Interviu cu Monseniorul Vincenzo Paglia, episcop de Terni-Narni-Amelia
Noua perioadă ecumenică are nevoie de un tot mai mare dialog al iubirii şi al colaborării între toţi creştinii, susţine Monseniorul Vincenzo Paglia, episcop de Terni-Narni-Amelia. Aşa a spus prelatul, preşedinte al Comisiei Ecumenism şi Dialog din Conferinţa Episcopală Italiană (CEI), într-un interviu acordat agenţiei ZENIT în zilele desfăşurării a Celei de-a III-a Adunări Ecumenice Europene de la Sibiu, în România, la care a luat parte în calitate de moderator. Episcopul este o personalitate de prim plan nu numai în dialogul cu creştinii din celelalte confesiuni, ci şi cu reprezentanţii diferitelor religii, graţie experienţei de mai mulţi zeci de ani cu Comunitatea "Sfântul Egidiu", unde continuă să fie conducător spiritual.
• Aţi participat personal la pregătirea călătoriei lui Ioan Paul al II-lea în România în anul 1999. Cum vedeţi România după această perioadă de timp?
Mons. Paglia: Înainte de toate trebuie să spun că experienţa pe care am avut-o în anii 1990 şi care a culminat cu vizita lui Ioan Paul al II-lea în România a fost o experienţă absolut extraordinară. Am găsit atunci o ţară care a răspuns la acea întâlnire în manieră total neaşteptată. Eram cu adevărat un om cu puţină credinţă, am putea spune. Dar cum să nu rămânem impresionaţi văzând o mulţime neîntreruptă care se înşira de la aeroportul din Bucureşti până la patriarhie şi apoi cum să nu rămânem absolut răpiţi de acel strigăt de la sfârşitul celebrării euharistice de la Parcul Izvor care s-a ridicat, într-un singur glas, de la 300.000 de persoane: "Unitate, unitate".
Îmi amintesc că atunci când a fost vorba de a începe organizarea Celei de-a III-a Adunări Ecumenice - prima reuniune a avut loc printre altele chiar la Terni, în dieceza mea -, s-a crezut nu un eveniment de sine stătător, ci o culme a unui pelerinaj făcut de catolici, protestanţi şi ortodocşi, pentru redescoperirea rădăcinilor creştinismului şi a diferitelor tradiţii. Pentru acest motiv prima etapă a fost la Roma, a doua la Wittenberg şi a treia la Sibiu.
O dată fiind aici, cu toţi creştinii europeni, cu România în sfârşit membră a Uniunii Europene şi deci cu o ulterioară speranţă pentru Europa, am regăsit acea căldură pe care o experimentasem deja în anul 1998 cu Întâlnirea de Rugăciune pentru Pace între religiile mondiale, organizată la Bucureşti de Comunitatea "Sfântul Egidiu", şi apoi în anul 1999 cu vizita lui Ioan Paul al II-lea.
• După părerea dumneavoastră, care este scopul ecumenismului astăzi şi care este graniţa dintre necesara unitate în credinţă între toţi creştinii şi la fel de necesara, semnificativa şi legitima pluralitate a Bisericii?
Mons. Paglia: Eu cred că unitatea Bisericii este înainte de toate o unitate în jurul lui Cristos. Totuşi, deja din evanghelii vedem că există patru moduri de a-l vedea pe Isus şi că fiecare mod îl îmbogăţeşte pe celălalt. De aceea, cred că această paradigmă pe care o găsim la începutul creştinismului trebuie să intereseze şi începutul acestui al treilea mileniu. Ceea ce înseamnă a regăsi o unitate în înseşi fundamentele credinţei, dar şi o pluralitate în trăirea şi în manifestarea ei.
Este o tensiune, o dialectică proprie creştinismului însuşi pentru că este în acelaşi timp unul şi universal, este în acelaşi timp izvorul şi pâraiele care se răspândesc în toate culturile. Aceasta este o provocare dintotdeauna. Desigur, această provocare, din păcate, a fost uneori trăită în manieră greşită cu dezbinările. A existat o dezbinare deja în primele secole cu acelea care astăzi sunt numite vechile Biserici din Orient, în afara vechiului Imperiu Roman. Şi deja acest lucru ne spune că multele dezbinări au loc şi din motive externe dogmei. Mai apoi, la începutul celui de-al doilea mileniu a existat o nouă dezbinare, de data aceasta în interiorul Imperiului Roman, între Occident şi Orient. Şi apoi o ulterioară dezbinare la jumătatea celui de-al doilea mileniu, însă de data aceasta în interiorul Occidentului, între catolici şi protestanţi. Trei dezbinări care au sfâşiat haina Bisericilor.
Şi, în mod vinovat, a prevalat mult timp polemica. Apoi, Duhul, care sufla deja la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în secolul al XX-lea a deschis larg porţile, îndeosebi cu Conciliul al II-lea din Vatican şi graţie unei implicări foarte puternice a Bisericii Catolice pentru ecumenism, care în felul acesta a căpătat un chip nou. Creştinii au început să înţeleagă că era important să vadă înainte de dezbinări ceea ce ne unea şi am descoperit că ceea ce ne unea era mult mai mult decât ceea ce ne despărţea. Vreau să spun: s-a cam terminat cu strabismul. Am devenit mai conştienţi de marele patrimoniu care ne uneşte. Şi de atunci încoace, în 40-50 de ani, am făcut un salt uriaş, am depăşit secole de istorie.
Aşadar, cel care spune că astăzi ecumenismul merge un pic cam lent nu trebuie să uite că a existat o răsturnare coperniciană în puţine decenii. Este adevărat că simţim nevoia de a ne redefini, însă aceasta nu trebuie să ne facă să uităm drumul făcut până acum şi că trebuie să accelerăm dialogul spiritual şi al iubirii în toate comunităţile, fără a uita dialogul teologic şi cel juridic.
Ecumenismul de acum îi invită pe toţi să se lase implicaţi. Deoarece ecumenismul nu este o problemă a teologilor, nu este o chestiune de birouri, ci este un mod de a trăi credinţa. Aşa spunea cardinalul de atunci Joseph Ratzinger în anul 1991, atunci când afirma că unitatea vizibilă este un dar al lui Dumnezeu, dar că noi trebuie să facem tot posibilul fiind siguri că ecumenismul este parte esenţială a credinţei, ba chiar a modului în care se trăieşte credinţa, adică o tensiune de a trăi însăşi rugăciunea lui Isus: "Ca toţi să fie una" (In 17,21). În acest sens, cred că la începutul acestui mileniu se deschide o nouă perioadă ecumenică ce vede reluate vechile dialoguri teologice, dar care, după părerea mea, trebuie să vadă şi întărirea dialogului iubirii, a dialogului colaborării în toate acele domenii unde acesta este posibil.
O listă? Rugăciunea comună, apărarea creaţiei, pacea, solidaritatea, evanghelizarea, comunicarea evangheliei la toţi, în Europa şi în afara ei, apărarea săracilor, angajarea de a dărâma orice zid de despărţire în imigraţie, angajarea de a aboli pedeapsa cu moartea, angajarea de a face ca războiul să fie tot mai mult imposibil. Sunt teritorii enorme care cer unitatea între toţi creştinii.
• Pentru ce s-a ales să se ţină Cea de-a treia Adunare Ecumenică în România, într-o ţară majoritar ortodoxă?
Mons. Paglia: Nu poate fi fără semnificaţie faptul că toţi creştinii din Europa au venit să celebreze un moment de comuniune într-o ţară, am putea spune la periferia Europei, unde economia încă nu este dezvoltată. Eu cred că nu putem fi creştini europeni fără a simţi România în inima şi în centrul Europei. Mai mult, aş spune că este o datorie a noastră de creştini să-l descoperim pe Cristos aici: Cristos care a suferit, Cristos pe care o putere atee a încercat să-l reducă la tăcere, Cristos care suferă în atâţia săraci care mai există, Cristos care este marginalizat în persoana ţiganilor.
Aici noi putem şi trebuie să redescoperim că cei din urmă sunt cei dintâi. Deoarece Isus este în cei din urmă şi nu în cei dintâi. Iată de ce a veni într-o ţară ca România, care este o răscruce între dimensiunile latină, slavă şi bizantină, înseamnă printre altele a merge în adâncul Europei, al unei Europe care a trebuit să sufere în aceşti ultimi 50 de ani tragedia unei asupriri fără frontiere.
Şi noi am venit aici, aş spune, pentru a-i îmbrăţişa. Adunarea de la Sibiu a fost o îmbrăţişare. Trebuie să îmbrăţişăm poporul român în pământul său. Roma şi Wittenberg la Sibiu îşi au caracterul lor complet.
• Nu credeţi că în spatele multor neîncrederi în dialogul ecumenic există frica Bisericilor din Europa de est de a se încredinţa în mâinile unei culturi occidentale văzută ca pluralistă, secularizată şi relativistă, deci în stare să-i mineze tradiţia?
Mons. Paglia: Este o ispită care există şi deci trebuie învinsă, trebuie evitată. Este diabolică! De fapt "diabolein" în greacă înseamnă "a dezbina". Astăzi noi avem un vânt al Duhului care ne obligă să ne întâlnim şi să ne îmbrăţişăm. Dezbinarea dintre Orient şi Occident ne-a făcut pe toţi astmatici şi mai slabi. De fapt, mă întreb, dacă creştinii europeni ar fi fost mai uniţi, ar fi fost aşa de uşoară ridicarea nazismului şi a comunismului? Oare vrem să recădem în aceeaşi ispită? Deci angajarea noastră este urgenţa de a respira şi în Occident cu bogăţia plămânului din Orient: cu bogăţia liturgiei sale, a spiritualităţii sale, a misterului său şi a fascinaţiei sale în trăirea în atâtea dimensiuni a prezenţei lui Dumnezeu. Mă gândesc şi la monahismul oriental.
Pe de altă parte, noi, occidentalii, noi, latinii, trebuie să fim atenţi în mod responsabil să nu oferim acestor ţări lucrurile mai rele pe care le avem. De fapt, este important să le oferim şi dimensiunea noastră spirituală, capacitatea noastră de universalitate, dimensiunea noastră de deschidere, forţa noastră a toleranţei, a solidarităţii, a angajării sociale şi caritative, care uneori în Bisericile din Orient a fost şi limitată.
Ori Europa trăieşte cu aceşti doi plămâni, ori suntem morţi amândoi. Aşa cum, din păcate, se întâmplă.
• În sfârşit, ce vă amintiţi despre călătoria lui Ioan Paul al II-lea în România?
Mons. Paglia: Pot să asigur un lucru, pentru că am avut bucuria şi harul de a putea participa la acest eveniment şi chiar de a-l pregăti. Pot spune că primul gest care a anticipat venirea papei a fost Întâlnirea de Rugăciune Interreligioasă organizată de Comunitatea "Sfântul Egidiu" la Bucureşti. Pot spune că a fost vorba de un fapt extraordinar, deoarece pentru prima dată în România creştini de toate confesiunile şi oameni de diferite religii s-au întâlnit împreună în Piaţa Martirilor pentru a trăi un moment de mare emoţie spirituală.
Acest lucru a deschis porţile pentru un alt eveniment pe care, trebuie să spun, Ioan Paul al II-lea l-a dorit cu toate puterile sale. Şi personal am fost mesagerul acestei dorinţe la patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, şi la Sfântul Sinod. Au fost necesare diferite călătorii pentru a ajuta această înţelegere. Şi puţin câte puţin toate piedicile s-au aplanat. Această vizită a papei a găsit un întreg popor care l-a primit. A fost prima vizită a papei într-o ţară majoritar ortodoxă. Şi papa a venit, aceasta a fost decizia pe care am luat-o împreună, să viziteze, înainte de toate, Biserica Ortodoxă din România, apoi comunitatea catolică atât latină cât şi greco-catolică, şi în sfârşit guvernul.
Îmi amintesc clar bucuria patriarhului Teoctist atunci când a primit scrisoarea papei semnată simplu "Ioan Paul al II-lea, ca un frate". Acest lucru a făcut să se dărâme zidul psihologic, zidul istoric al unei despărţiri. Îmi amintesc bine şi aceşti doi "îngeri albi" - aşa i-am numit atunci - care se îmbrăţişau ca şi cum refăceau o istorie veche. Şi eu îmi doresc, ba chiar sunt sigur, că în aceste zile continuă îmbrăţişarea în cer în timp ce privesc spre Sibiu, fericiţi de ceea ce se întâmplă în aceste zile.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
