O reaşezare teologică a inteligenţei creştine
De Alain Besançon (Institut de France)
În opera lui Benedict al XVI-lea se poate intui un plan de ansamblu care să confere o unitate pontificatului său? Trei ani sunt o perioadă de timp prea scurtă ca să se stabilească acest lucru. Noi circumstanţe pot să imprime activităţii sale un curs neaşteptat. Totuşi mi se pare că există un plan profund şi l-aş defini astfel: "Reaşezarea teologică a inteligenţei creştine în Biserică". În felul acesta el continuă opera predecesorului său. Nu face asta numai pentru binele Bisericii, ci pentru binele întregii comunităţi umane.
Viaţa spirituală impune căutarea permanentă a adevărului. O credinţă care nu ar căuta inteligenţa s-ar altera şi inteligenţa ar degenera în automatism. Biserica Catolică a înfruntat diferite încercări în ultimele secole: provocarea reformelor, provocarea ştiinţei moderne, provocarea secularizării. S-a confruntat cu toate acestea, dar, voind să ocrotească turma, nu a încurajat-o mereu să gândească de una singură. O instituţie cum este Index-ul, întemeiată urgent în timpul catastrofelor din secolul al XVI-lea, a fost, în definitiv, o idee bună? Nu este neliniştitor faptul că în faţa unor personalităţi ca Rousseau, Kant şi Hegel, gândirea catolică nu a găsit în interiorul ei un tânăr David înzestrat cu o bună praştie intelectuală? Aplecarea asupra protecţiei s-a impus uneori.
În ultimele două secole, Biserica nu numai că a fost combătută frontal, ci a fost şi "ispitită" de imitări perverse ale ei înseşi. Cea mai gravă a fost marele val al comunismului leninist despre care, pentru o clipă, s-a pus întrebarea dacă nu va scufunda întreaga lume. Papii au rezistat. Nu au cedat nimic din depozitul încredinţat lor. Totuşi, în faţa provocării comuniste, curente foarte active în Biserică s-au pus în poziţie de concurenţă. Deoarece comunismul pretindea că este "social", era necesar ca Biserica să se arate şi mai "socială". În imprecizia noţiunilor discernământul nu mai acţiona. Religia creştină risca să se contopească cu religia umanitară. Benedict al XVI-lea nu tolerează confuziile intelectuale.
În religia umanitară omul pretinde să fie mai bun decât Dumnezeu. Există nenorociri, pedepse pe care Dumnezeu le permite, adică nu împiedică să aibă loc. Ei bine, omul mai bun decât Dumnezeu, înzestrat cu o iubire mai mare, mai universală, nu le admite.
Atunci cuvântul iubire este depreciat, folosit sub aparenţe diferite pentru a justifica toate practicile sexuale, pentru a împiedica recunoaşterea unui duşman ca duşman, pentru a participa la proiectele pe care religia umanitară le creează în orice moment. Această falsă iubire dispensează de la gândire. Face să se trăiască în emoţie. Virtutea prudenţei este uitată.
Prima enciclică a papei Benedict al XVI-lea are ca scop principal acela de a disipa această confuzie. Deus caritas est defineşte diferenţa dintre iubirea creştină, caritas, agŕpe, sau şi philěa, prietenia, şi, de cealaltă parte, čros. Nu pentru a condamna erosul, indispensabil vieţii, ci pentru a pune şi una şi cealaltă, clar distincte, în întrepătrundere şi în unire. Traducând sistematic cu "iubire" cuvântul "caritate" se riscă deprecierea acestuia din urmă şi se erotizează cuvântul iubire, conform climatului epocii noastre.
Caritatea, scrie papa, nu este pentru Biserică o activitate de asistenţă socială care se poate lăsa altora, ci "este expresia de nerenunţat la însăşi esenţei sale". "Nu este un mijloc pentru a schimba lumea în mod ideologic (...), ci este realizarea aici şi acum a iubirii de care omul are nevoie mereu". Nu se poate separa în mod mai clar misiunea caritativă proprie a Bisericii şi ideologia umanitară de provenienţă socialistă, sau această includere obligatorie în egalitatea nediferenţiată caracteristică a domeniului umanitar democratic contemporan.
Noua enciclică, Spe salvi, tratează teme asemănătoare dintr-un punct de vedere diferit, pornind de la o altă virtute teologală. În faţa nihilismului disperat de astăzi sau a utopismului neregulat de ieri, ce este speranţa şi, vorbind ca şi Kant, ce ne este permis să sperăm?
Această scrisoare enciclică este de o bogăţie foarte mare. Voi urmări numai una din liniile sale principale.
Speranţa, ne învaţă papa, este vecină cu credinţa. În Scripturi, cele două noţiuni sunt interschimbabile. Speranţa - sau, aşa cum preferă să spună papa, "marea speranţă" - nu se concentrează pe un proiect special. Şi cu atât mai puţin pe un proiect revoluţionar; Cristos nu este Spartacus, nici Bar Kochba. Ea se întemeiază pe certitudinea că omul nu este abandonat, că o persoană îl observă cu privire binevoitoare. Totuşi, evanghelia nu este numai "informativă" pentru că ne învaţă o "veste bună", această siguranţă, ci este şi "performativă" pentru că ne oferă încă de acum un bine obiectiv, un fapt care schimbă viaţa. Speranţa nu este numai o aşteptare, ea se gustă în prezent. Creştinul, care aparţine societăţii din lumea aceasta, se bucură de cetăţenia unei alte societăţi, a unei alte cetăţi, ar spune sfântul Augustin, a cărei realitate o anticipă încă de acum.
Creştinul aşteaptă viaţa veşnică. Totuşi, şi este un punct important al enciclicei, nu ştie ce este. Noi ştim doar că trebuie să existe ceva spre care ne simţim stimulaţi. Ştim şi ignorăm în acelaşi timp: docta ignorantia.
Filozofii credeau că se mântuiesc singuri. În schimb, speranţa creştină este comunitară. Se referă la întregul popor. "Ea presupune exodul din închisoarea propriului «eu»".
În timpurile moderne, credinţa-speranţa creştină s-a transformat. Bacon, corelând ştiinţa şi practica, consideră că omul va putea să restabilească dominarea asupra naturii rătăcite cu păcatul original. Ideea progresului s-a născut. Întemeindu-se pe o nouă încredere în raţiune şi în libertate, luminile speră să edifice o nouă comunitate perfectă. Astfel Kant defineşte "credinţa raţională" care, transcendând credinţa Bisericii, întemeiază noua "împărăţie a lui Dumnezeu". Şi totuşi, în mod curios, Kant are intuiţia unei posibile funcţionări rele a acestei împărăţii, analog cu ceea ce Vico denumea "barbaria reflecţiei". Înainte de Newman, înainte de Soloviov, el prospectează ca posibilă venirea lui Anticrist. Iată că vine timpul lui Marx unde venirea unei limbi perfect bune provine nu numai de la ştiinţă, ci şi de la politică şi de la revoluţie. Lenin credea că ştie cum vor fi lucrurile din momentul în care puterea va fi luată. Ideea despre ignorantia nu-l atingea. "Construirea" orbeşte a celei mai bune dintre lumi durează 70 de ani. Lasă numai o "distrugere dezolantă".
Progresul există, dar rămâne ambiguu. Lucrul cel mai rău ar fi ignorarea limitelor sale. Bunăstarea lumii nu poate fi garantată de structuri mai bune, aşa cum presupunea o anumită teologie a eliberării. Domnia plenară a binelui nu va exista niciodată în această lume. Căutarea lui este obiectul fiecărei generaţii, şi va fi necesar mereu să se înceapă din nou. Această enciclică pune limitele la ceea ce "este permisă să se spere".
"Nu ştiinţa îl răscumpără pe om. Omul este răscumpărat prin intermediul iubirii". Oricât de justificate sunt numeroasele şi diferitele speranţe pe care pot să le aibă oamenii, aceştia din urmă au nevoie de o speranţă care "merge dincolo", şi care este însuşi Dumnezeu. Atunci când speranţa, prin har, le este dăruită, descoperă că ea cuprinde şi pe aproapele şi slujirea lui. Aceasta este "marea speranţă".
Speranţa se învaţă, se dobândeşte şi se exercită. Şcoala ei este rugăciunea, piatra ei de asemănare este în modul de a primi suferinţa, autenticitatea ei se demonstrează în compasiune şi eventual în martiriu. Exigenţa de dreptate face să se conceapă posibilitatea iadului şi chiar ideea de purgatoriu şi de rugăciune pentru răposaţi. De aceea, papa reconstruieşte ansamblul dogmei catolice pornind de la speranţă, pentru că în catedrala teologică se intră pe diferite uşi. Benedict al XVI-lea conclude cu o rugăciune foarte înaltă către Maria, steaua speranţei.
Am trasat numai un profil al acestei enciclice. Benedict al XVI-lea a scris-o conform naturii sale şi talentului său: cel al unui mare profesor, a unui maestru. Ea se prezintă ca o lecţie magistrală, cu aspect un pic în afara timpului nostru, dar centrată pe erorile şi pericolele care astăzi ameninţă credinţa. Poate că s-ar putea duce mai departe dezbaterea despre Marx, observator rău al realităţii din timpul său, teoretician respins, al cărui rol în dezvoltarea şi în răspândirea comunismului este după părerea mea supraevaluat. Comunismul leninist, care a distrus atâta materie şi atâta natură, este, mai curând decât un materialism, o dialectică idealistă care permite să afirmăm că ceea ce este nu este; şi ceea ce nu este, este. Dar ce bucurie aduce spiritului această mare lecţie aşa de clară, aşa de erudită, aşa de înţeleaptă! Acele excursus filologice, alegerea citatelor din Ambrozie, Augustin, Ilariu, Maxim, compun un rozariu de minunăţii rare. Acest papă preferă să ia punctele de referinţă din cultura sa natală, de la Luther la Horkheimer: mă bucur ca francez de această superbă renaştere a marii gândiri germane.
Discernământul, judecata despărţitoare a adevărului şi a falsului: aceasta este misiunea cea mai importantă a suveranului pontif. Prima sa enciclică clarifica raportul dintre diferitele forme ale iubirii umane şi virtutea teologală a carităţii. A doua descurcă relaţia încâlcită dintre speranţele legitime sau iluzorii pe care le nutreşte omul modern şi virtutea supranaturală a speranţei, "marea speranţă" care le întemeiază sau permite să se renunţe la ele. În logica acestor două enciclice, este aşteptată a treia, care se va referi la credinţă. Lumea modernă produce relativismul pe care papa îl detestă deoarece este o renunţare la adevăr. În materie religioasă, relativismul formulează o echivalenţă între religii. Şterge distincţia fundamentală între crez, simplă virtute morală a "religiunii", şi "credinţa", virtute supranaturală a cărei "materie" este însuşi Dumnezeu. În apropierea lor aşa de dificilă de dialogul dintre religii, catolicii, de exemplu, ezită să atribuie islamului credinţa, sau numai crezarea. Aşteptăm cu încredere enciclica ce va realiza discernământul cu privire la acest punct. Dar poate că Benedict al XVI-lea are alte proiecte.
(L'Osservatore Romano, 4 aprilie 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
