Pretenţiile salvifice ale ştiinţei moderne
De Georges Marie Martin Cottier, cardinal pro-teolog al Casei Pontificale
Enciclica Spe salvi nu putea să nu se întrebe cu privire la motivaţiile "actualei crize a credinţei care, în concret, este mai ales o criză a speranţei creştine" (nr. 17). De altfel, speranţa trebuie să fie considerată în ea însăşi, dar şi întrucât este inspiratoare a aspiraţiilor şi a elanurilor care caracterizează o cultură căreia, pe de altă parte, ea îi revelează orizontul său transcendent.
Astfel speranţa creştină a ajuns să fie ţinta unor critici violente pe baza acuzaţiei că alimentează o preocupare egoistă a mântuirii individuale şi că încurajează fuga din faţa responsabilităţilor faţă de alţii.
Procesul intentat în felul acesta îşi trage susţinerea şi justificarea dintr-o concepţie a raportului omului cu lumea care are origine din beţia conştientizării enormelor posibilităţi de acţiune pe care le oferă ştiinţa modernă. Aceste posibilităţi fascinează, mai mult decât natura acestei ştiinţe. Cu alte cuvinte, este vorba propriu-zis de o ideologie care s-a suprapus ştiinţei ca atare. Aşadar, cei care l-au acuzat pe Benedict al XVI-lea că este "împotriva ştiinţei" au tratat textul enciclicei, de altfel foarte explicit, cu grabă şi prevedere.
Francis Bacon, pe care papa îl citează de mai multe ori, a fost unul dintre primii care a văzut că noua apropiere de studiul naturii, caracterizată de observare şi de formalizare matematică, deschidea pentru inteligenţa umană un domeniu de explorare nelimitat şi mai ales deschidea calea spre "victoria artei asupra naturii", spre victoria lui technč.
Trebuie evocat la fel un alt martor al revoluţiei culturale moderne, René Descartes: conform lui, graţie noii ştiinţe, finalitatea practică este explicit afirmată, noi am devenit "stăpâni şi posesori ai naturii".
Aşa cum subliniază enciclica, se instaurează astfel o nouă corelare între ştiinţă şi practică. O scurtă formulă îi exprimă spiritul şi ambiţia: "a şti înseamnă a putea".
Enciclica atrage atenţia asupra părţii direct teologice a interpretării lui baconiene: noua corelare între ştiinţă şi practică ar însemna că stăpânirea asupra creaţiei, dată omului de Dumnezeu şi pierdută prin păcatul strămoşesc, ar fi restabilită; ceea ce sugerează că noua ştiinţă are o însemnătate mântuitoare.
Ideea, încărcată cu reminiscenţe biblice, va continua drumul său, prin metamorfoză şi meandre, de-a lungul întregului curs al secolului luminilor până în secolul al XX-lea.
Este exprimată de un autor, care, chiar cu imaginaţia sa extravagantă, a exercitat o influenţă enormă, până acolo încât socialismul până la Marx pe de o parte, pozitivismul lui Auguste Comte, discipolul său, pe de altă parte, pot face referinţă la el: Henri de Saint-Simon (1760-1825). În opera Le Nouveau Christianisme, el afirmă că a venit epoca în care este dat să "întrevedem posibilitatea de a efectua marea operaţie morală, poetică şi ştiinţifică, care constă în a transfera paradisul pământesc transportându-l de la trecut la viitor". Este vorba de cea mai importantă operaţie intelectuală care se poate face. Ştiinţa pozitivă va perfecţiona morala şi va elimina "ideea falsă şi descurajantă că binele a precedat răul"; va stabili ideea justă, consolantă şi stimulantă, conform căreia trudele noastre vor îmbunătăţi bunăstarea copiilor noştri. Este vorba de o "idee în mod esenţial religioasă, deoarece prezintă paradisul pământesc ca răsplată finală a tuturor lucrărilor care au contribuit la îmbunătăţirea condiţiei speciei umane de-a lungul cursului existenţei sale pământeşti".
În felul său, acest text ilustrează raportul polemic cu speranţa creştină care face parte din mitul progresului şi ajută la înţelegerea diagnozei propusă la numărul 17 al enciclicei.
Marea majoritate a gânditorilor care, în secolele următoare, vor merge pe urma analizei lui Francis Bacon, vor mărturisi ateismul sau un deism anticreştin. Oricum este sigur că, în sine însuşi, proiectul nu se înţelege pe deplin decât în perspectiva spirituală a unei voinţe de a înlătura speranţa proprie a religiei antice. E vorba de a înlocui împărăţia lui Dumnezeu cu împărăţia omului.
Unul din cei mai mari reprezentanţi ai ateismului modern, Feuerbach, se va prezenta ca acela care, afirmând că omul este dumnezeul omului, va duce la încoronarea sa cristologia, dezvăluindu-i sensul antropologic. Contemporanul său, Auguste Comte, va crea de la început până la sfârşit religia omenirii, religia fiind considerată ca expresie a unei nevoi umane.
Mai aproape de noi, un autor marxist, nutrit cu reminiscenţe ale profetismului biblic, Ernst Bloch, îşi va propune să scoată în evidenţă inspiraţia profetică şi escatologică capabilă să confere adevăratul său dinamism unei mişcări care revendică un caracter ştiinţific.
De fapt, "materialismul dialectic şi istoric" s-a prezentat ca ştiinţa societăţii şi a istoriei, o ştiinţă care-i permite omului să o domine atât pe una, cât şi pe cealaltă. Pentru Auguste Comte regina ştiinţelor, încoronare a ştiinţei pozitive, este sociologia care permite organizarea societăţii.
În realitate, mitul progresului necesar susţine marile ideologii moderne. El se sprijină pe convingerea că o raţiune imanentă conduce istoria spre fericirea speciei umane, spre "paradis", care se va realiza chiar în istorie. Acest rezultat este garantat cu anticipaţie: progresul este prin definiţie progres în direcţia binelui. Această realizare se împlineşte progresiv în virtutea practicii dominatoare a omului. Practica înseamnă acţiunea raţiunii ştiinţifice şi tehnice.
Un fundament esenţial al credinţei în progres este că mersul istoriei, care este mers al raţiunii, conduce în mod infailibil la creşterea continuă a binelui. Experienţele teribile din secolul al XX-lea şi apariţia bombei atomice au provocat conştientizarea acută că nu e posibil să se pună la margini, ca şi cum ar fi vorba de o cantitate nesemnificativă, suferinţa secolelor şi cinismul celor puternici. (Aici nu se pot menţiona decât numerele 41 şi următoarele din enciclică referitoare la judecată, care ar avea nevoie de o reflecţie aprofundată).
Astfel chestiunea pusă este aceea a naturii raţiunii. Atunci când papa Benedict al XVI-lea scrie că "nu ştiinţa îl răscumpără pe om" (nr. 26), el se referă la o anumită idee despre raţiune, aceea care inspiră diferitele forme de scientism şi de pozitivism.
În acest sens, este semnificativă critica "greşelii fundamentale a lui Marx. El a uitat că omul rămâne întotdeauna om. L-a uitat pe om şi a uitat libertatea sa. A uitat că libertatea rămâne întotdeauna libertate, chiar şi pentru rău" (nr. 21). Adevărata greşeală a lui Marx a fost materialismul său, în virtutea căruia el făcea din om şi din fericirea lui un produs al condiţiilor economice favorabile.
Adorno a scos în evidenţă perfect ambiguitatea progresului, care "oferă noi posibilităţi pentru bine, dar deschide şi posibilităţi abisale de rău" (nr. 22). Ambiţia care animă ideologia scientistă şi pozitivistă este de a aplica la ansamblul realităţii, ca singura valabilă, metoda care a dat dovadă despre sine în ştiinţele naturii. Dar aici există o reducţie a raţiunii, care împiedică să se vadă în om ceea ce transcende ordinea naturii materiale şi care întemeiază demnitatea lui. Asupra acestui argument, Fides et ratio a atras atenţia noastră cu forţă.
Saint-Simon atribuie celor care în timpul luminilor erau numiţi "filozofi" intenţia de a înlocui Geneza, în elaborarea lui Encyclopédie, un nou text fondator. Observaţia, orice s-ar spune despre veridicitatea sa, are meritul de a atrage atenţia noastră asupra mizei, cu adevărat importante, în faţa căreia ne găsim.
Dumnezeu l-a stabilit pe om, l-a creat după chipul şi asemănarea sa, ca administrator al său faţă de o natură destinată să se îngrijească de necesităţile sale. A administra înseamnă a îndeplini cu fidelitate o misiune. Spus altfel, dimensiunea etică intervine ca element constitutiv al relaţiei omului cu natura şi cu sine însuşi. Practica umană, ca activitate tehnică, cere, în virtutea unei exigenţe care aparţine naturii sale, reglementarea etică. Ascultând de legea morală omul găseşte adevărata sa libertate, pentru că el experimentează atunci adevărul fiinţei sale. Dimpotrivă, cedând în faţa mirajului unei autosuficienţe depline, el devine prada arbitrului şi a dialecticii dominării, unde cei puternici îi strivesc pe cei slabi.
Desigur, se pretinde mereu că se acţionează pentru binele omenirii. Dar merită de amintit o teză a lui Auguste Comte, care sună ca o sinistră premoniţie: omenirea - cum spune el - nu se identifică cu fiecare dintre fiinţele umane. Ea este reprezentată de oamenii mari. Astăzi noi am auzit afirmându-se, în indiferenţa generală, că nu orice membru al speciei umane este prin asta o persoană. Acestei afirmaţii i se opune frontal adevărul afirmat de Gaudium et spes: "Omul este singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi" (nr. 24).
Amintind că "nu ştiinţa îl răscumpără pe om", papa Benedict al XVI-lea ne atenţionează împotriva ideii unei ştiinţe care ar fi regulă pentru ea însăşi, independent de legea etică, aşa cum presupune credinţa în progres. Îi revine eticii să indice drumul adevăratelor progrese pe care omenirea, conştientă de demnitatea sa, are dreptul să le aştepte de la "ştiinţă".
(După L'Osservatore Romano, 11 aprilie 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
