Oamenii de la noi îi spuneau "umbra". Tot aşa-i ziceam şi noi - fiindcă dacă i-am fi spus "nebun" sau "prost" sau cine-ştie-cum altcumva, primeam îndată ce meritam de la cei mari: e păcat, nu se cade, e ca şi cum l-ai trimite în iad şi te-ai duce şi tu după el. Şi apoi, cine ştie ce era în mintea lui!... Iarna se aciua cum putea cu cele două oi şi câinele în vreo văgăună, dar, cum treceau ploile, ieşea şi se ţinea aşa, după noi - se uita cum ne jucam, dacă era ceva greu de făcut punea mâna să ajute fără o vorbă - că vorbele-i ieşeau tare anevoie de pe buze. Ne obişnuiserăm cu el. Venise odată cu familia tâmplarului - dar de unde şi de ce, nimeni nu ştia. Şi apoi, doar nu era să-ţi întrebi umbra ce caută după tine, nu?! Aşa era şi azi. Mai toată ziua ne jucaserăm - treburile se cam terminaseră, urmau ploile şi uite, ne strânseserăm să mai vorbim şi noi vrute şi nevrute. Născocisem chiar şi un joc: ne închipuiam fiecare dintre noi că suntem altcineva - ba un prinţ, ba un conducător de oşti - eu ziceam că sunt cel mai bogat om de pe pământ, mă plimbam încruntat printre ei, ziceam că trebuie să-mi slujească toţi, frate-meu a râs şi a zis că oi fi eu bogat, dar el e cel mai puternic şi strigă la toţi şi-i păcăleşte pe toţi şi spune câte minciuni vrea, oricui şi se poartă urât cu toată lumea, că doar aşa fac cei mari şi tari, nu?! Văru-meu striga nici mai mult nici mai puţin că el e de adevărat stăpânul lumii, şi bogat, şi puternic şi mănâncă toată ziua numai bucate alese (se vede treaba că i se făcuse foame - şi nu numai lui), aşa că nici una, nici două, cât pe ce să ne luăm la bătaie, să vedem noi cine-i mai tare!

"Umbra" stătea şi se uita la noi, clătinând când şi când din cap. Şi l-am văzut atunci cum se ridică, trece printre noi - mi-am zis că vrea şi el să intre în joc, deşi n-o mai făcuse niciodată până atunci şi merge cu pas măsurat spre puştiul cel mic care se uita şi el tăcut la noi, fără sa intre în joc (oricum, nu l-am fi primit, era prea mic pentru aşa nişte lucruri importante) - şi ce credeţi?! Bărbatul acela în puterea vârstei, voinic şi tăcut, "umbra", chiar "umbra", care se ţinea scai de noi, mai să ne păzească, mai să ne ajute şi de care ştiam toţi că e puţin la minte (nu vorbeşte, nu spune minciuni, atunci cum altfel să fie?!) chiar el - îngenunche în faţa puştiului, apoi se întinse la pământ cu faţa în jos şi cu mâinile în laturi, le adună deasupra capului, ridică privirea spre copil şi-i şopti: "Tu... tu eşti Regele. Tu eşti preotul. Tu eşti profetul. Fiindcă Tu eşti..." şi-l podidiră lacrimile. Lunecau şiroaie pe chipul ars de soare, pe barbă, amestecându-se acolo, în pulberea drumului.

Am amuţit cu toţii. Copilul stătea nemişcat. Apoi ridică mâna şi făcu un semn pe capul bărbatului care rămăsese prosternat pe pietrele fierbinţi ale drumului. Şi aşa, ca într-o străfulgerare, mi se păru că-l zăresc luminând ca soarele pe el, copilul de azi, înveşmântat în lumină, iar în spatele lui, înălţându-se, o umbră - umbra unei cruci cât cerul de mare. După o clipă, totul se stinse în lumina blândă a asfinţitului, copilul privea nemişcat la bărbatul care stătea în genunchi înaintea lui, îi puse mâna pe obraz, îi şterse lacrimile şi-i şopti: "Eu sunt cel care şterge lacrima fiindcă moartea şi-a găsit moartea - dar să nu mai spui nimănui, niciodată ce ţi-a dezvăluit Tatăl meu din ceruri".

Bărbatul se ridică, se uită lung la noi şi ne şopti: când s-a născut, a primit în dar aur, smirnă şi tămâie de la magii aduşi de stea. Eram acolo. Ştiam că numai unui rege, preot şi profet i se cuvin asemenea daruri. Dar tocmai fiindcă e rege, a venit să slujească, nu să fie slujit; fiindcă e preot, se oferă El însuşi pe altar ca jertfă - iar profet, este - fiindcă El e însuşi Cuvântul.

*

Mult timp n-am înţeles ce a vrut bărbatul acela să zică - dar nici nu ne-am mai jucat vreodată de-a "cine-i mai puternic" - fiindcă ştiam. De asta am venit aici - spuse tânărul - şi l-am adus şi păstorul acela cu mine, să dea mărturie la judecata de mâine. Uite-l, e acolo, îşi încălzeşte oasele bătrâne la foc, că tare s-a mai făcut frig. Chiar şi pe mine mă cuprind fiorii. Acolo, în temniţa umedă, de piatră, coborât cu funii, zace Regele, preotul şi profetul nostru.

Asta n-am s-o înţeleg niciodată - dar cine sunt eu, să-L înţeleg pe Dumnezeu?!

De undeva, se auzi cocoşul cântând. Se lăsase tăcerea, grea şi rece ca o piatră de mormânt. De alături, plânsul unui bărbat sfâşia noaptea.

Şi mi-am adus aminte: atunci, în jocul nostru, când văzusem Gloria acelui copil, mai întâi, fusese umbra. Umbra crucii, cât cerul nopţii de mare.

Dr. Ecaterina Hanganu