Predica papei din 1 ianuarie Solemnitatea Preasfintei Maria Născătoare de Dumnezeu şi în A 43-a Zi Mondială a Păcii

La ora 10.00, la 1 ianuarie 2010, în bazilica vaticană, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat celebrarea Solemnităţii Preasfintei Maria Născătoare de Dumnezeu în octava Crăciunului, cu ocazia Celei de-a 43-a Zi Mondiale a Păcii cu tema: Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia.

Au concelebrat cu papa cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat, cardinalul Renato Raffaele Martino, preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Excelenţa sa Mons. Fernando Filoni, arhiepiscop titular de Volturno, substitut al Secretariatului de Stat, Excelenţa sa Mons. Dominique Mamberti, arhiepiscop titular de Sagona, secretar pentru raporturile cu statele, Excelenţa sa Mons. Mario Toso, SDB, episcop titular de Bisarcio, secretar al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace.

Publicăm în continuare omilia pe care papa a rostit-o în timpul sfintei Liturghii:

Veneraţi fraţi,
iluştri domni şi doamne,
iubiţi fraţi şi surori!

În prima zi a anului nou avem bucuria şi harul de a o celebra pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, Ziua Mondială a Păcii. În ambele date îl celebrăm pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria şi adevărata noastră pace! Vouă tuturor, care v-aţi adunat aici: reprezentanţi ai popoarelor din lume, ai Bisericii romane şi universale, preoţi şi credincioşi; şi celor care sunt în legătură cu noi prin radio şi televiziune, vă repet cuvintele din vechea binecuvântare: Domnul să-şi îndrepte faţa către voi şi să vă dăruiască pace (cf. Num 6,26). Tocmai tema Feţei şi a feţelor aş vrea s-o dezvolt astăzi, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu - Faţa lui Dumnezeu şi feţele oamenilor - o temă care ne oferă şi o cheie de lectură a problemei păcii în lume.

Am ascultat, fie în prima lectură - luată din Cartea Numerelor - fie în Psalmul responsorial, câteva expresii care conţin metafora feţei referită la Dumnezeu: "Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta / şi să se îndure de tine" (Num 6,25); "Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze, / să-şi întoarcă faţa senină spre noi; / ca să se cunoască pe pământ calea ta / şi mântuirea ta la toate popoarele" (Ps 66/67,2-3). Faţa este expresia prin excelenţă a persoanei, ceea ce-o face de recunoscut şi din care transpar sentimente, gânduri, intenţii ale inimii. Dumnezeu, prin natura sa, este invizibil, totuşi Biblia îi aplică şi lui această imagine. A arăta faţa este expresie a bunăvoinţei sale, în timp ce a o ascunde indică mânia şi supărarea. Cartea Exodului spune că "Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, aşa cum vorbeşte cineva cu prietenul său" (Ex 33,11), şi tot lui Moise Dumnezeu îi promite apropierea sa cu o formulă foarte singulară: "Faţa mea va merge cu voi şi-ţi voi da odihnă" (Ex 33,14). Psalmii ni-i arată pe credincioşi ca pe aceia care caută faţa lui Dumnezeu (cf. Ps 26/27,8; 104/105,4) şi care în cult aspiră s-o vadă (cf. Ps 42,3), şi ne spun că "oamenii drepţi" îl "vor contempla" (Ps 10/11,7).

Toată relatarea biblică se poate citi ca o progresivă dezvăluire a feţei lui Dumnezeu, ajungând la manifestarea ei deplină în Isus Cristos. "Când a venit plinirea timpului - ne-a amintit şi astăzi apostolul Paul - Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său" (Gal 4,4). Şi imediat adaugă: "născut din femeie, supus legii". Faţa lui Dumnezeu a luat o faţă umană, lăsându-se văzut şi recunoscut în fiul Fecioarei Maria, pe care pentru aceasta o venerăm cu titlul preaînalt de "Născătoare de Dumnezeu". Ea, care a păstrat în inima ei secretul maternităţii divine, a fost prima care a văzut faţa lui Dumnezeu făcut om în micul rod al sânului ei. Mama are un raport cu totul special, unic şi într-un fel exclusiv cu copilul abia născut. Prima faţă pe care copilul o vede este cea a mamei şi această privire este decisivă pentru raportul său cu viaţa, cu sine însuşi, cu alţii, cu Dumnezeu; este decisivă şi pentru ca el să poată deveni un "fiu al păcii" (Lc 10,6). Între multele tipologii de icoane ale Fecioarei Maria în tradiţia bizantină există cea numită a "duioşiei", care îl reprezintă pe pruncul Isus cu faţa sprijinită - obraz la obraz - de cea a Mamei. Pruncul o priveşte pe Mama, iar aceasta ne priveşte pe noi, ca şi cum ar reflecta spre cel care observă, şi se roagă, duioşia lui Dumnezeu, coborâtă în ea din cer şi întrupată în acel Fiu al omului pe care-l ţine în braţe. În această icoană mariană noi putem contempla ceva din Dumnezeu însuşi: un semn al iubirii inefabile care l-a făcut să-l "dea pe fiul său unul-născut" (In 3,16). Dar tot acea icoană ne arată, în Maria, şi faţa Bisericii, care reflectă asupra noastră şi asupra lumii întregi lumina lui Cristos, Biserica prin care ajunge la fiecare om vestea cea bună: "Nu mai eşti rob, ci fiu" (Gal 4,7) - aşa cum citim tot în sfântul Paul.

Fraţi întru episcopat şi întru preoţie, domnilor ambasadori, iubiţi prieteni!

A medita asupra misterului feţei lui Dumnezeu şi a omului este o cale privilegiată care conduce la pace. De fapt, aceasta începe de la o privire respectuoasă, care recunoaşte în faţa celuilalt o persoană, oricare ar fi culoarea pielii sale, naţionalitatea sa, limba sa, religia sa. Dar cine, dacă nu Dumnezeu, poate să garanteze, ca să spunem aşa, "profunzimea" feţei omului? În realitate, numai dacă-l avem pe Dumnezeu în inimă, suntem în măsură să percepem în faţa celuilalt un frate în omenitate, nu un mijloc, ci un scop, nu un rival sau un duşman, ci un alt eu însumi, o faţetă a misterului infinit al fiinţei umane. Percepţia pe care o avem despre lume şi, îndeosebi, despre semenii noştri, depinde în mod esenţial de prezenţa Duhului lui Dumnezeu în noi. Este un fel de "rezonanţă": cel care are inima goală, nu percepe decât imagini plate, lipsite de grosime. În schimb, cu cât suntem mai locuiţi de Dumnezeu, cu atât suntem şi mai sensibili faţă de prezenţa lui în ceea ce ne înconjoară: în toate creaturile, şi în special în ceilalţi oameni, deşi uneori tocmai faţa umană, marcată de duritatea vieţii şi de rău, poate să fie greu de apreciat şi de primit ca epifanie a lui Dumnezeu. Aşadar, cu atât mai mult, pentru a ne recunoaşte şi a ne respecta aşa cum suntem realmente, adică fraţi, avem nevoie să ne referim la faţa unui Tată comun, care ne iubeşte pe toţi, în pofida limitelor noastre şi a erorilor noastre.

Încă de mici, este important să fim educaţi la respectarea celuilalt, chiar şi atunci când este diferit de noi. De acum este tot mai comună experienţa claselor şcolare compuse din copii de diferite naţionalităţi, dar şi atunci când nu se întâmplă asta, feţele lor sunt o profeţie a umanităţii pe care suntem chemaţi s-o formăm: o familie de familii şi de popoare. Cu cât sunt mai mici aceşti copii, cu atât trezesc în noi duioşia şi bucuria pentru o nevinovăţie şi o fraternitate care ne apar evidente: în pofida diferenţelor lor, plâng şi râd în acelaşi mod, au aceleaşi necesităţi, comunică în mod spontan, se joacă împreună... Feţele copiilor sunt ca o reflexie a viziunii lui Dumnezeu asupra lumii. Şi atunci de ce să stingem zâmbetele lor? De ce să înveninăm inimile lor? Din păcate, icoana Născătoarei de Dumnezeu a duioşiei îşi are contrariul tragic în imaginile dureroase ale atâtor copii şi ale mamelor lor aflaţi în voia războaielor şi a violenţelor: fugari, refugiaţi, migranţi cu forţa. Feţe săpate de foame şi de boli, feţe desfigurate de durere şi de disperare. Feţelor micilor nevinovaţi sunt un apel silenţios adresat responsabilităţii noastre: în faţa condiţiei lor lipsită de apărare, cad toate justificările false ale războiului şi violenţei. Trebuie pur şi simplu să ne convertim la proiecte de pace, să depunem armele de orice tip şi să ne angajăm cu toţii în construirea unei lumi mai vrednice de om.

Mesajul meu pentru Cea de-a XLIII-a Zi Mondială a Păcii: "Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia", se plasează în cadrul perspectivei feţei lui Dumnezeu şi a feţelor umane. De fapt, putem afirma că omul este capabil să respecte creaturile în măsura în care poartă în spiritul său un sens deplin al vieţii, altminteri va ajunge să se dispreţuiască pe sine însuşi şi ceea ce-l înconjoară, să nu aibă respect faţă de ambientul în care trăieşte, faţă de creaţie. Cine ştie să recunoască în cosmos reflexiile feţei invizibile a Creatorului, ajunge să aibă iubire mai mare faţă de creaturi, sensibilitate mai mare faţă de valoarea lor simbolică. În special Cartea Psalmilor este bogată în mărturii de acest mod propriu-zis uman de relaţionare cu natura: cu cerul, marea, munţii, dealurile, fluviile, animalele... "Câte sunt lucrările tale, Doamne! - exclamă psalmistul - / toate le-ai făcut cu înţelepciune; / pământul este plin de creaturile tale" (Ps 104/103,24).

Îndeosebi, perspectiva "feţei" invită să ne oprim asupra aceleia pe care, şi în acest Mesaj, am numit-o "ecologie umană". De fapt, există o legătură foarte strânsă între respectarea omului şi salvgardarea creaţiei. "Obligaţiile faţă de ambient derivă din cele faţă de persoana considerată în ea însăşi şi în relaţie cu ceilalţi" (ivi, 12). Dacă omul se degradează, se degradează ambientul în care trăieşte; dacă cultura tinde spre un nihilism, dacă nu teoretic, practic, natura nu va putea să nu plătească consecinţele. De fapt, se poate constata o reciprocă influenţă între faţa omului şi "faţa" ambientului; "atunci când ecologia umană este respectată în cadrul societăţii, şi ecologia ambientală beneficiază din asta" (ibid.; cf. Enciclica Caritas in veritate, 51). De aceea, reînnoiesc apelul meu de a se investi în educaţie, propunându-se ca obiectiv, în afară de necesara transmitere de noţiuni tehnico-ştiinţifice, o "responsabilitate ecologică" mai amplă şi aprofundată, bazată pe respectarea omului şi a drepturilor şi obligaţiilor sale fundamentale. Numai aşa angajarea pentru ambient poate să devină cu adevărat educaţie la pace şi construire a păcii.

Iubiţi fraţi şi surori, în timpul Crăciunului apare un Psalm care conţine, între altele, şi un exemplu minunat al modului în care venirea lui Dumnezeu transfigurează creaţia şi provoacă un fel de sărbătoare cosmică. Acest imn începe cu o invitaţie universală la laudă: "Cântaţi Domnului un cântec nou, / cântaţi Domnului toţi locuitorii pământului. / Cântaţi Domnului, binecuvântaţi numele lui" (Ps 95/96,1). Dar la un moment dat acest apel la tresăltare de bucurie se extinde la toată creaţia: "Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul, / să vuiască marea şi tot ce se află într-însa. / Să se bucure câmpiile şi tot ce este pe ele, / să tresalte de bucurie toţi copacii pădurilor" (v. 11-12). Sărbătoarea credinţei devine sărbătoare a omului şi a creaţiei: acea sărbătoare care la Crăciun se exprimă şi prin împodobirea brazilor, pe străzi, în case. Totul reînfloreşte pentru că Dumnezeu a apărut în mijlocul nostru. Fecioara Mamă îl arată pe Pruncul Isus păstorilor din Betleem, care se bucură şi-l laudă pe Domnul (cf. Lc 2,20); Biserica reînnoieşte misterul pentru oamenii din orice generaţie, le arată faţa lui Dumnezeu, pentru ca, având binecuvântarea sa, să poată merge pe calea păcii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Mesajul pentru Cea de-a XLIII-a Zi Mondială a Păcii (1 ianuarie 2010)