Sunt lucruri cu care ne-am obişnuit aşa de mult încât nu ne mai spun nimic. Ochii noştri sunt fixaţi asupra problemelor importante ale vieţii: ce vom mânca, cu ce ne vom îmbrăca, ce vom câştiga? În jurul nostru este o lume pe care nu o mai vedem pentru că suntem prea concentraţi asupra intereselor noastre. Nu mai vedem şi nici nu mai percepem mesajul care vine de la lucrurile simple, mărunte. Trecem pe lângă ele şi ne vedem de drumul nostru. Noi suntem maturi, spunem, şi avem multe probleme de rezolvat. Dar de fapt nu rezolvăm mare lucru pentru că nu atingem întotdeauna esenţialul vieţii. Sunt lucruri care ne scapă pentru că din start le considerăm lipsite de importanţă. Spre exemplu, cine mai ia în seamă orăcăitul unei broaşte ieşite din apă? Şi ce ar putea să-i spună lui un asemenea lucru banal? Poate că un copil e mult mai atent la ceea ce se întâmplă.
Când broasca a ieşit prima dată din râu, a văzut că deasupra apei există o lume pe care nu o cunoştea. A văzut cerul albastru, soarele strălucitor, o pajişte plină cu flori. A văzut că apa se află între două maluri înverzite pe care te poţi aşeza pentru a fi mângâiat de razele soarelui. Totul era diferit de lumea în care trăise până atunci. Era atât de frumos, încât a început să cânte. N-a apucat să-şi termine cântarea că un copil a aruncat cu piatra în ea şi a fost nevoită să coboare în adâncuri pentru câteva momente. Ceva o chema din nou la suprafaţă. Cu tot riscul s-a întors din nou pe luciul apei ca să continue contemplaţia lumii nemaiîntâlnite. Copilul plecase deja. Pe drum îi revenea mereu în minte imaginea broaştei cu acei ochi mari care îl priveau. Ce ochi! Îl frământa o întrebare la care de mult timp tot căuta răspuns. Nu ştia cum au apărut ochii. Nu ştia de ce vecinul lui, care, deşi avea ochi, totuşi nu vedea. Multe nu ştia. Nu ştia cum au apărut toate în lumea aceasta. E o lume fascinantă, se gândea el. Chiar şi broasca aceea care cânta. Îi părea rău acum că aruncase cu piatra după ea. Un gând nou i-a apărut în minte. Se întreba dacă dincolo de cerul albastru mai există ceva. Oare cât de sus te poţi înălţa. Broasca a ieşit din adânc până la suprafaţă. Dar omul până unde poate ajunge dacă ar fi să o ia în sus. Întrebarea lui nu a găsit răspuns şi nici părinţii acasă nu i-au putut spune până unde te poţi înălţa. I-au spus doar că ceea ce vedem noi e foarte puţin şi că lumea este nesfârşit de mare.
Pe malul drumului stătea Bartimeu, orb care îşi pierduse de mult timp vederea. Lumea trecea pe lângă el şi foarte rar se găsea câte unul care să-l ia în seamă, punându-i în mână un mic dar. Bartimeu nu vedea persoanele care treceau. Nu vedea, dar auzea frânturi de discuţii de la trecătorii care se întorceau de la Ierihon. Într-o zi a auzit mai multă gălăgie ca de obicei. În atâta zarvă a desluşit nişte vorbe care spuneau că vine Isus din Nazaret. I-a venit în minte să strige: "Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!" Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare. Noroc că l-a auzit Isus care l-a chemat. "Ce vrei să fac pentru tine?", l-a întrebat Isus. "Doamne, fă-mă să văd!" Isus i-a spus: "Mergi, credinţa ta te-a mântuit." Dintr-o dată şi-a recăpătat vederea. Sărea în sus de bucurie. Raiul năvălise în inima lui. Se mira foarte mult de ce lumea care vede e tristă şi nu se bucură cum se bucură el. Ce le lipseşte oamenilor? Au daruri atât de mari şi nu se bucură. Sunt de neînţeles. Ca să nu piardă bucuria primită, s-a hotărât ca din acea zi să-l urmeze pe Isus. Ori de câte ori îl vedea, îşi amintea de acea zi extraordinară, când Isus i-a dăruit lumina ochilor. Ce bine ar fi, se gândea el, ca toţi oamenii să-şi amintească de Creatorul lor, care le-a dăruit vederea. Fiecare zi ar putea fi o sărbătoare. Oamenii nu l-au întâlnit pe Isus, de aceea nu pot face din viaţă o sărbătoare. De auzit au auzit de el şi de învăţătura lui, dar nu l-au întâlnit. S-au obişnuit aşa de mult cu cele auzite, încât nu le mai spun chiar nimic.
Pr. Eugen Budău
