Plugul şi evanghelia
Mediul, omul şi Dumnezeu în viziunea lui "Laudato si'"
De Giampietro Dal Toso
Printre multele sugestii ale enciclicei Laudato si', aş vrea să preiau îndeosebi invitaţia papei de a merge în profunzime pentru a descoperi valoarea vieţii (nr. 212). Şi în acest sens cred că nu se poate interpreta corect acest text fără a ţine cont de ceea ce scrie la nr. 221: "Cristos înviat a asumat în sine această lume materială şi acum, înviat, locuieşte în interiorul fiecărei fiinţe, înconjurând-o cu afectul său şi luminând-o cu lumina sa".
Aşadar viziunea pe care o are creştinul despre universul care-l înconjoară, mediu natural şi mediu uman, trece prin misterul pascal al morţii şi învierii lui Cristos. Acest lucru îmi aduce aminte de un pasaj fundamental din sfântul Paul, când scrie că în El toate au fost create şi toate subzistă (cf. Col 1,16-17). Misterul lui Cristos este prezent în orice operă creată. Când enciclica vorbeşte despre armonie universală (cf. capitolul IV), vrea să ne amintească faptul că toată creaţia vorbeşte despre Cristos, dacă suntem suficient de atenţi la glasul său. Această armonie spune că legătura care ţine unită toată realitatea este misterul lui Cristos, aşadar universul întreg poate să fie înţeles pe deplin numai în lumina morţii şi învierii sale, adică a dăruirii pentru a se găsi, a oferirii pentru a fi pe deplin. Totul a fost creat cu scopul de a se dărui. O floare se dăruieşte pentru a trezi în om sentimentul frumuseţii; o panoramă de la munte se dă pentru a trezi stupoare; lanţul alimentar este făcut pentru ca unul să se dea altuia ca mâncare; un om este pe deplin om când se dă celuilalt.
Destinul creaţiei nu este pentru ca fiecare lucru să se închidă în el însuşi, ci pentru a se dărui altuia. În acest sens nu am fost făcuţi pentru a ne proteja, ci pentru a ne dărui. Cristos a murit pentru a se întoarce la viaţă. Şi aceasta este o lege care străbate toată creaţia, este înţelepciunea în care totul este constituit. Isus însuşi confirmă acest principiu când asumă ca paradigmă a vieţii sale un fapt natural: bobul de grâu moare pentru a aduce rod (cf. In 12,24). Aşa cum nu putem să ne gândim la mediul natural închis în el însuşi aşadar închis omului care intervine asupra lui, în acelaşi mod nu ne putem gândi la omul închis în el însuşi fără a se deschide lui Dumnezeu şi fratele său şi mediului însuşi.
Acest principiu se opune unei viziuni despre mediul natural care îl consideră aproape ca un simulacru în care omul este mai degrabă un element de deranj.
În dăruirea de sine înscrisă ca lege intimă în fiecare creatură este cuprins un mare dinamism care nu se referă numai la contemporaneitate. În schimb acolo se exprimă, cu un proces interior de transformare, şi o privire spre viitor. Mă uimeşte fraza sfântului Paul care spune că "toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum" (Rom 8,22). Suferinţele care caracterizează existenţa noastră în lume vin şi de la mediul natural: să ne gândim de exemplu la catastrofele naturale, care nu întotdeauna sunt provocate de om şi cu care Cor Unum trebuie să se confrunte adesea. Există în toată realitatea creată o dimensiune care aşteaptă să fie răscumpărată pe deplin, motiv pentru care suntem implicaţi într-o mare mişcare de transformare, până când vor fi "ceruri noi şi pământ nou" (2Pt 3,13), adică până când - pentru a ne întoarce la misterul Paştelui - totul va fi "reunit în Cristos" (Ef 1,10). Sacramentele anticipă acest destin universal - regăsim şi această reflecţie în Laudato si' (nr. 235-236) - pentru că în ele materia este transformată pentru a fi instrument de har şi, chiar, în Euharistie, pentru a fi realitate divină, trup şi sânge al lui Cristos. Natura întreagă nu se poate sustrage de la vocaţia de a fi transformată.
Enciclica evidenţiază aşadar o lectură teologică şi cristologică a chestiunii. Când Cristos moare, totul se întunecă. Nu se poate planta un copac fără rădăcini. Fără o privire teologică, riscăm să reducem consideraţia noastră despre mediu la un ambientalism, adică la o idee care trebuie să se impună realităţii. Nu este o întâmplare dacă apar elemente de violenţă chiar acolo unde aparent s-ar voi să se apere natura: nici nu este o întâmplare că unele curente marxiste s-au diluat în curente ambientaliste. În alte situaţii viaţa unui animal pare să valoreze mai mult decât viaţa unui om. În schimb, deja titlul enciclicei mă determină să cred că prima intenţie a Papei Francisc este tocmai aceea de a uni cântarea noastră cu cântarea întregii creaţii care proclamă gloria lui Dumnezeu, "prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos".
În afară de asta - şi aici discursul se declină în manieră mai practică - această lectură cristologică ne ajută să înţelegem că adevărul fiinţei se află tocmai în a se dărui. De fapt există o mişcare circulară de reciprocitate între fiinţă, adevăr şi bunătate. La acest nivel se combate individualismul şi consumismul care derivă din el: fericirea omului nu vine din faptul de a se concentra asupra sieşi şi asupra nevoilor sale, ci de deschiderea la întâlnirea cu Dumnezeu şi cu fraţii săi. Aşadar nu trebuie să pierdem centralitatea chestiunii antropologice.
Aşa cum aminteam mai înainte, acest lucru evită şi să se divinizeze natura şi forţele sale, pentru a conduce din nou toată realitatea la un principiu divin de slujire: totul este în slujba tuturor. Pământul îl slujeşte pe om şi omul îl slujeşte pe Dumnezeu. Mi se pare necesar să se sublinieze această reciprocitate; de fapt, cartea Genezei indică asta drept caracteristică existenţială a omului după cădere: "Domnul Dumnezeu l-a alungat din grădina Edenului ca să lucreze pământul din care a fost luat". Este util de amintit în această privinţă marea tradiţie benedictină, mai vie ca oricând şi astăzi, de exemplu în Africa.
Cultura europeană se naşte din Evanghelie şi din plug, adică din prezenţa de călugări care au cultivat pământul, au transformat mediul, au cultivat literele, au vestit Evanghelia: din toate aceste elemente se naşte cultura. Mediul natural, omul, Dumnezeu nu sunt opuşi, ci merg împreună, unul pentru celălalt. Desigur, realismul trebuie să ne ajute să nu uităm că trăim marcaţi de păcatul strămoşesc, deci străbătuţi mereu de dificultăţi şi radicale: aceasta este de altfel limita obiectivă a eticii sociale.
În orice caz, în această perspectivă unificatoare trebuie să înfruntăm marile teme legate de mizerie şi de subdezvoltare. Lumea noastră este o lume extrem de complexă. Dar nu putem opune o forţă celeilalte, pe bogaţi săracilor, nordul sudului, pe cei răi celor buni, capitalul muncii, natura persoanei. Aş invita să nu se citească enciclica în această cheie, cum de altfel s-a întâmplat. Nu este o întâmplare dacă în unele ţări care au fost sub dominaţia ideologiei marxiste - aşadar sub semnul conflictualităţii - problema ambientală s-a pus în manieră foarte puternică, împreună cu aceea a reducţiei persoanei. În schimb papa vorbeşte despre dialog la diferite nivele. Şi incită la schimbarea personală pentru ca lent să se schimbe şi marile procese.
Şi aici văd o mare posibilitate pentru creştini şi pentru Biserică. În cursul istoriei am fost în măsură să creăm cultură, modele de dezvoltare, forme de promovare a persoanei animaţi de ceea ce vesteşte evanghelia. Astăzi putem repeta această propunere într-o lume care se schimbă rapid şi radical. Probabil că pericolul este de a nu fi suficient de curajoşi în formularea ei, preferând să fim traşi de cel care îl calcă în picioare pe om în numele naturii sau de cel care calcă în picioare natura în numele omului.
În schimb papa Francisc vorbeşte despre casă comună: experienţa creştină se naşte din întâlnire şi este experienţă de iubire.
(După L'Osservatore Romano, 25 iulie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
