Reflecţie: "Angelus Domini"
E Advent şi e seară... plouă liniştit... aprindem lumânările, una câte una...
"Angelus Domini nuntiavit Mariae" - rugăciunea curge în mirosul de brad al cununii de Advent... Şi ne amintim. Uneori ne facem daruri, iar darurile, cu cât mai simple, cu atât mai mult aduc în ele gustul şi mirosul cerului... Şi ce poate fi mai simplu decât un dar prin internet?! De exemplu, o prezentare powerpoint... cuvinte frumoase, imagini frumoase, fiindcă în copilăria sufletului, când rămânem numai noi cu noi înşine aşteptând Crăciunul, acolo, Domnul este frumos şi bun...
Un dar prin internet am primit şi eu - şi rugămintea să-l trimit mai departe. Fusese trimis cu aproape şase ani în urmă, la sfârşitul lunii ianuarie 2003. Abia acum a ajuns şi la noi: era o rugăminte să însoţim în rugăciune familiile care i-au pierdut pe cei dragi la 28 ianuarie 1986 şi să-l trimitem mai departe. Ca să nu se uite. Urmau numele: Rick Husband, William McCool, Ilan Ramon, Michael Anderson, David Brown, Laurel Clark, Kalpana Chawla... Le-am ştiut vreodată oare? Ni le mai amintim cumva?
"Ecce Ancilla Domini"... rugăciunea curge molcom mai departe... Imaginile şi textul primit aminteau de cucerirea spaţiului. "Niciodată, spunea unul din înscrisurile din acea prezentare powerpoint, niciodată nici un pesimist nu a descoperit secretul stelelor, nu a navigat spre un ţărm necunoscut şi nici n-a deschis cerul spiritului omenesc" - cuvintele aparţin unei persoane care la vârsta de 1 an şi jumătate şi-a pierdut văzul şi auzul, s-a zbătut între viaţă şi moarte, a învins boala, a supravieţuit şi a continuat să lupte pentru - şi în - cerul spiritului, iar cărţile ei au fost traduse în peste 50 de limbi; este vorba de Helen Keller. Şi alături de fotografia celor şapte cosmonauţi, tineri, plini de nerăbdare şi atât de frumoşi în costumele lor albastre - îndemnul la rugăciune - fiindcă acel fişier powerpoint amintea că la 28 ianuarie 1986 a explodat îndată după decolare naveta Columbia iar cei şapte au ars de vii.
"Fiat mihi secundum verbum tuum"... Cerul spiritului - iată ce au urmărit să deschidă şi cei peste 300 de martiri ai Societăţii lui Isus, căzuţi la datorie în secolul XX - fiindcă datoria lor aceasta este să deschidă cerul pentru cei orbi, cei surzi, cei muţi. Iar cei orbi şi surzi şi muţi şi-au iubit mai mult neputinţa lor decât cerul vieţii în libertate. Nimeni nu ne cere să ni-i mai amintim, nimeni nu ne roagă să fim alături de familiile lor în rugăciune - oricum, numele lor sunt scrise de la începuturi în cartea vieţii. Noi însă, care afirmăm că suntem cinstiţi cu noi înşine, considerăm o datorie de onoare să cinstim memoria eroilor: ni-i alegem ca modele şi iubim eroii spaţiului, eroii mărilor şi oceanelor, ai pădurilor virgine, ai deşertului... ba chiar şi pe eroii raţiunii şi imaginaţiei îi cunoaştem şi ne mândrim să-i cităm... Dar eroii spiritului?
Vă mai amintiţi? N-au trecut 22 de ani, ci abia o lună şi câteva zile. Era tot o zi de 28, dar nu ianuarie 1986, ci octombrie 2008. Se numeau Victor Betancourt şi Otto Messmer. Nimeni nu le-a spus "sfinţi", nimeni nu i-a numit "eroi".
Erau doi preoţi iezuiţi.
Şi au fost asasinaţi la Moscova.
Fiindcă orbii iubesc mai mult întunericul decât lumina.
Şi mai ales, se tem de lumină.
"Et verbum caro factum est. Et habitavit in nobis".
Este Advent. Spunem "Angelus" şi ne înălţăm ochii inimii la cer.
Şi ochii noştri văd.
Vedem.
Şi nu uităm.
Dr. Ecaterina Hanganu
