătoare sau şi mai rău, într-un copac care plânge?! Şi-mi părea aşa de rău, că mi s-au umplut iar ochii frunzelor de lacrimi...
Din oglinzile scânteietoare ale pârâului, apa făcea mii de giumbuşlucuri doar-doar o să mă facă să râd... dar cum să râdă o salcie plângătoare?!
Iar puştiul arunca mai departe în apă pietricele mici şi rotunde, ca să salte pe unde ca peştişorii - joaca dintotdeauna a copiilor. Mama îl mângâie pe creştet, apoi se uită la mine şi şopti cât pentru el, cât pentru mine:
- De fapt e copacul care aduce bucurie, fiindcă, vezi tu, ramurile lui mângâie pârâul, vieţuitoarele care trec prin frunzişul lui, pe noi înşine şi aerul cald al primăverii... mângâierea lui se duce cu vântul blând până hat, departe, pe celălalt tărâm, iar mângâierea lui e iubire şi bucurie, doar bucurie...
-...da' atunci de ce plânge?!- nu se lăsă puştiul.
- Vezi tu, răspunse mama - oamenii au uitat să se bucure fiindcă nu mai au încredere în nimeni şi nimic, iar fără încredere, chiar şi adierea vântului se face ameninţare în inima lor...
- De ce?- întrebă puştiul, care nu se lăsa cu una - cu două.
- Fiindcă l-au pierdut pe Tata. Şi fără Tata, nu mai ai încredere nici în tine, nici în ceilalţi şi nici bucurie, iar fără încredere şi bucurie nu există iubire... Adică au rămas orfani - orfani de Cer...
Puştiul rămase tăcut. Se uită lung la scânteierea pârâului, la mine, la cerul înalt şi senin şi şopti:
- Să ştii, Tată, că atunci când am să fiu mare, am să-i învăţ pe oameni să aibă încredere, să se bucure şi să iubească, fiindcă am să le arăt cum îi iubeşti Tu.
- Iar eu am să strig la ei să-i trezesc, şi-am să-i spăl de negura lor, nu-i vezi că dorm în pulberea răului care s-a făcut stâncă în jurul lor?! Şi am să pregătesc drumul iubirii spre Tata chiar de-ar fi să-l înfrunt pe fiecare şi...şi pe împăratul, chiar!
- Ia uite-l şi pe vărul tău! - spuse Mama, luându-i pe amândoi în braţe.
Stăteau aşa, îmbrăţişaţi şi tăcuţi, pe malul râului cel sfânt şi mare şi era atâta iubire şi lumină în jurul lor, cum nu niciodată nu-mi fusese dat să văd.
De aceea mi se părea cumva ciudat că toţi cei care treceau pe acolo nu vedeau ce vedeam şi eu, un copac cu plete lungi, foşnitoare şi mângâioase, căruia unii îi spuneau salcie pletoasă, alţii salcie plângătoare, dar pentru ei toţi eram iubire şi bucurie, doar iubire şi bucurie - iar ei nu vedeau, după cum nici pe Fiul nu-l vedeau...
- Nu cârti, şopti străbuna mea...ei poartă chipul Tatei şi tot el o să le schimbe inima de piatră în inimă adevărată. De asta a venit Fiul lui - ca să-i înveţe să vadă, fiindcă limpede nu vezi decât cu ochii încrederii şi inima iubirii....
Dr. Ecaterina Hanganu
