|
| © Vatican News |
Domnule primar,
Excelenţă, stimate autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori!
Îi mulţumesc domnului primar pentru salutul său în numele Primăriei Lampedusa şi Linosa şi vă mulţumesc tuturor pentru primirea voastră!
Faptul că aţi ales să numiţi debarcaderul Favaloro după Papa Francisc este un semn al legăturii pe care predecesorul meu a stabilit-o cu comunitatea voastră şi cu fraţii şi surorile noastre migranţi: Papa v-a fost aproape în această perioadă foarte dificilă pentru voi. Şi astăzi sunt aici să vă spun că Papa continuă să vă însoţească, să vă sprijine şi să vă încurajeze.
Nu am venit să ţin discursuri, ci să celebrez Euharistia, semnul suprem al prezenţei lui Cristos printre noi. Gestul lui Isus care frânge pâinea pentru a se dărui pe sine însuşi dă sens şi putere actelor noastre zilnice de asistenţă şi împărtăşire. Da, acesta este un loc în care gesturile vorbesc mai mult decât cuvintele. Dar gesturile, pentru a fi om, necesită o inimă. De aceea ne-am adunat aici: să luăm de la Cristos iubirea pe care numai El ne-o poate da, pentru ca lumea de astăzi şi de mâine să fie mai umană, mai umană pentru toţi.
Vă mulţumesc!
* * *
Omilia Sfântului Părinte
Iubiţi fraţi şi surori,
Dumnezeu ne iubeşte întotdeauna cel dintâi. Frumuseţea mării, a acestei insule şi a feţelor voastre este o reflectare a iniţiativei sale gratuite: iubirea ne precede, ne înconjoară şi ne apropie. Îi sunt recunoscător Domnului că pot să vă vizitez, urmând paşii Papei Francisc, care pe 8 iulie 2013 a ales să vină la Lampedusa în prima sa călătorie ca succesor al lui Petru.
Apostolii, după cum ştiţi, au navigat pe Mediterană şi au experimentat ospitalitatea locuitorilor insulelor şi coastelor sale, răscruce de civilizaţii de milenii. Evanghelia răsună oriunde popoarele se întâlnesc, persoanele se primesc reciproc, istoriile lor se împletesc, diferite culturi intră în dialog. Ea devine tăcută, însă, acolo unde fiecare persoană se izolează, unde contactul este evitat, schimbul este întrerupt. În acest sens, parabola bunului samaritean, tocmai proclamată, descrie o istorie care continuă (cf. Lc 10,25-37), iar enciclica Fratelli tutti ne-a ajutat să o recitim în circumstanţele istorice dramatice în care încă suntem cufundaţi. Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna pentru astăzi şi ne atrage într-un dialog din care ieşim transfiguraţi. Cum vom răspunde, aşadar, iubirii celui care ne-a iubit primul?
Preaiubiţilor, astăzi Lampedusa şi Linosa se află pe un drum periculos, precum cel care cobora de la Ierusalim la Ierihon (cf. v. 30). Aici aţi văzut nu numai una, ci mii de fiinţe umane căzute în mâinile tâlharilor care le jefuiesc de toate, le bat până la sânge şi apoi pleacă, lăsându-le pe jumătate moarte (cf. Lc 10,30). Marea i-a primit pe ceilalţi, pe cei care nu au ajuns acolo unde sperau. Dar noi simţim prezenţa lor, care ne interpelează nu mai puţin decât pe cei care au debarcat, având nevoie de îngrijire şi asistenţă. Într-adevăr, înainte de orice consideraţie intelectuală sau convingere ideologică, impactul cu cei care zac în faţa noastră, deposedaţi de toate, ne cheamă la apropiere. Scrisoarea către Evrei ne spune: "Aduceţi-vă aminte [...] de cei nedreptăţiţi, căci şi voi aveţi un trup" (Evr 13,3). Este centrul parabolei evanghelice: aproape ne facem, aproape devenim (cf. Lc 10,36-37)!
Am venit să vă mulţumesc, fraţilor şi surorilor din Lampedusa, pentru apropierea pe care mulţi dintre voi aţi ales să o arătaţi. Miracolul compasiunii s-a produs din nou - "L-a văzut şi i s-a făcut milă" (v. 33): o revoluţie interioară care scoate la suprafaţă în noi "simţirea" lui Dumnezeu şi ne dilată gândurile, inimile şi viaţa. Le mulţumesc voluntarilor, asociaţiilor reunite în "Forumul de Solidaritate Lampedusa", instituţiilor civile, Gărzii de Coastă, primarilor şi administraţiilor care s-au succedat de-a lungul timpului; mulţumesc diaconilor, preoţilor, călugăriţelor, medicilor, psihologilor, educatorilor; mulţumesc forţelor de ordine şi tuturor celor care, cu sau fără darul credinţei, au ales să iubească împreună. Da, pentru că printre voi s-a organizat iubirea, acea iubire pentru care compasiunea care vede un frate pe mare este ca primul fior, chemarea profundă de a îndrăzni ceea ce nu v-aţi fi imaginat niciodată. Îi salut pe migranţii de aici: ei înşişi nu numai că au primit, dar adesea au exercitat solidaritate în călătoria lor, precum săracii care îi ajută pe cei mai săraci. Vă mulţumesc, fraţilor şi surorilor, pentru că în faptul de a fi aproapele nu există nimic de la sine înţeles, nimic nu este automat.
Parabola ne relatează: iubirea stă întotdeauna în libertate, iar libertatea stă în decizii. Există şi cei care aleg să nu fie apropiaţi de ceilalţi şi cei care aleg să nu decidă. Morţii din această mare sunt victime atât ale deciziilor luate, cât şi ale deciziilor neluate. Ignorarea binelui comun şi corupţia din locurile lor de origine, un sistem economic global care generează sărăcie şi excluziune, frica ce alimentează prejudecăţi şi dispreţ, ideea că aceste probleme nu ne privesc, calculele criminale ale celor care profită de situaţia celorlalţi, trecerea lentă şi dificilă de la simpla gestionare a situaţiilor de urgenţă la dezvoltarea unor politici globale şi comune: toate acestea reproduc astăzi, în relatarea evanghelică, graba de a "merge mai departe" (cf. v. 31, 32).
În parabolă, un preot se află acolo "din întâmplare" (v. 31), iar după el un levit. Amândoi văd, dar trec pe lângă el. Din păcate, în fiecare epocă există cei care se tem de contaminarea prin contactul cu ceilalţi, negând astfel - chiar şi în faţa suferinţei şi a morţii - originea lor comună în Dumnezeu, demnitatea infinită a fiecărei fiinţe umane şi chemarea la o iubire nelimitată. Este timpul să recunoaştem şi să afirmăm că apartenenţa religioasă nu trebuie să devină niciodată un motiv de discriminare, ca şi cum credinţa ar avea limite şi nu ar fi o chemare universală la mântuire. Unde existau ziduri de separare, Cristos le-a dărâmat (cf. Ef 2,14). Nu există iubire de Dumnezeu fără iubire de aproapele şi nu există aproapele dacă nu mă apropii. A te opri, a te mişca, a te umili, a plânge în faţa durerii altora - aşa cum a făcut Isus - înseamnă a intra în mişcarea iubirii, mişcarea în care Dumnezeu s-a revelat.
Preaiubiţilor, cei care se lasă atraşi de această dinamică a compasiunii şi a milostivirii încep să trăiască diferit, să fie cetăţeni diferit, să lucreze diferit. Atunci poate apărea cu adevărat civilizaţia iubirii, cea imaginată de sfinţii mei predecesori Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea. Împreună cu un număr mare de profeţi şi martiri ai secolului trecut, ei au înţeles că, la profunzimile inimii umane şi la ororile războiului, numai milostivirea poate răspunde cu noi începuturi. Acum, pe umerii acestor giganţi, am intrat într-un mileniu în care să dăm formă spirituală, culturală, juridică, politică şi economică civilizaţiei iubirii. Fie ca enormitatea suferinţei la care suntem martori să ne ajute să înţelegem radicalitatea acestei chemări.
Asemenea samariteanului, putem schimba planurile şi direcţia. Mai mult decât samariteanul, avem resursele şi oportunităţile de a da concreteţe istorică speranţei. El "apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă" (Lc 10,34). Trebuie să recunoaştem, de asemenea, că "civilizaţia iubirii nu se naşte dintr-un singur gest spectaculos, ci dintr-o sumă de loialităţi mici, dar tenace, care acţionează ca o barieră în calea dezumanizării" (Scrisoarea enciclică Magnifica humanitas, 213). La aceasta, prieteni din Lampedusa, sunteţi martori! Aici, interacţionând cu voi, înţelegem mai bine timpul nostru şi fiecare dintre noi poate evalua direcţia propriei vieţi. "Desigur, nu toţi au aceeaşi putere de a influenţa realitatea [...]. Totuşi, nimeni nu este lipsit de responsabilitate. Fiecare are propria sferă de acţiune şi acolo - nicăieri altundeva - este chemat să aleagă dacă să alimenteze logica forţei (chiar şi numai cu indiferenţă, cinism, minciună, ură), sau să salveze logica păcii (cu adevăr, sobrietate, apropiere, grijă)" (ibid., 212).
Prin urmare, din această margine extremă a Europei în Marea Mediterană, putem vedea mai bine chemarea epocală pe care fenomenul migraţiei o adresează societăţilor europene. Tot pentru acest aspect - ca şi pentru cele ale tranziţiei ecologice şi promovării păcii - Europa posedă un potenţial unic, care derivă din istoria şi cultura sa, şi deci o responsabilitate egală. Datorită poziţiei sale geografice şi structurii sale instituţionale, Europa este capabilă - în acest domeniu - să facă faţă crizei într-un mod organic, inserând primul ajutor într-un plan strategic pe termen lung, capabil să primească, să protejeze, să promoveze şi să integreze migranţii şi, în acelaşi timp, să lucreze pentru dezvoltare, astfel încât nimeni să nu fie obligat să emigreze. Toate acestea asigurând în acelaşi timp respectul pentru demnitatea fiecărei persoane. Este o sarcină a instituţiilor publice, dar şi a întregii societăţi civile şi a Bisericii.
Surorilor şi fraţilor, aşa cum spuneam recent în Tenerife, în timpul călătoriei apostolice în Spania, şi la Lampedusa cultura ospitalităţii are vocaţie turistică, care - din păcate - se poate simţi ameninţată de rutele migratorii şi se poate dezvolta în indiferenţă, sau chiar în opoziţie cu aspectele lor dramatice. Pentru mulţi, de fapt, o vacanţă este numai distragere a atenţiei, lejeritate, nepăsare. Aşadar, se pare că trebuie construit un zid invizibil între mulţimea naufragiaţilor şi cea a turiştilor. Aveţi îndrăzneala să gândiţi diferit. Încetul cu încetul, cu creativitate, veţi reuşi să faceţi în aşa fel încât oricine petrece o perioadă, chiar şi odihnitoare, pe această insulă poate deveni mai uman, măsurându-se cu caritatea voastră, cu ceea ce v-a învăţat marea, cu întâlnirile care v-au educat. Există odihnă autentică, de fapt, unde sensul vieţii este redescoperit; şi adevărata bunăstare când economia este dreaptă şi fraternă. În această economie, grija pentru creaţie şi prietenia socială se reunesc într-o sinteză pe care omenirea o caută astăzi.
Prima lectură ne-a amintit că, practicând ospitalitatea, "unii, fără să ştie, au primit îngeri" (Evr 13,2). Fiţi, aşadar, în felul vostru mic, o profeţie a ceea ce putem atinge împreună la o scară mai mare. Voi şi familiile voastre veţi beneficia primii, depăşind diviziunile şi diferenţele pe care numai caritatea le poate dizolva. Fie ca parohia, în special, să fie o comunitate unde, la şcoala Evangheliei, învăţăm împreună să primim, să însoţim şi să integrăm, într-un spirit de comuniune.
Avem aici, lângă altar, imaginea Maicii Domnului de la Porto Salvo, patroana Lampedusei. Ştiţi poate că Sfântului Augustin îi plăcea să descrie viaţa umană ca navigând pe o mare furtunoasă şi destinul ei ca un port sigur. Să nu ne lăsăm copleşiţi de frică, ci să privim luptele zilnice ca pe un timp de oportunitate şi mărturie. Credinţa voastră, preaiubiţilor, să fie întărită aşadar de aceşti ani de încercări şi de angajare generoasă. Fie ca această imagine venerată să vă vorbească din nou cu puterea trecutului, când cei care v-au transmis devoţiunea faţă de ea s-au încredinţat mijlocirii Fecioarei cu o sinceritate radicală. Cu toţii avem un port sigur în Dumnezeu, iar fiecare comunitate creştină este chemată să fie o reflectare a sa pe pământ. Şi voi, comunitatea din Lampedusa şi Linosa, să nu duceţi niciodată lipsă de suflul credinţei, speranţei şi carităţii: "O’scià!" [un salut tipic al locuitorilor din Lampedusa].
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
