Colocviu cu cardinalul Claudio Gugerotti, prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale
Pentru creştini este timp de solidaritate, nu de polemici teologice
Îngrijorarea pentru creştinii din Bisericile Orientale, în mare parte reduşi la o stare materială şi psihologică de mare fragilitate, din cauza războaielor care destramă ţesutul socio-economic al zonelor în care trăiesc. Este ceea ce reiese din interviul acordat la mass-media vaticane de cardinalul Claudio Gugerotti, prefect al Dicasterului pentru Bisericile Orientale, care a pregătit un material ajutător pastoral în vederea Jubileului Bisericilor Orientale, care va fi celebrat de la 12 la 14 mai 2025. Un instrument gândit pentru aceşti credincioşi, dar şi pentru cei din Biserica latină care va avea ocazia de a cunoaşte mai de aproape bogăţia tradiţiei lumii orientale şi care este tot mai prezentă în Occident, şi îndeosebi la Roma.
Eminenţă, începutul Anului Sfânt a coincis cu schimbarea politică din Siria, cu încetarea luptelor în Gaza... Cum citiţi aceste evenimente în lumina temei jubiliare, speranţa, şi cum credeţi că pot avea incidenţă asupra viitorului creştinilor din acele ţinuturi?
Cu siguranţă, eu cred că aceste evenimente sunt tocmai semnul unei speranţe care ar părea imposibilă. Dacă n-ar fi speranţa, noi nu am avea nici măcar aceste mici semne de revenire, de aşteptare, de posibilitate de a încuraja şi a ne încuraja. Cum vor merge, este greu de ştiut, dar faptul că există înseamnă că există rădăcini de bine care încă pot creşte. Sperăm ca forţa binelui, aşa cum repetă papa în fiecare circumstanţă, să poată prevala asupra forţei răului. Sigur este că aceste evenimente sunt, în toată ambiguitatea lor desigur, semnul unei posibile atenţii a omului faţă de om, a persoanei faţă de persoană, drept constitutiv fundamental al creaturii umane şi îndeosebi al creştinului sau al credinciosului, în general.
Este valabil pentru toate zonele de conflict, pe care papa nu uită niciodată să le citeze...
Desigur. A repeta insistent, opportune et importune. Această invitaţie de a constitui în sera care este lumea, un loc deosebit de îngrijire pentru plante deosebit de fragile - care este întocmai mesajul constant al Papei Francisc - este simbolizat, desigur, de aceste evenimente ca un fapt posibil, precum şi prevestitor de roade. Repet, cât de fragile sunt şi roadele în afară de flori, cât pot să dureze, ce intervenţii pot să subziste, acest lucru este imposibil de spus pentru că în fiecare război este implicată toată lumea.
Cardinal Gugerotti, de ce trebuie publicat acest material pastoral ajutător pentru Bisericile Orientale?
Pentru a elabora un mic instrument "exotic" care să iasă un pic din cor, pentru a face prezentă o dimensiune a experienţei romane a pelerinajului, dobândind şi caracteristici de la Bisericile Orientale în funcţie de spiritualitatea fiecăreia dintre ele. Aşadar, scopul este de a vorbi orientalilor, făcându-i să observe că există bogăţii specifice în tradiţiile lor pe care Jubileul le poate evidenţia cu claritate, cu pasiune, cu entuziasm şi pentru proprii credincioşi, mai ales în acest timp de dificultăţi grave pentru toate Bisericile Orientale (Orientul Mijlociu, Ucraina, Egipt, Etiopia, Eritreea...). Pentru ca materialele ajutătoare, pe care ei înşişi le vor elabora, să se inspire şi dintr-o sensibilitate jubiliară valorizând comorile pe care le au. Partea a doua este foarte intrigantă, pentru că este istoria Romei orientale. Ceea ce se naşte dintr-o scurtă sinteză, dar bine documentată, este că Roma a trăit constant prezenţa de orientali şi de comunităţi orientale foarte considerabile. Asta se referă nu numai la Imperiu, ci şi la Biserică. Biserica romană a fost puternic locuită de comunităţile orientale care au păstrat îndelung propriul specific. Îl va uimi pe cititor faptul că unsprezece papi au fost greci şi că aproape zece au fost siriaci. Ceea ce înseamnă că este vorba de o prezenţă care nu e marginală. Roma, caput mundi, era şi o cetate în care se identifică orientalii ca integraţi în ansamblul său, şi nu pur şi simplu ca mici comunităţi de emigraţi.
În materialul ajutător există indicaţii concrete date Bisericilor pentru a trăi acest timp de har cu conştiinciozitate şi curaj şi pentru a fi astfel martori credibili ai speranţei. Vreţi să ne oferiţi vreun exemplu? În ce domenii este nevoie de mai mult curaj şi conştiinciozitate?
În Orient este nevoie de curaj pentru a trăi. Pentru a trăi astăzi cu toate că încearcă să te ucidă. Este o formă aşa de fundamentală de curaj care ar părea sigur. În schimb, pentru orientali nu este deloc sigur, iar pentru noi ar putea chiar să nu fie sigur în viitor. Motivul pentru care acest document foloseşte şi occidentalilor este, înainte de toate, pentru a înţelege că există forme de exprimare a creştinismului foarte vechi, din însuşi timpul lui Cristos, pe care noi le ignorăm şi care constituie unitatea în diversitatea identităţii creştine. Ea nu este monolitică: am văzut asta şi în sinodul recent, realitate plurală în care se poate şi să nu se înţeleagă, nu din rea-voinţă, ci din diversitate de rădăcini. Faptul de a sta împreună, schimbându-ne particularităţile fiecăruia, a fost una dintre marile descoperiri ale sinodului. Acest document are cam acelaşi scop: a face cunoscut că despre această temă pot să fie componente şi sensibilităţi diferite. Curajul este ceea ce e cerut mai mult pentru a celebra Jubileul. A trece prin Poarta Sfântă a milostivirii, a speranţei, este imposibil într-o lume de morţi, fie că sunt morţi fizice sau interioare. Eu am impresia că foarte des Occidentul, cu toate sofisticările sale, este obişnuit să vorbească de parcă am fi un grup de doamne bătrâne care joacă bridge pe o insulă înconjurată de caimani.
Vreţi să spuneţi, dintr-o poziţie un pic prea "comodă"?
Da, suntem obişnuiţi să nu avem războaie care să ne implice direct, dar am putea să le avem poimâine şi oricum deja se află în teritoriile noastre. Există toate elementele. Papa vorbeşte adesea despre război pe bucăţi, şi acum bucăţile riscă să se compună foarte uşor. Gândiţi-vă la ce se întâmplă în aceste ore în Statele Unite: instalarea noului preşedinte. Toată lumea priveşte într-acolo. Mesia este considerat acest nou eveniment despre care fiecare crede că ne va salva, prin imprevizibilitatea lucrurilor şi a persoanei. Este ca şi cum am spune: ceva bun va putea să vină, dat fiind că mai rău de atât nu poate să fie. Este curios mesianismul laic pe care îl trăim în acest moment. Toţi privind la Washington. Iată, curaj pentru orientali este de a şti că aşa cum au suferit mereu, suferă şi acum, dar asta nu-i stinge. Şi noi vom fi cu ei, în sensul că noi, catolicii occidentali, nu-i vom abandona, fie că sunt catolici, fie că sunt ortodocşi. Creştinismul este unul şi una este speranţa lumii. Nu putem pune diviziunile noastre în acest moment în faţa elementelor de unitate care ne-au încorporat în Isus Cristos, care este unul şi nu poate decât să fie unul, deoarece pe Cristos nu vom reuşi să-l frângem.
Eminenţă, cât de mult poate tradiţia monahismului oriental, de exemplu, să-i ajute şi pe catolicii din Biserica latină să trăiască Jubileul cu o spiritualitate intensă?
Monahul este unul care a luat în serios Botezul. Este o persoană care a decis că Botezul este un lucru aşa de mare, încât este preocuparea fundamentală şi bucuria şi extazul întregii vieţi. Noi avem un monahism occidental şi un monahism oriental: ele se înţeleg foarte bine, pentru că există o antropologie monastică. Aici trimit la paragraful lung din Orientale lumen a lui Ioan Paul al II-lea despre monahismul în Orient. Sunt carismele radicale ale marilor căutători de Dumnezeu. Iată, cine este pelerinul Jubileului dacă nu un căutător de Dumnezeu? Şi ce anume cere Sfântul Benedict persoanei care bate la poarta mănăstirii? Îi propune să-l caute pe Dumnezeu. Jubileul este o mare ocazie pentru a-l căuta pe Dumnezeu şi din partea celor care nu se identifică în termeni imediaţi într-o confesiune religioasă, cam cum s-a întâmplat când a murit Ioan Paul al II-lea: eram siguri că au venit mulţi nepracticanţi la înmormântare. Acelaşi fenomen ar trebui să se întâmple la trecerea prin Poarta Sfântă: şi anume, capacitatea de a percepe că toţi avem nevoie de o poartă de iertare care în acelaşi timp să ne configureze (poarta conţine), să ne apere (se poate închide în faţa pericolului) şi să ne facă să intrăm într-un spaţiu de intimitate (pentru că ne obligă să fim "înăuntru" împreună).
Suntem în Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor. În materialul vostru ajutător se citeşte: "În afară de convertirea individuală, ar fi bine să fie cultivate de Biserici sentimente şi celebrate semne de iertare dată şi primită, cu atât mai profetice în timpurile neliniştitoare de conflict prin care trece omenirea." Care este însemnătatea unei explicitări ca aceasta?
Mi se pare foarte important acest aspect, pentru că îl văd de fapt realizat astăzi, mai ales în Orient. Între poporul creştin, exceptând în anumite sfere înalte, diviziunile religioase nu sunt deloc percepute. A insista şi a contrapune diversitatea Bisericilor catolice de rit oriental între ele şi diviziunea acestor Biserici faţă de Bisericile ortodoxe, din care provin cea mai mare parte, este lucru pe care astăzi nu putem să ni-l permitem, în timp ce luptăm pentru supravieţuire. Astăzi trebuie să facem asta împreună, ca nişte creştini, pentru că nu ştim dacă ne va fi garantată viaţa tocmai pentru că suntem creştini. Nu ştim asta în niciun loc. Aşadar, nu este timp pentru polemici teologice: este un timp al unei solidarităţi de supravieţuire care devine şi profeţie de comuniune, aşa cum s-a întâmplat deja în trecut în gulagurile sovietice.
În vederea Postului Mare care sunt recomandările voastre?
Lumea orientală trăieşte Postul Mare în termeni foarte rigizi. Unul dintre lucrurile care îi pasionează mai mult pe orientali este să ştie cât posteşti tu. Poate să fie o întrebare naivă, dar, în general, se termină sau porneşte de la percepţia că postul este semnul de cât de mult îl iei în serios pe Dumnezeu şi cât de mult înţelegi că Dumnezeu este unicul esenţial. Motiv pentru care trebuie să te depărtezi de toţi micii idoli care în mod sistematic tind să-l înlocuiască. Postul este acesta, în realitate: abstinenţa de la ceea ce riscă să devină centrul zilei, luând locul lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul, care cresc în perioada Postului Mare, pentru orientali sunt reafirmarea că viaţa este a lui Dumnezeu, spaţiul este al lui Dumnezeu. Aşa ca primul Jubileu în Biblie. "Pământul este al meu - spune Dumnezeu în Levitic - şi voi toţi sunteţi servitorii mei." Motiv pentru care, dacă tu ai cedat terenul tău, el se întoarce la tine în proprietate, dacă tu ai datorii, îţi sunt iertate. Cât de mult a fost realmente aplicat apoi acest model este un mare punct interogativ, dar face parte din Scriptură această indicaţie conform căreia se revine la fiecare cincizeci de ani la afirmaţia că Dumnezeu este unicul. În ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit pentru a se depărta de creaţia sa şi pentru a o privi cu complăcere.
Aşadar, nu se cunoaşte suficient patrimoniul artistic şi cultural al Bisericilor Orientale?
Nu se cunoaşte. A existat, cu decenii în urmă, un document al fostei Congregaţii pentru Educaţia Catolică, în care se prescria ca în fiecare seminar latin să fie un învăţământ despre Bisericile din Orient. Probabil că este unul dintre documentele cele mai neglijate între multele neglijate care au fost produse de Sfântul Scaun.
Cum aşa, după părerea dumneavoastră?
Pentru că a existat o perioadă în care ştiinţele umane au interesat mai mult ca integrare a curriculumului de studii al seminariştilor de cât de mult putea interesa partea istorică sau filologico-artistică. Motiv pentru care a devenim un program mastodont, există de toate, însă aceste aspecte fundamentale pentru a înţelege creştinismul nu au rămas. Acest lucru pentru mine este foarte grav, pentru că înseamnă o cunoaştere parţială a propriei identităţi. Şi înseamnă, potenţial, şi sursa de polemică a unuia împotriva altuia sau, dimpotrivă, fundamentul unei adoraţii extatice a celuilalt care este diferit: ambele sunt atitudini care nu au niciun fundament şi nu sunt deloc utile. De exemplu, exaltarea unui Orient abstract, ca alternativă la un Occident raţional... sunt în bună parte locuri comune. Vedem în celălalt, fără a-l cunoaşte, ceea ce am vrea să fim noi şi nu suntem. Şi astfel, celălalt ajunge să fie cel pe care noi îl gândim, pentru că nu ne interesează să-l cunoaştem pentru ceea ce este. Este o formă de colonialism cultural, încă o dată. În afară de asta, riscăm să exaltăm unele probleme specifice din anumite zone geografice şi să credem că sunt universale. Altă învăţătură pe care am avut-o de la sinod: atenţie de a nu generaliza, de a nu crede că priorităţile noastre sunt priorităţi pentru toţi.
Există itinerare de pelerinaj propuse în acest material ajutător pentru a cunoaşte mai bine urmele de prezenţă orientală la Roma. Există un loc, sau locuri, care vă sunt deosebit de îndrăgite, pentru că eventual aţi găsit acolo răcorire spirituală deosebită sau datorită originalităţii memoriilor artistice şi a culiselor istorice?
Toate locurile orientale sunt semnificative pentru mine. Trebuie spus că în primul mileniu a fost construit foarte mult pentru orientali: mănăstiri, edificii, icoane, temple... Începând de la anul 1000 multe au fost transformate în locuri încredinţate latinilor, însă vestigiile sunt încă acolo. Când am venit la Roma, în '85, duminica îmi plăcea să merg să concelebrez în Biserica "S. Maria in Cosmedin", încredinţată Bisericii greco-melchite şi, de vreme ce liturgia era în greacă, cu excepţia unor mici părţi în arabă, îmi plăcea să am experienţa vie a unei concelebrări din acest rit care avea o fascinaţie deosebită, dat fiind şi edificiul şi istoria sa, frecventat din partea marii comunităţi greceşti. Apoi interesele mele de armenologie m-au făcut adesea să vizitez bisericile "Sfântul Nicolae de Tolentino" şi "San Biaggio della Pagnotta". Apoi există o realitate orientală care continuă la Roma, deşi este ignorată: avem numeroase colegii locuite de seminarişti orientali (pentru români, ucraineni, bizantini în general, greci, armeni, siro-malabarezi şi siro-malankarezi, maroniţi...). Pentru surorile orientale care studiază la Roma a apărut în urmă cu câţiva ani un colegiu. Şi apoi au fost încredinţate sau construite diferite locuri de cult pentru orientali catolici, precum şi pentru orientali ortodocşi.
La 19 februarie va fi hirotonirea episcopală a subsecretarului Dicasterului nostru, Monseniorul Ciampanelli. El a voit ca în celebrarea din "Sfântul Petru" să cânte corurile de la colegiile orientale din Roma împreună cu capela Giulia, în aşa fel încât vocea Orientului şi a Occidentului să se unească într-o unică liturgie de laudă adusă unicului Domn în cele mai diferite limbi.
Este adevărat că papii construiau case pentru a primi pelerinii orientali?
Adevărat. Gândiţi-vă cât de vie era sensibilitatea şi a pontifilor simţindu-se într-un fel responsabili de toate exprimările creştinătăţii dând glas, spaţiu şi ajutor concret acestor pelerini care adesea erau foarte săraci. Şi noi dorim ca acest Jubileu să nu aducă la Roma numai pe bogaţii orientali. Astăzi cea mai mare parte îndură foamea sau războiul. Dorim ca pelerinajele fiecărei Biserici, şi cu ajutorul nostru, să poată aduce persoane care vor să meargă în pelerinaj spre Roma şi care n-ar putea face asta din cauza lipsei mijloacelor la care, din păcate, au fost constrânşi. Asta mă face să adaug o invitaţie: când vedeţi grupurile de orientali care celebrează la Roma, mergeţi chiar şi numai pentru a arăta că sunt primiţi. Nu sunt ghetouri, nu sunt nici locuri exclusive unde pot afirma identitatea lor. Sunt aici pentru a împărtăşi. Şi este sensul ospitalităţii a accepta împărtăşirea.
Antonella Palermo
(După L'Osservatore Romano, 21 ianuarie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
