Să vedeţi ce mi s-a întâmplat azi! Tocmai dormitam în lumina dulce a dimineţii, aşteptându-mi oaspeţii. Era duminică, se arăta o zi din acelea când până şi melcii ies din casele lor la plimbare, dară-mi-te oamenii, aşa că oaspeţi aveau să vină o mulţime. Ca să fie curat şi frumos făcusem să mai întârzie roua oleacă, trezisem nişte păpădii somnoroase, florile de nu-mă-uita străluceau lângă pârâu, ierburile înalte erau suficient de moi, avusesem grijă chiar şi de furnici - pentru fluturi era cam devreme - am mai aruncat o privire - da, totul era în ordine.
Sau aşa părea.
Atunci ce căuta în poiană puştiul acela în ceasul dimineţii, singur şi mai ales - de ce plângea?! I-o fi fost grea trăistuţa - da' nu era chiar aşa de mare - eheei, da' cine ştie ce ducea într-însa?! Or fi fost pietre?! - mi-am zis. Da' de ce să cari pietre din vale când aici găseai o mulţime şi de toate culorile şi formele - mai degrabă iei de aici pietre şi le duci în vale - da' mai ştii ce-o fi avut în minte băiatul?! Da' uite, uite că-şi răstoarnă trăistuţa! Hei, ce credeţi? Mai să izbucnesc în râs! Era plină de cireşe, din acelea timpurii, când nici sâmburele nu-i copt, da-s tare frumoase în copac şi aşa roşii cum sunt, numai de drag să le mănânci! Şi unde mai pui că-s şi primele fructe! Numai că eu văzusem multe, chiar şi cum îşi fac copiii cercei din cireşe - dar să plângă cineva uitându-se la ele în loc să le mănânce - ei, asta nu! O fi bolnav?! - mi-am zis şi mă înfiorai cu toată iarba poienii. Da' după cum urca de voiniceşte potecile până sus, nu, n-avea cum să fie bolnav. Atunci?! Ia, ia stai -uite ce face! A scos din sân nişte flori uscate, ca vai-de-lume, mai mult pulberi decât flori şi acu' le presară în apa pârâului. Ce-o fi, Doamne, în mintea lui?! Ia te uită!... acuma aruncă şi cireşele în apă - una câte una - şi se uită cum le cară pârâul la vale - că doar n-o să le mănânce pârâul, asta-i bună! Şi se tot uită...
După un timp l-am auzit vorbind. Acolo unde stătea el, pârâul făcea un fel de ochi liniştit de apă şi cred că puştiul se oglindea în el, fiindcă altfel cum să vorbească aşa, de unul singur?!
- Nu-i aşa că tu ajungi la râu şi pe urmă la fluviul nostru cel sfânt şi pe urmă la mare şi pe urmă în ocean şi pe urmă în cer?
Cred că pârâul i-a răspuns că da, aşa face - doar toate apele de pe pământ fac aşa - eu nu l-am auzit, dar puştiul continuă:
- Atunci nu-i aşa că-i duci lui tata darul meu - şi uite, ca să nu te încurci, îţi dau şi busuiocul de la el, ca să ştie de unde-i darul! Şi să-i spui că mi-e tare, tare dor de el, auzi tu, nu uita!
Nu ştiu ce i-o fi spus pârâul, dar puştiul strigă uitându-se după ultima cireaşă:
- Şi când te întorci, te rog să-mi spui când vine înapoi acasă! - şi-i făcu aşa, cu mâna "pa-pa!" cum fac toţi copiii când pleacă tata...
Apoi se uită iar în ochiul acela de apă lină şi şopti ca pentru el:
- ...Era vremea cireşelor când tata a plecat. Tare ar fi vrut să guste din copacul nostru - făcea nişte cireşe uite-aşa de mari şi dulci de tot, numai că nu se copseseră încă - ştii, la un an după ce a plecat tata, s-a uscat şi cireşul, aşa că astea pe care i le-am trimis nu-s chiar aşa de bune ca acelea - apoi, ridicându-şi privirea, continuă:
- ...Doar tu singur mi-ai spus, oftă puştiul ca şi cum ar fi vorbit cu cineva - că dacă mi-e tare, tare dor de tine, să mă uit dimineaţa la soare şi câte raze are el, să ştiu că tot atâtea vorbe îmi spui tu mereu. Numai că eu nu te aud! Oare n-am fost destul de cuminte şi te-oi fi supărat pe mine?!
În liniştea caldă a dimineţii nu se auzea nimic - deşi se auzea tot ce era de auzit: chemarea somnoroasă a păsărilor, ţârâitul cosaşilor, viaţa măruntă pulsând în ierburi şi flori şi mai ales, murmurul neistovit al pârâului, iar din vale, zgomotele satului care se trezea, vuietul nedesluşit a tot şi toate - şi într-un târziu, clopotul bisericii care chema la rugăciune. Soarele strălucea pe cerul înalt şi senin şi în liniştea aceea duioasă şi caldă, puştiul rămase suspinând, privind în ochiul acela de apă limpede. Şi cum se ridicase soarele aşa, cam de o suliţă pe cer, mi se păru că aud, deodată, de niciunde, ca un susur prin unde şi ierburi:
- Ascultă nu vorbele, ci tăcerea, dragul meu...
Cred că puştiul auzi şi el ceva, fiindcă se uită deodată fix la mine. N-avea cum să mă vadă, aşa că, dacă foşnetul acela tăcuse, şi gata - atunci spusei eu însumi mai departe:
- Ce-ai învăţat din dorul tău?
Puştiul îşi şterse iute ochii, se uită mai bine - dar v-am spus că n-avea cum să mă vadă:
- Păi... când mi-e tare dor, să iau cărţile şi să învăţ; să-i ajut pe ceilalţi cu toată inima, nu numai aşa, de ochii lumii; să mă port frumos, fiindcă dac-am să fiu cuminte şi am să învăţ, ai să vii de adevărat...
- Dar sunt aici, mereu, de adevărat - continuai eu, fericit că înţelege. Mâhnirea şi dorul şi întristarea şi depărtarea, vezi tu, sunt balaurii din poveşti care păzesc cea mai de preţ comoara...
- Pe tata?! - sări puştiul...
- ...Sufletul tău... îi şoptii uşor, sufletul tău... Şi cum puştiul suspina iar, privind pârâul până hăt, departe, unde se pierdea la marginea poienii, avusei timp să-i mai spun:
- ...Fiindcă în sufletul tău e Tata...
N-am mai avut cum să-i spun că la Tatăl nostru e şi tatăl lui şi noi toţi, oriunde ne-am afla, în cer şi pe pământ - fiindcă de jos, de pe potecă, venea deja zvon de bucurie şi glasuri vesele de oaspeţi. Aşa că m-am făcut la loc o floare de nu-mă-uita, pe marginea pârâului, albastră şi înmiresmată cum numai florile de munte sunt şi tare-am fost fericit când puştiul se ridică şi el, bucuros şi luminos ca ziua aceea de primăvară, alergând înaintea celorlalţi.
Şi n-a spus nimănui, niciodată, că iată, aşa cum promisese, îi răspunsese Tata...
Oricum, nu l-ar fi crezut nimeni.
Iar pe mine n-avea cum să mă vadă şi nici să mă ştie.
Cred că nici voi, care mă cunoaşteţi bine, n-aţi fi crezut că pot lua deodată chipul unei flori albastre care de-abia se vede şi al muntelui înalt până la cer şi chiar al pârâului şi al poienii smălţuite cu mici sori de păpădii pufoase.
Dar uite că pot!
De asta doar, sunt Îngerul Transformării.
Fiindcă ce nu face Tata ca să şteargă lacrimile unui copil?!
Dr. Ecaterina Hanganu
